Cum poți să nu mai gândești, doar să te gândești

Weekendul acesta a fost mai frig ca iarna aici, dar așa rece de îți intra prin mănuși, eșarfă și căciulă tot aerul. Dar era în schimb atât de senin, încât albastrul se întindea peste tot, și pe Rin, și pe lac, și pe cer de nu mai știai dacă mergi sau înoți. Și în zare, pentru prima dată de când sunt aici, se vedeau Alpii. Eu una simțeam că sunt în filmul Heidi, fetița munților, era unul din filmele mele preferate ale copilăriei, cu bunicul acela cu barbă albă care avea grijă de nepoata sa. Și ei trăiau acolo în lumea lor mică și verde și beau lapte cald dimineața, și creșteau animale și aveau o liniște a a lor. Și am stat pe o bancă cu fața spre lac unde se vedeau Alpii un timp de nu-l mai puteai măsura. Și îți era greu să spui ceva, să gândești, poate doar să stai pe gând. De atâta frumusețe, cineva s-a reapucat de fumat iar altcineva a fumat deși nu o face de obicei. Doar eu am stat întinsă pe o bancă, în spate cu un soare liniștitor, în față cu o întindere albastră, cu lebede și rațe și mai încolo cu crestele albe albe. Și n-ai mai fi plecat așa frig cum era. Acestea sunt singurele clipe când poți fi liniștit și fericit fără un om. Oricum nici tu nu prea ești în astfel de momente. Aproape că ești bucuros dacă te întinzi pe gând și mai vezi și luna pusă pe cer rotundă de ziceai că-i desenată la comandă, musai să apară. Și cu soarele pe umeri, cu luna în privire, cu Alpii mai sus de frunte, cu albastrul la picioare la ce te mai puteai gândi?