Katze este un motan portocaliu care se crede cu adevărat stăpânul locurilor. Umblă tot cartierul cu mustățile pe sus, și de îi ieși în cale fără să-i vorbești fie se bagă între picioarele tale fie te apostrofează cu un mieunat nemțesc strident. Așa cum mă știu cei apropiați, sunt o adevărată generoasă când vine vorba de animale, cu stăpân sau fără. Dacă vreun motan vagabond ajunge la mine în casă, știe că frigiderul i se deschide și râuri de lapte, cașcaval, șuncă curg direct în farfurioara lui. Mai că le-aș face și o baie la domiciliu, dacă aș ști că nu își pun în activare gheruțele. Cam aceasta a fost povestea lui Mieunilă, când l-am găsit în cartier mic de tot și plin de purici. L-am luat în casă, i-am făcut baie, i-am dat să mănânce și nu i-am mai putut da drumul. Și a învățat marele Mieunilă de acum să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să deguste frișca de la prăjituri și mie să-mi lase blatul, să doarmă pe laptop unde e cald li să bea din paharul cu apă de lângă pat.
Aceeași poveste a fost și cu Mini, motanul surorii mele, pe care l-am luat de la centrele RSPCA din Anglia, pe care mi le-am dorit enorm demult să le văd. Și am căutat pe hartă și am ajuns la un astfel de centru care adună animalele fără stăpân și le dau spre adopție. Și l-am văzut pe Mini, a cărui poveste poate o voi spune eu cândva, tot procesul lui de adopție, cu inspectarea casei în care va sta de către un reprezentant al centrului, cu verificarea integrării lui după câteva luni.
Mă gândeam că poate aceasta va fi și povestea lui Katze, motanul portocaliu de care vă spuneam la început. Prin cartier umblă vorba că e foarte temperamental ba chiar că a atacat pe cineva. Astăzi l-am văzut plimbându-și coada pe lângă ușa mea și cum aici e cred mai frig decât iarna, de mi-am scos mănușile și căciula, m-am gândit la lăbuțele lui reci și l-am chemat în casă. Era a doua oară când mă vizita. De data aceasta i-am deschis frigiderul, i-am dat o mie de bunătățuri pe care un pisoi vagabond din România le-ar mânca dintr-o înghițitură. Nu a vrut să mănânce decât porumb la cutie. Și a mâncat până ce nu a mai putut, până ce s-a încălzit de tot și s-a aruncat în pat. Și cum l-aș fi lăsat să toarcă acolo cât eu mă luptam în limbi străine, însă gândul la puricii adunați din toate cotloanele nu m-a lăsat. Așa că am încercat să-l iau din pat, dar el se prinsee cu toate gheruțele. Și cu greu l-am dus la ușă, așa zgribulit cum se făcuse când l-a prins frigul de afară. Însă motanul Katze s-a întors către mine și m-a apostrofat în limba lui, dacă eram mai aproape cu siguranță mă trezeam cu o lăbuță, și jumătate de oră a mieunit la ușă, dar nu jalnic, ci a apostrofare. Și mă gândeam atunci cât de bună am putut să fiu cu acest motan, cum l-am primit în casă ca el să-și dezghețe lăbuțele de frig. Și Katze s-a simțit neîndreptățit că a fost at înapoi adevăratei lui case, din păcate a frigului de iarnă de acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu