Nominalizat anul acesta la Oscar (cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal, George Clooney, cea mai bună regie), The Descendents poate fi un film de Oscar prin atmosfera redată într-un film aparent simplu, şi pe alocuri atins de un plictis voit.
Dacă din afară nu se vede decât învelişul unor familii care se bucură de bogăţia unor proprietăţi personale sau de atmosfera însorită a plajelor din Hawaii, cu o îmbrăcăminte înflorată care nu poate ascunde decât omul fără nicio grijă, înăuntru există, aşa cum de altfel protagonistul filmului o spune, aceleaşi drame ca în orice colţ al lumii. Tristeţea, moartea, părăsirea par a avea aceeaşi faţă indiferent de avere sau de frumuseţea locului în care nenorocul te găseşte.
În faţa accidentului fatal al soţiei sale, protagonistul se vede abia acum tată a două fete pe care nu le-a crescut niciodată şi în faţa cărora autoritatea sa este inexistentă. Fiica mai mare, adolescenta tipic răzvrătită, atât în limbaj cât şi în aplecarea spre droguri sau alcool, cu un prieten aparent retardat (dar care se dovedeşte a fi de asemenea victima unei familii cu probleme) este de fapt cea care îşi susţine tatăl atât în creşterea surorii mai mici, cât şi în cea de-a doua dramă pe care tatăl o trăieşte, şi anume relaţia ascunsă până atunci a soţiei.
În al doilea plan, poate de altfel cel care ar trebui interogat, este sensul unei moşteniri de generaţii întregi sub forma unor terenuri. În faţa obţinerii unui venit colosal de pe urma vinderii terenului, protagonistul se luptă cu ideea dezrădăcinării, a pierderii unei identităţi şi a unei îmbogăţiri facile de pe urma unui noroc nemuncit.
Între aceste două linii, atmosfera filmului este una lină, fără surprize, situaţii limită sau schimbări de planuri. Lentoarea cu care se desfăşoară totul, toropeala tipic hawaiană, moartea lentă a mamei pe un pat de spital sunt redate fără însă a plictisi pentru că doar în acest mod drama e cu adevărat puternică, şi anume când nu stârneşte drame vizibile. Dacă locul, proprietatea e o formă de identitate căreia nu i te poţi sustrage, identitatea familială se poate pierde chiar şi după moarte atunci când nu mai depinde de tine să ascunzi, să te justifici. E o împăcare cu sine, cu moartea mamei şi a fostei soţii, a copiilor cu noua viaţa alături de tatăl lor şi o înţelepciune simplă asupra faptului că tristeţile sunt aceleaşi indiferent de cât de fericit e locul în care te afli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu