Câştigător a 5 Oscaruri, Hugo aduce în prim-plan, ca şi The Artist, nostalgia artiştilor, fie ei actori, regizori sau inovatori în lumea cinematografiei, artişti care nu îşi mai găsesc locul în lumea artelor de astăzi. Ceea ce aduce în plus Hugo este lumea inocenţei care este, cu siguranţă, o parte a artelor, aici fiind întrupată de Hugo Cabret, un orfan căruia tot ce îi rămâne de la tatăl său este un robot ale cărui secrete se transformă într-o aventură şi într-o căutare a noii sale case.
Intervalul dintre trecutul glorios al maestrului Georges Melies, care aduce filmul în cinematografe, şi lumea săracă a fiului de ceasornicar, Hugo, este simbolic o gară în care, deşi totul este în mişcare, nimic nu se schimbă. Mersul exact al ceasurilor din gară, supravegheate atent de comisar, nu îşi are rostul în a măsura timpul, ci în a oferi o rigiditate lumii care trebuie să urmeze acelaşi sens în fiecare zi; iată de ce micile drame din gară, între comisar şi florăreasă, sau între cei doi bătrâni care mereu se întâlnesc dar nu ştiu să comunice, ajung să apropie oamenii atunci când vestea morţii unchiului lui Hugo, responsabil de a întoarce ceasurile la timp, provoacă nelinişte şi dezordine.
Într-un alt plan, filmul recreează nostalgia copilăriei în care lumea fascinantă a cărţilor, sub întruparea micuţei Isabelle, necesită transformarea aventurile livreşti în întâmplări reale. Astfel că prima aventură a Isabellei (al cărei limbaj elevat surprinde uneori până la umor plăcerea ei de a citi) îi este dăruită de Hugo, şi anume încălcarea interdicţiei de a pătrunde într-un cinematograf. Aici este locul în care micuţul Cabret rememorează bucuriile vizionării filmelor alături de tatăl său şi astfel că singura formă de a păstra amintirea lui necesită încălcarea unei alte interdicţii, şi anume aducerea la viaţă, mecanică evident, a robotului găsit de tatăl său într-un muzeu.
Într-un decor al Parisului din secolul trecut, în care marii artişti, precum Georges Melies şi soţia sa, ajung din regizori ceasornicari şi din actriţe celebre femei de casă, Hugo Cabret şi Isabelle, sub frumuseţea unei prietenii reale şi a împărţirii unui destin comun de orfani, trec printr-o serie de mici aventuri care ajung să restabilească lumea adulţilor. Dacă războiul îi va distruge lui Georges cariera în cinematografie şi îi va da uitării atât pasiunea cât şi filmele realizate, prezentul îl va aduce din nou pe scenă prin aceeaşi lecţie pe care o aduce în faţă şi The Artist: artiştii mari nu se pot pierde, chiar dacă ei înşişi îşi neagă rostul şi creaţia.
Dramă familială, sub semnul singurătăţii unui copil care îşi pierde tatăl şi odată cu el liniştea şi micile bucurii ale vieţii, cititul şi mersul la cinema împreună, este înconjurată de imaginea desprinsă din cărţile de aventuri pe care le citeşte Isabelle, de chipul bibliotecarului şi al încăperii pline de cărţi care îi stârneşte mai degrabă frică decât fascinaţie lui Hugo. Aceste aventuri trec din lumea copilăriei în cea a adulţilor, şi în acest fel capătă credibilitate, de vreme ce mesajul pe care îl desenează robotul lui Hugo aduce la suprafaţă un secret pe care părinţii Isabellei îl ţinuseră ascuns ani întregi. Odată cu acceptarea trecerii timpului, a regăsirii şi înţelegerii nostalgiei pentru pasiunea căreia nu i se pot sustrage, personajele din film se regăsesc pe ele însele şi recunosc astfel drumul spre casa reală a fiecăruia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu