Frumos aliniate, cu colţurile la dungă fiecare, unele aşezate chiar pe mărimi, pe culori, chiar şi în ordine alfabetică, cărţile sunt aranjate mai ceva ca la o expoziţie sau la un concurs de ordine şi disciplină. Lângă ele un penar colorat cu toate cele necesare: carioci de toate culorile, stilou, pixuri cu gel sau mină, corector cu pastă sau sub formă de creion, linie, capsator, dosar cu arc, fără, coperte roşii , albastre, postit-uri în toată cartea şi mai ales linii duble triple trase în tot atâtea feluri şi nuanţe de culori. La unele mese un grup cu caietele întinse, cu planuri şi scheme, împărţind ideile, ajutându-se la teme. Pe la amiază un somn bun pe scaune lungi, şezlonguri adevărate de piele chiar în mijlocul drumului. Din pacheţelul luat dimineaţa nu lipseşte sendvişul şi mărul.
Imaginea ar putea foarte uşor să corespundă unor şcolari de gimnaziu care îşi fac temele împreună, care au ghizdan, penar şi tot ce primesc părinţii de la învăţători pe lista de început de an, la care se adaugă somnul de amiază şi prânzul încărcat de vitamine. Ei bine, cei despre care scriu eu nu sunt şcolarii români, ci studenţii germani. Dacă studentul român are 2 pixuri, eventual un marker în sesiune, cel german e mai ceva ca un copil de gimnaziu pentru care mulţimea de pixuri şi carioci e o adevărată bucurie. Pentru studentul de aici e o adevărată necesitate. E o conştiinciozitate a celor mici care rămâne şi în cazul studenţilor, trăsătură care se pierde în mare parte la studenţii români.
Ceea ce ar trebui să preia studentul român sau să păstreze din începuturile şcolare ar fi pregătirea nu spre excelenţă, ci conştientă a lucrului măcar bine făcut, dacă nu excelent făcut. Evident că nu toţi studenţii pot fi în primele locuri din clasamente de vreme ce mulţi dintre ei nu fac o facultate numaidecât din pasiune. Puţini ar şti să răspundă foarte clar de ce au ales o facultate sau alta. Dar dacă ar studia precum un şcolar, uneori cu bucurie, alteori cu pasiune, dacă ar avea curiozitatea celor mici, entuziasmul împărţirii ideilor când şi-ar face temele, proiectele împreună (cred că e una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa de şcolar să mergi acasă la un coleg să faceţi temele împreună), poate că ar exista un mai mare interes pentru cursul urmat, pentru îndatoririle de la curs.
Dacă ar exista comunicarea dintre studenţi şi în afara cursurilor, de la a lua prânzul împreună la cantină, a face un sport împreună, a face activităţi extra, de la reviste, proiecţii de film, discuţii pe orice teme, competiţii de orice fel, s-ar păstra entuziasmul împărtăşirii unor idei şi a împărţirii cu bucurie a unei etape atât de importante din viaţă. Să fii studentul din primul rând mereu pregătit în faţa profesorului, dar niciodată pregătit în faţa colegilor de a-i ajuta, de a-i integra în ceea ce ştii sau în ceea ce îţi place să faci, te transformă în cele din urmă într-un om citit dar nu înţelept. Cred că marii profesorii, profesorii foarte buni caută într-un elev sau student mai ales felul în care el este între ceilalţi, modalitatea în care deschide discuţii, bucuria comunicării, empatia şi, bineînţeles, solidaritatea.
Solidaritatea pe care o au cei mici şi bucuria pentru creioanele colorate e ceea ce ar trebui să-şi aducă aminte studentul atunci când se aşează la o masă de studiu.
Imaginea ar putea foarte uşor să corespundă unor şcolari de gimnaziu care îşi fac temele împreună, care au ghizdan, penar şi tot ce primesc părinţii de la învăţători pe lista de început de an, la care se adaugă somnul de amiază şi prânzul încărcat de vitamine. Ei bine, cei despre care scriu eu nu sunt şcolarii români, ci studenţii germani. Dacă studentul român are 2 pixuri, eventual un marker în sesiune, cel german e mai ceva ca un copil de gimnaziu pentru care mulţimea de pixuri şi carioci e o adevărată bucurie. Pentru studentul de aici e o adevărată necesitate. E o conştiinciozitate a celor mici care rămâne şi în cazul studenţilor, trăsătură care se pierde în mare parte la studenţii români.
Ceea ce ar trebui să preia studentul român sau să păstreze din începuturile şcolare ar fi pregătirea nu spre excelenţă, ci conştientă a lucrului măcar bine făcut, dacă nu excelent făcut. Evident că nu toţi studenţii pot fi în primele locuri din clasamente de vreme ce mulţi dintre ei nu fac o facultate numaidecât din pasiune. Puţini ar şti să răspundă foarte clar de ce au ales o facultate sau alta. Dar dacă ar studia precum un şcolar, uneori cu bucurie, alteori cu pasiune, dacă ar avea curiozitatea celor mici, entuziasmul împărţirii ideilor când şi-ar face temele, proiectele împreună (cred că e una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa de şcolar să mergi acasă la un coleg să faceţi temele împreună), poate că ar exista un mai mare interes pentru cursul urmat, pentru îndatoririle de la curs.
Dacă ar exista comunicarea dintre studenţi şi în afara cursurilor, de la a lua prânzul împreună la cantină, a face un sport împreună, a face activităţi extra, de la reviste, proiecţii de film, discuţii pe orice teme, competiţii de orice fel, s-ar păstra entuziasmul împărtăşirii unor idei şi a împărţirii cu bucurie a unei etape atât de importante din viaţă. Să fii studentul din primul rând mereu pregătit în faţa profesorului, dar niciodată pregătit în faţa colegilor de a-i ajuta, de a-i integra în ceea ce ştii sau în ceea ce îţi place să faci, te transformă în cele din urmă într-un om citit dar nu înţelept. Cred că marii profesorii, profesorii foarte buni caută într-un elev sau student mai ales felul în care el este între ceilalţi, modalitatea în care deschide discuţii, bucuria comunicării, empatia şi, bineînţeles, solidaritatea.
Solidaritatea pe care o au cei mici şi bucuria pentru creioanele colorate e ceea ce ar trebui să-şi aducă aminte studentul atunci când se aşează la o masă de studiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu