Dacă ameninţarea coliziunii cu alte planete sau cu un meteorit transforma orice film într-unul de acţiune, cu implicarea serviciilor secrete şi cu împiedicarea finală a dezastrului, în filmul lui Lars von Trier coliziunea cu planeta Melancholia este privită psihologic din 3 perspective: a soţului lui Claire, omul de ştiinţă ale cărui calcule se reduc la marja de eroare şi la sinuciderea finală; a neînţelesei Justine, care în spatele dezechilibrului psihic, este singura care priveşte moartea cu detaşare (nebunul este din nou cel care spune adevărul); şi atitudinea firească a surorii lui Justine, Claire, care trăieşte incapacitatea de a accepta sfârşitul. Totul este suprins de un dezechilibru psihic: atitudinea miresei la propria nuntă, discursul negativ al mamei la căsătoria propriei fiice, obsesia şefului pentru propria afacere. La toate acestea însă se adaugă cred elementul central al filmului şi starea pe care ne-o creează: aşteptarea. Fiecare acţiune este încetinită, fiecare om aşteaptă să se întâmple ceva, totul este redus la o încetinire care uneori te face să-ţi pierzi răbdarea, iar atunci când creză că în sfârşit se va întâmpla cazi într-o nouă aşteptare.
Scena finală a filmului, cu Justine, Claire şi copilul aşteptând sfârşitul într-o pseudo-peşteră construiă din crengi de copaci, aduce un alt înţeles al filmului: în moarte, în suferinţă, în nebunie eşti întotdeauna singur şi nimeni nu te poate salva.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu