O sama de cuvinte

Cred ca am facut de mii de ori drumul de la Suceava la casa lor. Mereu cu livada de meri in dreapta dupa Falticeni, cu soseaua intinsa dupa ce drumul se bifurca spre Gura Humorului. E un drum pe care mie nu-mi prea place sa vorbesc. Acum e mai mult ca o intoarcere decat ca o inaintare cum era inainte. Si stiu ca e acelasi ritual, doar mai trist si mai tacut pentru mine. Ma voi da la poarta jos din masina, o voi deschide uitandu-ma in gradina din fata casei la zmeura care acum inverzise. Si privesc curtea goala, tot mai goala. Nici caine nu mai este. In existenta mea de copil imi aduc aminte de 2 caini, de Pufi, cel mai iubitor caine posibil, care murea de pofta cand simtea miros de manacare gatita in curte si mie mi se rupea sufletul cum il vedeam cu limba de-un cot si mereu, fara sa stie bunica, furam de pe masa gogosi si alte bunatati si i le dadeam. Si radea bunicul de mine ca Pufi manca gogosi umplute cu tot felul de dulceturi. Apoi a fost Lola, prescurtarea de la Dolores (eram cred in faza mea telenoveleasca) pe care am tinut-o o saptamana la bloc pana ce am mers in weekend la bunici. Si imi aduc aminte cum i-am facut baie in cada si cum seara imi era mila de ea inchisa in baie si mergeam si imi petreceam noaptea cu ea. Dupa care au legat-o langa sura si eu o invatasem sa dea noroc si sa sara pe picoarele noastre. Si sarea de bucurie cand vedea masina la poarta de ziceai ca se rupe in doua daca nu mergeam la ea.
Acum nici urma de caine care sa latre de bucurie si sa se invarta in cerc pana ce mergi la el. Casa e tot mai veche iar curtea tot mai stramta. In fata casei o astept pe bunica sa iasa, marunta cum o stiu, trebuind sa ma aplec sa o imbratisez. E atat de slaba incat mi-as invarti de 2 ori bratele in jurul ei. Si apoi in casa pe acelasi pat bunicul care ma intampina mereu cu Vai, tu copcila, ca tare mi-a fost dor de tine. Da tot slaba ai ramas. Uite cum ti se vad oasele la gat. Si ma indrept sa-l strang in brate si stiu ca din nou imi dau lacrimile cand il vad tot mai slab, mai aproape de pamant. Si ma asez pe pat si nu stiu ce sa le spun, si intreb de vecini. Si bunicul ma intreaba Cum mai e pe la Iesi (cat de mult imi place cum o spune)si sa-i explic unde stau ca el a facut armata acolo si stie. Si incerc sa-i spun ca din Podu Ros o iei pe strada aia mare drept inainte. Si da din cap si parca il pierd in cuvintele lui si iarasi imi spune Da tu copcila nu te mariti? Da cu scoala asta toata viata? Da iti ajung banii ca stiu eu de profesori ca o sama o duc greu. Si iar imi spune ca imi va da el bani sa-mi iau eu casa in Iesii lui. Si eu nu zic nimic si iar imi zici D-apai de-as mai trai sa te vad mireasa s-apoi sa mor si iar sunt eu mai aporpae de pamant acum. Si incerc sa glumesc spunandu-i ca in cazul asta mai are mult de trait. Si imi zice ca e trecut de 80 de ani si nu mai are mult si Tu, copcila, sa-ti gasesti un baiat bun, ca ai facut atata scoala. Si bunica marunta sta dreapta langa soba si isi framanta mainile privindu-ma si eu din nou nestiind ce sa spun. Doar tac si incerc sa le vad toate contururile sa pot sa le refac peste ani cand stiu ca nu voi mai gasi pe nimeni in pat si nici langa soba. Si Ia tu copcila sa mananci ceva si Cat mai e kilogramul de cartofi in Iesi si cine a mai murit in sat si toate amestecate si eu invart lingura in farfurie si inghit tristetea si pamantul pe care il simt atat de tare in casa asta. Si in fata casei il gasesc apoi fumand asa cum mi-l voi aminti (si!) pe el. Si privindu-l cum nu ma priveste dar imi spune de greutatea batranestii si ca de Alina si-a mai prins el dorul ca i-a scris scrisori din Anglia dar De tine tu copcila tare mi-era dor c-oi muri si tu ai sa fii in Iesi. Si eu privesc fumul din tigara lui si mainile lui innegrite de vreme si soare. Si n-am cuvinte si as intreba si eu dar ce sa mai intrebi cand curtea e tot mai goala si niciun caine nu latra a strain.
Si in drumul spre Iesii lui mi-am vazut o bucurie veche sub o poarta s-apoi in loc sa facem stanga cu masina am mers tot inainte pe drumul care ne-a dus la Hanul Ancutei pe care demult l-am scos din timp si mi l-am improprietarit sufleteste ca n-as lasa nici macar sa fie parcata o masina acolo dapai sa intre cineva. si in seara asta era atata lume acolo si mie mi se parea atat de nedrept. si l-am reasezat dupa ce am trecut de el in suflet ca mi se urcase in gat acum de nu mai puteam inghiti. si cei doi stejari dupa care am intors capul in care cautam casele mele si o apropiere (masina mea nu va fi sa ma duca in locuri dorite ci ca sa ma pot opri oriunde de multe ori) si care vor fi amandoi in locul copacului pe care nu l-am mai plantat in primavara. Si uite asa Iesii lui erau aproape si eu departe in neliniste si in trecut.