Un tinut de lumina si verdeata

M-am inselat daca am crezut ca Iasul este in vacanta saptamana aceasta. Ieri dimineata cand m-am postat in statia de autobuz de dimineata m-am intristat cand mi-am dat seama ca nu, nici de data aceasta nu voi prinde loc pe scaun, ca papucii mei din negri vor iesi in Copou din nou prafuiti si ca voi fi fericita daca nu voi fi agatata ca in cui in mijlocul oamenilor. Ca sa nu mai spun ca ghinionul biletelor si amenzilor ma urmareste. Clar nu cred ca ar trece 3 luni sa nu iau o amenda desi am bilet compostat. Astazi mi s-a rupt biletul in aparatul de compostat si setul de 10 bilete la fel. 20 de minute cat am mers cu autobuzul calculam cati bani am in geanta sa vad daca pot plati amenda pe loc. Nimic nu ma sperie mai tare decat penibilul. As da toti banii din lume doar sa nu vad cum toti calatorii se uita la mine cand controlorul bineinteles ca nu va crede explicatiile mele ca eu am bilet, dar nu tocmai la mine, ci in aparatul de compostat.
Nu stiu de ce am crezut ca daca eu sunt in vacanta tot Iasul este. Si tocmai de la acest gand Iasul mi s-a parut ieri si azi de-a dreptul aglomerat, neincapator in orice loc am fost. La biblioteca a trebuit sa impart o masa ingusta cu un teanc de carti care se pare nu-si gaseau locul pe un raft. Ca sa nu mai spun ca bibliotecarul m-a vazut cu o sticla de Cola si mi-a spus sa arunc sticla si eu mai aveam jumatate de baut. Asa ca am baut intr-un minut jumatate de sticla doar sa nu vad trista cum se duce la cos bunatate de Cola. Si avea dreptate omul, fara sa stie, scapasem un strop de Cola pe unul din ziarele pe care le citeam, si atunci am simtit cum toata biblioteca ma arata cu degetul, desi nu cred ca a vazut nimeni, insa eu m-am vazut in sprancenele ridicate ale tuturor cititorilor de pe pamanatul asta.
Si cum nu am vrut sa-mi incerc norocul din nou in autobuz am luat-o la pas spre casa din Copou. Si mi-am dat seama ca traiesc intr-un oras in care chiar creste iarba, si e verde, incat nu mai faci deosebire intre haina mea verde de primavara si un copac. Pana si Bahluiul parca nu e atata de mohorat intre malurile verzi. Iar copacii infloriti te fac sa mergi fara sa expiri, numai sa inspiri. Ca sa nu mai spun ca in Podu Ros la toate tarabele au aparut capsuni. Am rezistat la prima, chiar si la a doua. Dar mai apoi nu si cu fereastra deschisa acum copacul meu nu mai are miros de portocale, ci de capsuni proaspete. Dar cand va avea gust de cirese, cirese de mai, cirese de ziua mea. Mda, mai putin de o luna. Imi astept mereu ziua cu sufletul la gura (e o expresie pe care de fiecare data incerc sa mi-o imaginez). Stiu sigur ca ma voi trezi foarte de dimineata, sperand sa ma sune toata lumea de pe lista pe care mi-o fac de cu seara. Intrebandu/ma ce sa zic la telefon atunci. Nu am fost niciodata buna la primit cadouri sau urari. Pentru fericire nu exista cuvantul nascut. Doar gandit.
Pana atunci astept ploaia in tinutul meu de capsuni si verdeata.