Singura bârfă onestă şi pozitivă

Într-o discuţie de orice natură într-un grup mereu avem tendinţa să-i aducem în vorbă pe cei la care ţinem. Mai mult, dacă cineva vorbeşte despre o persoană dragă mai că ne arătăm dezinteresaţi, însă de fapt mai aruncăm câte o vorbă care să mai lege o propoziţie, şi încă o frază. Tocmai acest dezinteres mimat mă bucură pe mine pentru că ştim că de fapt inghiţim fiecare cuvânt spus despre acea persoană şi îl aşezăm înăuntrul nostru peste celelalte adunate tot în astfel de împrejurări. Uneori uităm că am mai spus aceleaşi cuvinte despre persoana dragă şi le repetăm fără să obosim. E singura discuţie cred în care aceleaşi cuvinte nu plictisesc, nu obosesc, ci se înnoiesc tocmai prin apropierea noastră de ele. Chiar cred că în astfel de momente,conştient sau nu, cuvintele întrupează persoana. Şi doar prin bârfa aceasta o păstrăm lângă noi. Unii ar vedea cuvintele noastre drept încercare de promovare a persoanei, drept interes sau scop. Puţini ştiu că onestitatea noastră vine din nevoia de a face prezentă o absenţă. Cei care nu bârfesc o persoană dragă sunt egoişti cred. Iar a fi egoist în cuvinte înseamnă a te îndepărta conştient de cei la care ţinem. Uneori suntem ceea ce bârfim. Ş-apoi a scrie despre o persoană nu tot bârfă se cheamă? Sau aici vorbim de onestitatea scrisului. Ca într-o expresia latină pe care nu aş scrie-o pe blog (nu de alta dar latina nu a fost prietena mea niciodată, prin urmare de ce să o bârfesc) dar care îmi place pentru că eu chiar îmi imaginez uneori zborul sau căderea unor cuvinte. Mai bine să cadă în suflet decât pe o foaie. Şi mai bine din suflet pe foaie.