Intre ganduri si orgolii

In fata copacului inmugurit din fata ferestrei mele ziua poate sa fie foarte linistita. Si plina de ganduri. Aproape egoista ca nu am vrut sa imi impart duminica sau pe mine cu nimeni altcineva. Nu ca mi-ar placea de mine foarte mult dar mi-e bine cateodata cu mine si atat. Chiar daca stiu ca drumurile sunt pline de oameni veseli, de oamenii pe biciclete prin parcuri. Daca as fi avut o masina eram in prima padure de langa Iasi. M-as fi intins pe spate si as fi ascultat. Gandul, copacul, cuvintele din minte.
Ma gandeam astazi la orgoliile intre care ne invartim. Cineva avea la status ca a fi al doilea inseamna a ajunge primul pe locul doi. Pana si cand esuam vrem sa credem ca noi o facem la modul original. In acelasi timp, ascultam aceeasi melodie cu cineva care mi-a spus ca nu credea ca cineva ar mai fi impartit-o cu cineva. Nu suntem unici, nici unicii in felul in care credem, iubim. Ma gandeam la sensul unor cuvinte pe care mi le-am pus eu zilele acestea la status, sa te asezi confortabil in viata. Daca am sa ajung sa simt, sa materializez cuvintele inseamna ca am gasit acel acasa. Sau poate acest confortabil nu tine de interior, ci de a te multumi cu ce ti s-a dat, uneori cu putin. Nu stiu daca am vrut de la viata mult, si nici nu stiu daca inteleg ce inseamna sa te multumesti cu putin. Atunci cand esti implinit prin ceva foarte simplu inseamna totusi ca ti s-a dat mult daca te face fericit, nu?
Nu stiu daca tine de orgoliu sau nu dar imi place sa adun revistele in care imi apare vreun articol. Si sa le redeschid. Uneori spun ca eu citescdoar revistele in care apar, o fi si asta. De fapt e altceva. As putea sa spun despre fiecare articol scris de mine de ce am scris, cand, poate mi-as aminti si unde. E o amintire. Si nu un semn de orgoliu.
Am pus astazi in acelasi plan pe mine la conferinta de joi cand eram in fata unei sali argumentandu-mi minunata metafictiune. Atunci poate ca da, as fi avut un orgoliu al omului care stie ca poate sa vorbeaca in public fara trac si sa-si sustina o idee. Dupa care eram eu cea din fata copacului inverzit cu miros de la portocala mea taiata pe farfurie. Cat de simpla ma simteam si a mea. Mult mai a mea decat la orice cuvantare, proiect public. Pentru ca eram a gandului meu si nu a oamenilor care asteptau argumentari, eventual sa ma impiedic in cuvintele mele.
Daca viata ni s-ar naste noua iar si iar am fi noi ca un izvor. Poate prea reci, prea racorosi. Dar vii! Pana atunci, cineva, in lume, imi va fuma orgoliul. Pana cand va ramane doar gandul.