Micul meu Turn Babel

Biroul meu de aici are fereastra îndreptată spre lac. Înainte să vezi lacul, dai de niște alei în care lumea se plimbă germanic de liniștit. Pe biciclete, pe jos, cu copii sau fără, cu capul în nori sau cu picioarele pe pământ lumea trăiește. De oriunde ar fi. De când mă aflu aici aș spune ca am micul meu turn Babel în care mă învârt. Fiecare om tot caută ceva, că-i german, român sau israelian.

La cursul meu de limbă germana suntem 7 studenți, toți doctoranzi: 2 italieni, 1 fată din Afganistan, 1 fată din Israel, un domn din Statele Unite, 1 fată din Columbia și eu, românul. Ne înțelegem de minune, adică deloc, profesoara germancă trecută și de a doua tinerețe pe care o tot laudă în cuvinte numai de ea știută, ne aduce tot felul de texte în germană la care ne uităm în limba noastră de acasă și apoi ne facem că am înțeles.

La cursul pe care îl predau eu sunt vreo 12 germani care se chinuie să îmi vorbească în spaniolă și printre ei o sudamericană de vreo 30 de ani care mi-a spus la sfârșitul cursului că și-e reînceput viața în Germania, prin urmare face o a doua facultate.

Una dintre prietenele mele noi este din Spania, doctorandă și ea, predă cursuri de civilizație și cultură din Pais Vasco, de unde este și ea de altfel. A avut de ales între Germania, Polonia, San Francisco și alte vreo 2 țări europene. A ales Konstanzul unde ne-am întâlnit poate cu un rost. Poate altul decât să ne scriem mailuri în fiecare zi și să mâncăm împreună la amiază.

O altă prietenă germancă își face doctoratul aici, însă visează la o viață în Chile, de unde este iubitul ei, momentan doctorand și el în Germania, sau în vreo țară de la malul Mării Mediterane. A predat până acum germana în Spania și speră la o cotutelă cu America de Sud.

La orele mele de aerobic la care merg de două ori pe săptămână lumea-i foarte diversă și îți dai seama după om că nu-i de-al locului și de al limbii când întoarce capul către instructor să vadă mișcarea pe care trebuie să o facă pentru că nu înțelege cuvintele.

Vecinii mei sunt chinezi. Fie că-i dimineață sau seară vocile lor îmi acoperă capul, mintea și răbdarea. Gătesc cu ușa larg deschisă, vorbesc cu o tonalitate de zici că au cel mai mare război de pe lume și se mai uită și la filme chinezești cu un sonor firesc se pare numai și numai pentru ei.

Cât despre mine, sunt un român venit în germania să-mi fac un doctorat în spaniolă vorbind mereu limba engleză.

O sa ne fie

Voi fierbe bine ceaiul, tu o să-mi spui poveşti,/din jilţul cald şi aspru te voi privi cum creşti,/de pe pervazul verde îmi vei zîmbi uşor,/şi-o să ne fie toamnă, şi-o să ne fie dor.

iar tu vei sta pierdută, sub colbul de-amintiri,/vei ronţăi dantelă, şi nouri şi priviri/şi de atîta noapte şi-atîta infinit/vei crede că-s departe, că-s mut ori c-am murit

dar eu voi sta cuminte de dincolo de geam/gîndindu-mă la anii în care te pîndeam/iar cînd vei stinge lampa, crezînd că nu mai vin,/voi bate în fereastră cu-aroma unui crin.

(Fabian Anton)

În trecut e cel mai bine

Midnight in Paris-2011 este un film care adună o mână de actori ce aduc în vremurile noastre o mare mână de artiști ai Parisului din 1920 și mai apoi din 1890. Gil este scriitorul ratat din Statele Unite pe care îl așteaptă o căsătorie cu o femeie care preferă comoditatea și viața bună și scumpă a unei case în Malibu, și privește cu indiferență partea artistică a viitorului soț. Orice nume de artist precum Picasso, Dali nu-i trezesc femeii niciun interes, nici pornirile romantice ale unui artist căruia orașul îi place în plimbările simple în ploaie și în nopțile care îl duc în trecutul la care visează în cealaltă jumătate de viață. O mașină îl duce în miez de noapte în casa lui Gertrude Stein care îi va citi romanul, și în casa căreia se perindă oameni ai vremii precum Picasso, Hemingway, soții Fitzgerald. Dintre toți iese frumoasa Adriana, iubita lui Picasso, vânată de Hamingway, interpretată de Marion Cotillard (actrița care a interpretat-o pe Mol în Inception și pe Sophie în Jeux de enfants). Despre ea Gil va citi într-o carte pe care o va cumpăra dintr-un anticariat din timpul său real. În aceeași carte va citi despre el din timpul în care a trăit Adriana și de relația dintre ei. Doar că în vreme ce Gil trăiește bucuria împlinirii dorinței de a călători în timpul marilor scriitori ai anilor 20, Adriana visează la Belle Epoque în care ajung în același fel în care Gil ajunge în 1920. Dacă ea rămâne în timpul trecut epocii în care trăiește, Gil se va întoarce în anii 2000 unde se va despărți de logodnica sa și va rămâne în Parisul prezentului său. Nicio epocă nu-i mai reală și mai realistă decât prezentul. Însă niciuna nu-i mai plină și mai de neîmplinit decât cea în care nu ai putut să te naști.

Știi că poți să fii fără să fii

Voiam să scriu în seara aceasta despre primul meu curs aici, de cum m-am trezit super emoționată pe la 7 de parcă aș fi fost în clasa I, într-un amestec de nerăbdare și emoție. Despre cum s-a aglomerat sala cu peste 20 de studenți, eu crezând că vor fi maxim 10, dintre care până data viitoare cred că mulți se vor cerne printre cuvintele mele metaficționale pe care mulți nu le-au prea primit cu bucurie. Teoria narativă nu-i tocmai un butterbrezel cald și bun. Dar voi lăsa pe mâine asta ca și bilanțul a cât mă costă pe săptămână aici să-mi fac prieteni, cu întâlnirile după curs la cafeaua de dimineață, cu prânzul la cantină și cu o cafea în oraș în weekend. Dar vorba mea, de fapt cuvântul meu în care cred cu adevărat, Dacă nu dai nu ai!!

În schimb într-o pauză am dat astăzi de o frază pe internet care m-a pus pe gânduri și n-am știut dacă să aleg gândul bucuros sau nehotărâtul, neînțelesul. Cum am înțeles eu ce era scris s-ar reformula prin mai multe feluri care mi-au tot luat gândurile din bibliotecă. Poți, prin urmare, să fii în așteptare mult timp, să aștepți fără emoții pentru că ai credința că vei întâlni fără să cauți. Că veți da nas în nas și veți ști din prima că tu din tine ai devenit mai întâi el și mai apoi cu adevărat tu cel sau cea care așteptai să fii. Așteptarea aceasta nu-i decât forma de a ști că vei deveni tu cu adevărat. Această întâlnire poate să se întâmple în cazul în care planul scapă din vedere Cuiva doar în gândurile lor, ei știu că întâlnirea este prezentă, că ei sunt prezenți dar că nu pot trăi întâlnirea. Și atunci se bucură în gând de cei care sunt acum din faptul că au reușit să fie ce trebuiau să fie dacă s-ar fi întâlnit până la capăt.
Mai poți, în același timp bun, să ai parte de o întâlnire la care nu te așteptai, nici măcar nu visai. și întâlnirea aceasta te-a uimit atât de mult, pentru că întâlnirile reale, care schimbă, provoacă uimire reală, altfel nu sunt întâlnirile de care scriu eu aici, sunt doar intersectări dorite sau drumuri pe care ai luat-o că nu era altul mai bun, sau pentru că ți se părea drept și bun. Și în întâlnirea aceasta neașteptată ai devenit subit altul decât erai, cel real, și te miri de tine cel care ești acum. Însă rămâi în uimire când ești conștient că nu ai cerut, nici măcar nu ai fost conștient pe deplin de ce ai întâlnit și ce s-a schimbat în tine.

Oricare ar fi din cele două înțelesuri, știu sigur că poți, dacă ai gânduri bune cu tine și cu cei pe care îi întâlnești, să te bucuri pe gând. Să nu vrei să ai, ci să gândești, să nu călătorești, ci să te călătorești. Și asta o poți face o viață. Oriunde ai fi. E singurul gând care poate fi real. Restul, metamărunțisuri.

Când tăcerea nu-i un privilegiu

Sunt unele filme pe care, dacă nu le-ai văzut la cinematograf, degeaba le-ai văzut acasă. Așa e și cu The king*s speech. E un film din care îți răsună în minte, după ce ai ieșit din sală, tocmai tăcerile omului în încercarea de a rosti un cuvânt. Între ironie și a face haz de necaz filmul, cu un scenariu deosebit de simplu, nu te plictisește nicio clipă. Chiar dacă în zeci de imagini un om citește un text, face gimnastică în timp ce rostește cuvintele pentru a putea să-și controleze emoțiile. Istoria succesiunii pe tronul Marii Britanii rămâne undeva în spatele prieteniei care se creează între viitorul rege și așa-zisul doctor. Ceea ce îi spune Lionel înainte de a ține tocmai acest discurs al regelui este: Spune-i-o ca și cum i-ai spune-o unui prieten. Poate aceasta-i singura lecție pe care o putem rupe din film.

Cum vă spuneam , dacă nu l-ați văzut nu-i irosiți fundalul sonor pe o vizionare acasă. Eu l-am văzut în seara aceasta în Audimax, un fel de Aula Magna imensă, în cadrul unui fel de cinema pe care-l fac studenții, cu 2.5 euro intrarea, și cu tot felul de dulciuri și sucuri pe care ți le puteai cumpăra de la intrare.

Fimul până la capăt ne învață inversul zilelor noastre în care a tăcea, pe gândul tău sau al altuia, e poate mai greu și, până la urmă, mai bucuros, decât să știi să vorbești mult și prost, așa cum îmi mai amintește când și când un prieten.

Într-o după-amiază de duminică doi călători...

Când ziua bună nu se prea cunoaște de dimineață, mai că nu se vede, nu ți-e a aștepta soarele până pe la 4 după-amiaza cum apare de obicei.
Cu o călătorie doar de 15 minute, cu un peisaj în care dacă ar fi senin s-ar vedea Alpii, iar dacă e ceață spui că ești la capătul lumii cu adevărat, ajungi într-un orășel medieval, Meersburg.
Aici orașul liniștit urcă pe trepte până la cetate unde-i plin de lume și de magazine mici de suveniruri.
Și mai ales la tot pasul sunt mici terase cu arbori în felurite forme, cu vederea spre lac.
Terase în mijlocul viilor, unde strugurii sunt unul și unul pe crenguțe, de te întrebi de ce fiecare călător nu rupe câte unul.
Terase cu umbrele închise și scaune călduțe de lemn.
Terase sculptate în piatră, la înălțime, cu scaune odihnitoare de nuiele.
Terase la marginea grotelor săpate în piatră, cu flori de toate culorile printre ele.
Și mai ales cafenele-baruri-localuri, toate 3 în 1 unde-i cald și poți să-ți încălzești romantic mâinile la lumânări, și unde pizza-i bună și scumpă, iar cola este dublă chiar și când ceri una singură, și afli abia în nota de plată că nu-i din partea casei, ba mai mult, cu 1 euro bacșis sau ce o fi ca să nu uiți de ce-i ceață până la sfârșitul unei duminici liniștite de toamnă.

Parfumul. Istoria unei crime, 2006

Știam cartea, auzisem și de film și era pe lista celor pe care trebuia să le văd. A trebuit ca cei doi prieteni ai mei, nu credeam să am atât de puțini prieteni într-un oraș, sunt plecați și fericiți pe la Paris și Munchen. Când faci 6 ore cu trenul până la paris și vreo 3 ore cu mașina până la Munchen cum să nu pleci.

Dar să revenim la activitățile noastre. Filmul stă sub o căutare tăcută, moartă, a esenței ultime care poate să supună o lume întreagă. Dar pentru că nimeni nu atinge absolutul, poate doar în prietenie, tânărul Jean-Baptiste putea să facă lumea să se îndrăgostească, însă el nu avea capacitatea de a iubi. Cu un simț olfactiv peste limita firească, el învață că din îmbinarea a 12 esențe poate să descopere parfumul care să depășească în intensitate cele trei stadii ale unui parfum: primul stadiu pe care îl simți prima dată, al doilea stadiu, ceea ce se simte câteva ore, și mai apoi al treilea, ce rămâne imprimat câteva zile. Dar mai știa ceva Jean-Baptiste: adăugarea celei de-a 13 esențe va face din parfum esența absolută. Cele 12 arome se transformă în 12 femei pe care le omoară inconștient, tehnic, calculat, fără nicio remușcare. Pe a 13-a o regăsește în prima sa victimă de care își amintește și de la care a pornit întreaga sa obsesie și încercarea de a păstra mirosul trupului. Când parfumul este complet, când cele 13 esențe sunt îmbinate, acesta cade în conștientizarea faptului că a avea lumea prin descoperirea unei esențe nu înseamnă a avea dragostea.

Ce te învață filmul? Că fiecare lucru de pe lumea aceasta are un miros care poate să-ți trezească o mie de amintiri. Fiecare casă și mai ales fiecare om. Și cel mai greu lucru de realizat este să păstrezi imprimat în propriile simțuri acest parfum. Să-l poți inspira ca și cum obiectul sau omul s-ar afla lângă tine. Din păcate, putem inventa aparate de fotografiat, de filmat care să imprime și să păstreze chipurile ani întregi. Dar nu putem păstra în cutiuțe sau în sticluțe de esențe parfumul oamenilor.

Filmul nu e nici trist, nici pesimist. Este tăcut și real precum parfumul celor 13 esențe, fără ca 12 să trimită la un simbol religios iar 13 la un număr fatidic.

Ce lipsește într-o țară prea civilizată

Să poți să-ți iei ultimele filme de pe internet în câteva minute. Nici siteurile cu serialele online nu te salvează pentru că nu ți se deschid aici.
Să vezi melodiile, videoclipurile pe youtube, din 10 ți se deschide dacă ai noroc 1.
Să-ți reinstalezi programe pe laptop, fără licență nu se uită nimeni la tine, sau se uită prea mult și te trezești cu ditamai amenda.
Miile de minute orange, orele lungi la telefon cu prietenii. Aici doar cu bipuri și mesaje. Bine că măcar există mess și skype.
Cinema-ul cu filme subtitrate și nu dublate. E atât de trist să treci pe lângă cinema și să vezi filmele nou apărute și să nu poți merge pentru că toate filmele sunt în germană.
Învoiala românească în sensul că aduci mâine actul pe care l-ai uitat azi, numai să-ți dea legitimația. Până nu ai tot ce-i bifat acolo mai bine nu faci drumul.
Semințele la pungă, mereu când sunt în altă țară le caut la mâncarea pentru papagali sau alte zburătoare.
Prietenii de acasă. Oricâți ți-ai face aici tot parcă nu-i la fel.

Sportul ca mod de viață

Nu știu voi, dar mie îmi place să fac sport în orice anotimp. Astă vară am jucat tenis si la 8 dimineata, si la 12 noaptea in păcurari unde m-au mâncat țânțarii atunci când am luat bătaie și a trebuit să cedez locul. Mi-am cumpărat chiar și role nu demult și am apucat să-mi dau drumul cu ele de vreo 2 ori în copou sus și tot de vreo 2 ori duminica pe ștefan. Dacă nu ar fi avut limita de bagaje mi-aș fi adus aici cu siguranța patinele de iarnă pe care le-am ținut sub pat toată iarna trecută nemaigăsind timp să merg cu ele.

Acum se pare sunt în țara care trebuie. Aici toată lumea face sport, că-i 7 dimineața, 12 amiaza sau seara târziu. Îi vezi pe toți echipați chiar și pe ploaie, alergând pe pistele anume făcute. Poate că nu ar fi trebuit să rămân interzisă, perplexă și nemișcată de-a dreptul când am fost pusă față în față cu oferta lor de sporturi de la universitate, cu reduceri pentru studenți. Nu aș putea să vă fac o listă aici cu toate sporturile, voi scrie însă un articol întreg luni despre ele, să vadă lumea asta ce-nseamnă viață de student în care ai o mie de facilități să-ți menții capul limpede și prietenii aproape.

Dintre sporturile pe care nu prea le vezi în românia și nu le prea consideri sporturi sunt meditația zen, gymbrain, yoga și alte câteva forme chinezești-Tai chi chuan care îmi scapă acum. Nu sunt tocmai acesibile, un abonamnet pe 6 luni variază între 20 de euro și 50. Dacă vrei să faci ski ești dus la antreament de 2 ori pe săptămână pe o pârtie în austria sau elveția. Da, și minunile pot continua, de la aquafitness, bodyforming, masaj, aquabiking.

Ca tot omul care mai bine merge la ce știe mi-am făcut abonament la fitness care m-a costat pe 6 luni doar 18 euro plus 5 euro tichetul de înscriere pentru activități sportive la universitate. Aseară timp de vreo 40 de minute vreo 20 de oameni am făcut un fel de fitness-aerobic îndrumați de un instructor cu microfon într-o sală enormă. Cine mai putea după, putea să facă și la aparate, eu abia am putut ajunge la stația de autobuz. Dacă nu ai știut de prin septembrie că te poți înscrie la sporturi, nu mai găsești locuri nici la cele mai ieftine. Eu m-am pus pe lista de așteptare la înot, și mai că m-aș fi dus și la tenis, doar că și sănătatea costă aici, 100 de euro abonamentul.

Cam așa stau sporturile aici. Cam așa nu stau oamenii aici când au puțin timp liber. De aceea oamenii zâmbesc aici, și-s optimiști. Pentru că fac sport. Cei care fac sport știu bine ce scriu eu aici.

Cum poți să nu mai gândești, doar să te gândești

Weekendul acesta a fost mai frig ca iarna aici, dar așa rece de îți intra prin mănuși, eșarfă și căciulă tot aerul. Dar era în schimb atât de senin, încât albastrul se întindea peste tot, și pe Rin, și pe lac, și pe cer de nu mai știai dacă mergi sau înoți. Și în zare, pentru prima dată de când sunt aici, se vedeau Alpii. Eu una simțeam că sunt în filmul Heidi, fetița munților, era unul din filmele mele preferate ale copilăriei, cu bunicul acela cu barbă albă care avea grijă de nepoata sa. Și ei trăiau acolo în lumea lor mică și verde și beau lapte cald dimineața, și creșteau animale și aveau o liniște a a lor. Și am stat pe o bancă cu fața spre lac unde se vedeau Alpii un timp de nu-l mai puteai măsura. Și îți era greu să spui ceva, să gândești, poate doar să stai pe gând. De atâta frumusețe, cineva s-a reapucat de fumat iar altcineva a fumat deși nu o face de obicei. Doar eu am stat întinsă pe o bancă, în spate cu un soare liniștitor, în față cu o întindere albastră, cu lebede și rațe și mai încolo cu crestele albe albe. Și n-ai mai fi plecat așa frig cum era. Acestea sunt singurele clipe când poți fi liniștit și fericit fără un om. Oricum nici tu nu prea ești în astfel de momente. Aproape că ești bucuros dacă te întinzi pe gând și mai vezi și luna pusă pe cer rotundă de ziceai că-i desenată la comandă, musai să apară. Și cu soarele pe umeri, cu luna în privire, cu Alpii mai sus de frunte, cu albastrul la picioare la ce te mai puteai gândi?

Tomas Tranströmer, Câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură-2011

Pietrele

Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine.

Katze

Katze este un motan portocaliu care se crede cu adevărat stăpânul locurilor. Umblă tot cartierul cu mustățile pe sus, și de îi ieși în cale fără să-i vorbești fie se bagă între picioarele tale fie te apostrofează cu un mieunat nemțesc strident. Așa cum mă știu cei apropiați, sunt o adevărată generoasă când vine vorba de animale, cu stăpân sau fără. Dacă vreun motan vagabond ajunge la mine în casă, știe că frigiderul i se deschide și râuri de lapte, cașcaval, șuncă curg direct în farfurioara lui. Mai că le-aș face și o baie la domiciliu, dacă aș ști că nu își pun în activare gheruțele. Cam aceasta a fost povestea lui Mieunilă, când l-am găsit în cartier mic de tot și plin de purici. L-am luat în casă, i-am făcut baie, i-am dat să mănânce și nu i-am mai putut da drumul. Și a învățat marele Mieunilă de acum să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să deguste frișca de la prăjituri și mie să-mi lase blatul, să doarmă pe laptop unde e cald li să bea din paharul cu apă de lângă pat.

Aceeași poveste a fost și cu Mini, motanul surorii mele, pe care l-am luat de la centrele RSPCA din Anglia, pe care mi le-am dorit enorm demult să le văd. Și am căutat pe hartă și am ajuns la un astfel de centru care adună animalele fără stăpân și le dau spre adopție. Și l-am văzut pe Mini, a cărui poveste poate o voi spune eu cândva, tot procesul lui de adopție, cu inspectarea casei în care va sta de către un reprezentant al centrului, cu verificarea integrării lui după câteva luni.

Mă gândeam că poate aceasta va fi și povestea lui Katze, motanul portocaliu de care vă spuneam la început. Prin cartier umblă vorba că e foarte temperamental ba chiar că a atacat pe cineva. Astăzi l-am văzut plimbându-și coada pe lângă ușa mea și cum aici e cred mai frig decât iarna, de mi-am scos mănușile și căciula, m-am gândit la lăbuțele lui reci și l-am chemat în casă. Era a doua oară când mă vizita. De data aceasta i-am deschis frigiderul, i-am dat o mie de bunătățuri pe care un pisoi vagabond din România le-ar mânca dintr-o înghițitură. Nu a vrut să mănânce decât porumb la cutie. Și a mâncat până ce nu a mai putut, până ce s-a încălzit de tot și s-a aruncat în pat. Și cum l-aș fi lăsat să toarcă acolo cât eu mă luptam în limbi străine, însă gândul la puricii adunați din toate cotloanele nu m-a lăsat. Așa că am încercat să-l iau din pat, dar el se prinsee cu toate gheruțele. Și cu greu l-am dus la ușă, așa zgribulit cum se făcuse când l-a prins frigul de afară. Însă motanul Katze s-a întors către mine și m-a apostrofat în limba lui, dacă eram mai aproape cu siguranță mă trezeam cu o lăbuță, și jumătate de oră a mieunit la ușă, dar nu jalnic, ci a apostrofare. Și mă gândeam atunci cât de bună am putut să fiu cu acest motan, cum l-am primit în casă ca el să-și dezghețe lăbuțele de frig. Și Katze s-a simțit neîndreptățit că a fost at înapoi adevăratei lui case, din păcate a frigului de iarnă de acum.

Viata e buna cu tine

Când e dimineață tare și e cald și bine în pat, și e și mai bine cu fereastra deschisă și aerul rece care te trage afară.

Când butterbrezelul e cald și untul bun și mult și ieftin, la doar 20 de centi.

Când poți să alergi pe poteci cu pietre mici și albe de zici că sunt de râu, și pădurea e lângă tine și aerul tare și drumul întins și de un verde amestecat cu un roșu puternic.

Când pe la amiază stai pe zecile de bănci cu fața la lac albastru și mare ca o mare liniștită, și soarele e lin și muzica de undeva de peste mal ajunge până la tine.

Când oamenii te salută chiar dacă nu te cunosc de-ți aduci aminte de satul bunicilor unde toată lumea se salută dintr-o bunătate și o credință că așa e dat să fie pe lumea aceasta, să nu trecem unii pe lângă alții ca străinii.

Când ceasul arată la mână timpul bun pe care-l tot trăiești pe gând din când în când din gând în gând.

Când oamenii-s aproape departe fiind și-i găsești pe toți seara chiar și online dar tot față în față se cheamă.

Când poți să-ți imaginezi vocea și râsul până întrupezi bucurie cu bucurie și omul cu tot ce-i al lui.

Când orașul e plin de câini dar și de stăpânii lor de data aceasta, coafați, mari sau mici de-ți vine să-i strângi pe toți să le simți nasurile reci când e ceață.

Când la 1, 5 Eu cafeaua e mai mare decât tine și spuma mai ceva ca un zgărie-nori. Și-i aromată și multă.

Când de acasă primești oferte de angajare pe un post pe care chiar l-ai vrea și-ți spui că poate nu va fi așa de greu peste 2 ani să te așezi.

Când oamenii sunt buni și calzi aici și vorbesc limbi străine pe care să le înțelegi. Chiar și când vecinii chinezi se ceartă sau se alintă în limba lor de numai ei știu.

Când ai vrea și n-ai vrea să fii acolo și aici să te așezi într-o casă într-un gând.

Faceti-va timp sa ascultati

O altfel de așteptare

Dacă tot am scris, am citit și am mai trăit așteptări peste așteptări scriu despre așteptarea întristată de-a dreptul astăzi. Acum doi ani, tot aici, tot în aceeași lună, am primit un carnet cu o groaza de reduceri sau tichete gratuite. Am baut atunci cele mai negre, aburitoare, cu spuma multa si pufoasa deasupra de nu mai știai dacă dedesubt e cafeaua caldă sau rânduri de bezele dulci care-ți amestecau toate simțurile. Și am mers cu feribotul gratis până la un loc incredibil unde copacii erau tunși unul și unul ca în armată, unde florile creșteau din papuci pe post de ghiveci, unde rațe și păuni era din flori făcuți, unde fluturii ți se așezau pe umeri și se lăsau atinși pe aripi. Și cărări lungi și verzi îți linișteau picioarele care se domoleau printre trandafirii rozalii și de toate nuanțele. Și am visat că de data asta mă voi adânci și eu în nemișcare o zi întreagă la piscină, masaj și spa gratuit pentru o zi întreagă, și voi uita de limbile străine care mi se amestecă în fiecare zi și de cursuri și voi fi eu și eventual, cel mult, viața mea imaginară. Sau nimic. Și azi, la biroul unde știam că voi primi din nou mult doritul caiet, că-i voi răsfoi zecile de pagini fine și voi însemna fiecare cafenea unde m-ar fi așteptat biscuitele de miere pe marginea ceștii mele de cafea aburindă, și ceaiul în librărie, și vinul în hotel și spaul și insula si feribotul, îmi retrag mâinile pline de dezamăgirea cuvintelor Ați mai fost înregistrat o dată la noi, ați beneficiat. Și tot aburul cafelei mi-a trecut prin față și zilele mele împărțite pe cești de latte machiato si alte bunătățuri de mâncat sau de văzut s-au dus una câte una. Și am ieșit din birou înregistrată a doua oară dar fără caietul de reduceri de prima dată. Și cum aș fi stat eu în aburul piscinei în miez de iarnă când e prea ceață să-l vezi pe cel de lângă tine și prea frig să-ți ridici nasul din ceașca aburindă de cafea.

V-ați întrebat cine a stat înaintea voastră?

Poți să aduni urmă cu urmă lăsată de cineva și să-i faci trupul cu tot cu obiceiurile sale. Să cuprinzi o viață de om în câteva obiecte lăsate într-un anume fel. Cu toate că micul apartament pe care l-am găsit aici e complet gol, persoana care a locuit înainte a lăsat în urmă câteva obiecte. Numele îl știu din plăcuța de la ușă însă nu mă ajută foarte mult, nici măcar nu-mi dau seama dacă e o ea sau un el. Scrie cu portocaliu Salem S. Salem însă bănuiesc tot mai mult că este o fată. E o fată care, din lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, îmi seamănă foarte mult. Dedesubtul biroului i-am găsit cablul de la internet, pe care și l-a uitat probabil, un cablu portocaliu de-ți ia privirea. Dacă ar fi să-mi cumpăr eu un cablu l-as lua în o mie de culori să îmi înveselească apartamentul. O fi din întâmplare alegerea unui astfel de cablu, deși mi se pare greu să-l găsești de culoarea aceasta, eu una nu am văzut în niciun magazin.
În dulapul din pseudobucătărie am găsit, așa cum aș fi avut și eu într-un loc în care voi locui doar o vreme, câte un obiect din fiecare: un cuțit, o lingură, o farfurie, o tigaie. Nu știu de ce Salem le-a lăsat în dulap, mă gândesc că s-a grăbit înainte să plece, eu una le-aș fi dat prietenilor mei, de la cablu la făina pe care ea sau el a lăsat-o în dulap. Spre deosebire de mine, Salem gătea, mânca pește, pe care l-am găsit în congelator, cred că vreo două kg pe care din păcate l-am aruncat de vreme ce eu nu mănânc pește. Generoasa Salem mi-a lăsat de la detergent de vase la tot ce ține de produse de curățat în casă. Salem mi-a lăsat pe un raft un parfum mic, pe care din nou l-a uitat, și a lăsat, mai ales, curat.

Nu tiu in ce tara s-a intors Salem, dar ma gandesc uneori cand imi deschid fereastra la balcon dimineata că altcineva o deschidea poate la aceeasi oră, și rămânea nemișcată în geam respirând greu ceața și așteptând gândul, omul, timpul.