D

Putem să ne locuim uneori ca pe nişte case. Felurite case: case de zi cu zi, case de weekend, case de vacanţă, case de sărbători. Case vechi ţărăneşti cu pridvor şi copaci pe margine, case noi, pe care să le construim singuri, prin cuvinte. Putem reveni câte unul, pe rând, putem alteori să ne întâmplăm doar acolo. Fără măcar să ne căutăm, fără să ne anunţăm. Fără să intrăm, rămânând în pridvor sau pridvor. Putem să mergem pe vârfuri înăuntru, alteori să mergem zgomotos şi să ne lovim unii de alţii. Putem să ne colorăm casele în gând cu albastru şi galben înăuntru. Putem să ne agăţăm luni şi sori în cuiere sau să fim chiar noi luni şi sori. Putem să ne aşezăm întrebările în ordinea gândului pe băncuţe de lemn de paltin. Putem să ne desenăm mâinile şi apoi să ne aşezăm în câte un tablou. Agăţat invers. Putem să ne trezim la orice oră pentru că tot dimineaţă ar fi. Putem uita câte unul pe rând, niciodată împreună. Putem aştepta până şi aşteptarea.

Melancholia-2011

Filmul regizat de Lars von Trier este cu siguranţă unul din lista filmelor pe care ar trebui să le vedeţi. Deşi pare că ne aflăm în locul în care nu se întâmplă nimic, cu o nuntă de început care eşuează asemenea relaţiei celor doi tineri, cu o dramă din partea a doua a unei tinere care face din Apocalipsă un fapt firesc, de acceptat ca toate dramele vieţii, Melancholia este încărcată de o stare inexplicabilă de inchietudine. Totul pare a se rezuma în secvenţa de început a păsărilor care cad din cer, a miresei şi a copilului suprinse într-o mişcare extrem de lentă şi a coloanei sonore din Wagner.
Dacă ameninţarea coliziunii cu alte planete sau cu un meteorit transforma orice film într-unul de acţiune, cu implicarea serviciilor secrete şi cu împiedicarea finală a dezastrului, în filmul lui Lars von Trier coliziunea cu planeta Melancholia este privită psihologic din 3 perspective: a soţului lui Claire, omul de ştiinţă ale cărui calcule se reduc la marja de eroare şi la sinuciderea finală; a neînţelesei Justine, care în spatele dezechilibrului psihic, este singura care priveşte moartea cu detaşare (nebunul este din nou cel care spune adevărul); şi atitudinea firească a surorii lui Justine, Claire, care trăieşte incapacitatea de a accepta sfârşitul. Totul este suprins de un dezechilibru psihic: atitudinea miresei la propria nuntă, discursul negativ al mamei la căsătoria propriei fiice, obsesia şefului pentru propria afacere. La toate acestea însă se adaugă cred elementul central al filmului şi starea pe care ne-o creează: aşteptarea. Fiecare acţiune este încetinită, fiecare om aşteaptă să se întâmple ceva, totul este redus la o încetinire care uneori te face să-ţi pierzi răbdarea, iar atunci când creză că în sfârşit se va întâmpla cazi într-o nouă aşteptare.
Scena finală a filmului, cu Justine, Claire şi copilul aşteptând sfârşitul într-o pseudo-peşteră construiă din crengi de copaci, aduce un alt înţeles al filmului: în moarte, în suferinţă, în nebunie eşti întotdeauna singur şi nimeni nu te poate salva.

Ce te faci când nu mai poţi continua?

Dacă eşti scriitor, dacă te-ai născut să scrii şi nimic mai mult, sau poate din contră, nimic mai puţin, şi ajungi să nu mai poţi scrie, fără un motiv concret, dar mereu invocând un motiv credibil doar în mintea ta, înseamnă că suferi de sindromul Bartleby (în cele din urmă, cazul s-ar putea extinde către orice pasiune care, la un moment dat în viaţă, te depăşeşte).

Cartea lui Enrique Vila-Matas, Bartleby y compania, cred că este una dintre cele mai bune şi mai documentate cărţi (chiar dacă uneori cazurile pot fi realiste dar nu reale) despre peste 80 de cazuri şi tot atâţia scriitori care suferă de acest sindrom.

Cei care nu se ratează atunci când nu mai pot scrie ajung, într-un caz fericit, să facă un alt fel de artă. Un caz curios este cel al pictorului Clement Cadou (curios şi pentru că dacă îl veţi căuta pe google nu veţi găsi decât referinţe la cartea lui Vila-Matas) care renunţă la dorinţa sa de a scrie în momentul în care părinţii îl aduc la cină pe Gombrowicz. Blocajul în faţa artistului îl transformă din viitor scriitor în pictor de mobilă. Toate autoportretele pe care le face înfăţişează mobile, iar atunci când i se cere să motiveze trecerea de la scriitură la pictură, şi încă de mobilă, acesta spune degajat: Mă simt o piesă de mobilier. Şi din câte ştiu, mobila nu ştie să scrie.

În acelaşi registru şi cu tot felul de cazuri particulare, unele amuzante, altele dramatice, cartea lui Enrique Vila -Matas merită dată mai departe, aşa cum de altfel facem cu toate cărţile pe care am vrea să le mai citim o dată. Ar trebui să se invoce mai des sau să se dezbată cazul şi sindromul Bartleby raportat şi la artiştii de astăzi, exceptând cazurile în care arta e o meserie sau pe cele în care te faci artist din cu totul alte motive decât imposibilitatea de a fi altceva.

Însă mai multe despre carte săptămâna viitoare în recenziile mele de pe BookMag.ro

Voi ce frici aveti?

Cateva din fobiile cele mai curioase

hipopotomonstrosecvipedaliofobia = frica de cuvinte lungi

dextrofobia = frica de obiecte situate in partea dreapta a corpului

eufobia = frica de a auzi vesti bune

genufobia = frica de genunchi

logizomecanofobia = frica de computere

plutofobia = frica de bogatie

venustrafobia = frica de femei frumoase

xantofobia = frica de culoarea galben sau cuvantul “galben”

xenoglosofobia = frica de limbi straine

Agyrophobia-frica de a trece strada

Clinophobia-frica de a merge la culcare

Geliophobia-frica de a ras

Kathisophobia-frica de a sta jos

Leukophobia-frica de culoarea alb

Mageirocophobia-frica de a gati

Nostophobia-teama de a te intoarce acasa

Pentheraphobia-frica de soacra

Scriptophobia-frica de a scrie in public

Syngenesophobia-frica de rude

Verbophobia-frica de cuvinte

Vestiphobia-teama de haine

Cine isi aduce aminte

De Sarbatori cred putem sa ne facem lista cu cei care intr-adevar ne vor aproape. Cei care doresc sa ne stie aproape, daca nu fizic, macar la telefon. Cei care isi impart bucuriile cu noi sunt cei pe care ii putem numi prieteni. Pe cine ati sunat zilele acestea de Paste? Cu cine ati fi vrut sa stati la masa de Paste? Pe cine ati intrebat cu cine isi petrece sarbatorile, daca e fericit sau nu? In lista aceasta cred ca puteti sa-i gasiti pe cei pe care ii veti suna si maine, si anul viitor. Nu cred in prieteniile in care oamenii nu mai stiu unii de altii pentru ca sunt prea ocupati, pentru ca sunt plecati din oras, pentru ca nu au internet sau pentru ca, pur si simplu, au avut altceva de facut. A suna pe cineva de sarbatori nu e o obligatie, un numar de pe to do list, ci e o bucurie. Uneori e o nevoie de a-l sti pe celalalt bine, de a-l auzi, de a-i povesti. Cei care nu suna, nu cauta, nu o fac pentru ca le este la fel de bine fara voi. Indiferenta sau intoarcerea privirii de la celalalt e mai greu de dus decat unele cuvinte triste. A darui unui om gandurile tale, a-i impartasi bucuriile tale face mai mult, mult mai mult, decat a te darui in totalitate. Pentru ca impartasirea bucuriei e oferirea fiintei celuilalt.

Voi de sarbatori ati sunat din obligatie sau din bucurie? Ati trimis mesaje listei intregi din telefon sau v-ati luat prietenii la rand sa le spuneti sarbatori fericite? V-ati cautat prietenii sau v-ati lasat voi cautati?

De Paste sa faceti macar 1 din toate

Căţăratul într-un copac, rostogolirea de pe un deal, să stai cu cortul, să construieşti o colibă, să arunci cu pietre în apă, să alergi prin ploaie, să înalţi un zmeu, să prinzi un peşte cu plasa, să mănânci un măr din copac, să joci "cuceritorii", să arunci cu bulgări de zăpadă, să cauţi comori pe plajă, să faci o prăjitură, să construieşti un mic baraj, să te dai cu sania, să îngropi pe cineva în nisip, să construieşti o capcană pentru melci, să te balansezi pe crengile unui copac căzut, să te dai într-un leagăn, să pregăteşti o îngheţată, să culegi şi să mănânci mure, să te uiţi într-o scorbură, să vizitezi o insulă, să te prefaci că zbori când bate vântul, să faci o trompetă din fire de iarbă, să cauţi fosile şi oase, să priveşti apusul, să urci un deal mare, să stai în spatele unei cascade, să hrăneşti o pasăre din mâna ta, să vânezi cărăbuşi, să găseşti ouă de broască, să prinzi un fluture cu plasa, să urmăreşti animale sălbatice, să descoperi ce se află într-un iaz, să chemi o bufniţă, să vezi vietăţile care trăiesc între stânci, să priveşti cum se naşte un fluture, să prinzi un crab, să te plimbi prin natură noaptea, să mănânci ceva plantat de tine, să înoţi, să faci rafting, să aprinzi un foc fără chibrit, să găseşti un loc cu harta şi busola, să faci căţărări, să găteşti la foc de tabără, să încerci căţărări cu coarda, să te joci de-a v-aţi ascunselea, să navighezi într-o canoe.

(Un studiu din Marea Britanie mentioneaza 50 de activitati pe care copiii trebuie sa le faca pana la 12 ani)

Şcolarii universitari

Frumos aliniate, cu colţurile la dungă fiecare, unele aşezate chiar pe mărimi, pe culori, chiar şi în ordine alfabetică, cărţile sunt aranjate mai ceva ca la o expoziţie sau la un concurs de ordine şi disciplină. Lângă ele un penar colorat cu toate cele necesare: carioci de toate culorile, stilou, pixuri cu gel sau mină, corector cu pastă sau sub formă de creion, linie, capsator, dosar cu arc, fără, coperte roşii , albastre, postit-uri în toată cartea şi mai ales linii duble triple trase în tot atâtea feluri şi nuanţe de culori. La unele mese un grup cu caietele întinse, cu planuri şi scheme, împărţind ideile, ajutându-se la teme. Pe la amiază un somn bun pe scaune lungi, şezlonguri adevărate de piele chiar în mijlocul drumului. Din pacheţelul luat dimineaţa nu lipseşte sendvişul şi mărul.

Imaginea ar putea foarte uşor să corespundă unor şcolari de gimnaziu care îşi fac temele împreună, care au ghizdan, penar şi tot ce primesc părinţii de la învăţători pe lista de început de an, la care se adaugă somnul de amiază şi prânzul încărcat de vitamine. Ei bine, cei despre care scriu eu nu sunt şcolarii români, ci studenţii germani. Dacă studentul român are 2 pixuri, eventual un marker în sesiune, cel german e mai ceva ca un copil de gimnaziu pentru care mulţimea de pixuri şi carioci e o adevărată bucurie. Pentru studentul de aici e o adevărată necesitate. E o conştiinciozitate a celor mici care rămâne şi în cazul studenţilor, trăsătură care se pierde în mare parte la studenţii români.
Ceea ce ar trebui să preia studentul român sau să păstreze din începuturile şcolare ar fi pregătirea nu spre excelenţă, ci conştientă a lucrului măcar bine făcut, dacă nu excelent făcut. Evident că nu toţi studenţii pot fi în primele locuri din clasamente de vreme ce mulţi dintre ei nu fac o facultate numaidecât din pasiune. Puţini ar şti să răspundă foarte clar de ce au ales o facultate sau alta. Dar dacă ar studia precum un şcolar, uneori cu bucurie, alteori cu pasiune, dacă ar avea curiozitatea celor mici, entuziasmul împărţirii ideilor când şi-ar face temele, proiectele împreună (cred că e una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa de şcolar să mergi acasă la un coleg să faceţi temele împreună), poate că ar exista un mai mare interes pentru cursul urmat, pentru îndatoririle de la curs.
Dacă ar exista comunicarea dintre studenţi şi în afara cursurilor, de la a lua prânzul împreună la cantină, a face un sport împreună, a face activităţi extra, de la reviste, proiecţii de film, discuţii pe orice teme, competiţii de orice fel, s-ar păstra entuziasmul împărtăşirii unor idei şi a împărţirii cu bucurie a unei etape atât de importante din viaţă. Să fii studentul din primul rând mereu pregătit în faţa profesorului, dar niciodată pregătit în faţa colegilor de a-i ajuta, de a-i integra în ceea ce ştii sau în ceea ce îţi place să faci, te transformă în cele din urmă într-un om citit dar nu înţelept. Cred că marii profesorii, profesorii foarte buni caută într-un elev sau student mai ales felul în care el este între ceilalţi, modalitatea în care deschide discuţii, bucuria comunicării, empatia şi, bineînţeles, solidaritatea.
Solidaritatea pe care o au cei mici şi bucuria pentru creioanele colorate e ceea ce ar trebui să-şi aducă aminte studentul atunci când se aşează la o masă de studiu.

Oamenii ştiu să se bucure de sărbători

Astăzi m-am convins că tot ce-mi imaginez eu că pot fi sărbătorile, micile vacanţe neprogramate cu familia se întâmplă cu adevărat în multe case. Nimic nu cred că-ţi aduce mai multă bucurie decât o drumeţie (e un cuvânt pe care-l folosim atât de rar, poate pentru că nu-i dăm realitate) sau o plimbare duminica într-un loc nou din oraş. Dacă ai maşină mi se pare atît de simplu să ai zilele diferite între ele. Sau să alegi să te plimbi, pur şi simplu să te plimbi în loc să ai zilele toate la fel.

Cum aici e a doua zi de Paşte, şi cum familia mea aici este o fată din spania, doctorandă şi ea ca şi mine, ne-am zis să uităm că nu suntem acasă şi am mers la un centru de ape termale. Ne imaginam că vom fi singure de vreme ce e Paştele aici, însă nici nu ne imaginam că zeci de familii cu copii erau deja în piscinile cu ape termale de dimineaţă.

Cum să nu alegi să vii aici decât să te uiţi la tv, când la 3-4 grade afară tu stai într-o piscină cu apă caldă, cu tot felul de bulbuci şi aburi, la marginea lacului şi având în faţă minunăţia Alpilor? Pentru o asemenea zi regală cum am numit-o noi trebuie să plăteşti 11 euro. Ce îţi oferă centrul? De la vestiare private unde să te schimbi, la dulapuri securizate unde să-ţi laşi lucrurile, la duşuri cu tot ce ai nevoie, la restaurant interior de vreme ce petreci o zi întreagă, la saună şi solar, la piscine interioare şi mai ales la minunata piscină exterioară. Dacă eşti norocos să nu fie ceaţă pe munte, şi poţi vedea Alpii, te poţi declara cu adevărat norocos.

Nu ştiu dacă sărbătorile mele de Paşte vor fi la fel anul viitor, însă ştiu sigur şi mă conving tot mai mult văzându-i pe occidentali că lumea are prea multe locuri de văzut, fie ele în oraşul în care locuieşti fie în altă ţară, încât e păcat să alegi doar să treci prin viaţă fără să trăieşti cu adevărat şi să te bucuri de ea.

Cum sunt sărbătorile fără familie?

Dacă îmi imaginam că de Paşte va fi mult mai simplu decât de Crăciun, pentru că nu ai nevoie de brad, de cadouri, de împodobit casa, de întâlnirile în oraşul natal cu prietenii plecaţi prin alte oraşe la studii şi rămaşi acolo, m-am înşelat şi de data aceasta.

În Germania acum este Paştele. Miros de cozonaci, pască nu ai să întâlneşti. Lume pe stradă care merge să-şi viziteze rudele nici atât. Oameni în concediu câteva zile bune nici asta. Prin urmare, sărbătorile mele şi ale altor prieteni pe care Paştele i-a prins în alte ţări decât acasă, arată neobişnuit de obişnuit.

La cantina din universitate, care a funcţionat până vineri şi îşi reia de marţi activitatea, primeai un ou roşu cadou atunci când îţi plăteai tava cu mâncare. La intrare în cantină, aşa cum de altfel poţi vedea în toate curţile caselor, copăcei în care sunt atârnate tot felul de ouă colorate. E o tradiţie aici, aşa că daca îţi place să ai un brad de Crăciun, de Paşte îl poţi folosi din nou.
Ziua de Paşte, când toată lumea respiră greu de prea multă familie, devine pentru mine cel puţin una într-un centru spa cu piscină şi ape termale. Oricât de frumos ar fi sunat pentru mine dacă aş fi vrut să fac asta în românia, să stai în apă o zi întreagă doar ca să nu vezi cât de goală îţi este casa de sărbători, nu e tocmai un fapt fericit.

Gândindu-mă nostalgic la toate tipurile de pască de care cei de acasă se bucură, îmi înlocuiesc masa bogată cu o cutie mare de cereale care să îmi ajungă pentru cele 4 filme care îmi ţin loc de familie zilele acestea.

Cum 2 zile se consideră sărbătoare, toate mallurile sau centrele comerciale sunt închise, şi cum noţiunea de magazin de la colţul blocului aici nu există, poţi să te declari un om norocos daca ai apă şi pâine. Se poate spune că pentru cei care nu sunt acasă cu familia, postul Paştelui continuă...

De aceea îmi plac mie sărbărtorile, zilele de naştere, aniversările atât de mult. Pentru că sunt momente în care zilele sunt altfel, oamenii sunt mai fericiţi, mai darnici. Oamenii se întâlnesc, vin în oraşe diferite doar pentru a se vedea, părinţii îşi adună copiii plecaţi în alte oraşe sau ţări. Sunt convinsă că şi cei care nu gătesc în mod obişnuit o fac pentru prietenii cei mai buni, copiii îşi văd mătuşi , unchi, veri care îi smotocesc cu drag, vorba unei prietene.

Dar când voi mai avea eu pe masa de paşte cereale şi îngheţată, când în loc de o casă plină cu oameni apropiaţi o piscină plină de săruri super binefăcătoare? Când familia mea va fi doar o fată din spania pentru care singura problemă adevărată, cumplită şi aproape de nerezolvat este că soarele răsare prea devreme şi o trezeşte prin ferestrele ei mult prea mari şi fără perdele, ferestre pentru care de altfel plăteşte o chirie de 600 de euro? Dar fiecare familie cu problemele şi ferestrele ei până la urmă.

Hugo-2011

Câştigător a 5 Oscaruri, Hugo aduce în prim-plan, ca şi The Artist, nostalgia artiştilor, fie ei actori, regizori sau inovatori în lumea cinematografiei, artişti care nu îşi mai găsesc locul în lumea artelor de astăzi. Ceea ce aduce în plus Hugo este lumea inocenţei care este, cu siguranţă, o parte a artelor, aici fiind întrupată de Hugo Cabret, un orfan căruia tot ce îi rămâne de la tatăl său este un robot ale cărui secrete se transformă într-o aventură şi într-o căutare a noii sale case.

Intervalul dintre trecutul glorios al maestrului Georges Melies, care aduce filmul în cinematografe, şi lumea săracă a fiului de ceasornicar, Hugo, este simbolic o gară în care, deşi totul este în mişcare, nimic nu se schimbă. Mersul exact al ceasurilor din gară, supravegheate atent de comisar, nu îşi are rostul în a măsura timpul, ci în a oferi o rigiditate lumii care trebuie să urmeze acelaşi sens în fiecare zi; iată de ce micile drame din gară, între comisar şi florăreasă, sau între cei doi bătrâni care mereu se întâlnesc dar nu ştiu să comunice, ajung să apropie oamenii atunci când vestea morţii unchiului lui Hugo, responsabil de a întoarce ceasurile la timp, provoacă nelinişte şi dezordine.

Într-un alt plan, filmul recreează nostalgia copilăriei în care lumea fascinantă a cărţilor, sub întruparea micuţei Isabelle, necesită transformarea aventurile livreşti în întâmplări reale. Astfel că prima aventură a Isabellei (al cărei limbaj elevat surprinde uneori până la umor plăcerea ei de a citi) îi este dăruită de Hugo, şi anume încălcarea interdicţiei de a pătrunde într-un cinematograf. Aici este locul în care micuţul Cabret rememorează bucuriile vizionării filmelor alături de tatăl său şi astfel că singura formă de a păstra amintirea lui necesită încălcarea unei alte interdicţii, şi anume aducerea la viaţă, mecanică evident, a robotului găsit de tatăl său într-un muzeu.

Într-un decor al Parisului din secolul trecut, în care marii artişti, precum Georges Melies şi soţia sa, ajung din regizori ceasornicari şi din actriţe celebre femei de casă, Hugo Cabret şi Isabelle, sub frumuseţea unei prietenii reale şi a împărţirii unui destin comun de orfani, trec printr-o serie de mici aventuri care ajung să restabilească lumea adulţilor. Dacă războiul îi va distruge lui Georges cariera în cinematografie şi îi va da uitării atât pasiunea cât şi filmele realizate, prezentul îl va aduce din nou pe scenă prin aceeaşi lecţie pe care o aduce în faţă şi The Artist: artiştii mari nu se pot pierde, chiar dacă ei înşişi îşi neagă rostul şi creaţia.

Dramă familială, sub semnul singurătăţii unui copil care îşi pierde tatăl şi odată cu el liniştea şi micile bucurii ale vieţii, cititul şi mersul la cinema împreună, este înconjurată de imaginea desprinsă din cărţile de aventuri pe care le citeşte Isabelle, de chipul bibliotecarului şi al încăperii pline de cărţi care îi stârneşte mai degrabă frică decât fascinaţie lui Hugo. Aceste aventuri trec din lumea copilăriei în cea a adulţilor, şi în acest fel capătă credibilitate, de vreme ce mesajul pe care îl desenează robotul lui Hugo aduce la suprafaţă un secret pe care părinţii Isabellei îl ţinuseră ascuns ani întregi. Odată cu acceptarea trecerii timpului, a regăsirii şi înţelegerii nostalgiei pentru pasiunea căreia nu i se pot sustrage, personajele din film se regăsesc pe ele însele şi recunosc astfel drumul spre casa reală a fiecăruia.

The Descendants-2011

Nominalizat anul acesta la Oscar (cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal, George Clooney, cea mai bună regie), The Descendents poate fi un film de Oscar prin atmosfera redată într-un film aparent simplu, şi pe alocuri atins de un plictis voit.

Dacă din afară nu se vede decât învelişul unor familii care se bucură de bogăţia unor proprietăţi personale sau de atmosfera însorită a plajelor din Hawaii, cu o îmbrăcăminte înflorată care nu poate ascunde decât omul fără nicio grijă, înăuntru există, aşa cum de altfel protagonistul filmului o spune, aceleaşi drame ca în orice colţ al lumii. Tristeţea, moartea, părăsirea par a avea aceeaşi faţă indiferent de avere sau de frumuseţea locului în care nenorocul te găseşte.

În faţa accidentului fatal al soţiei sale, protagonistul se vede abia acum tată a două fete pe care nu le-a crescut niciodată şi în faţa cărora autoritatea sa este inexistentă. Fiica mai mare, adolescenta tipic răzvrătită, atât în limbaj cât şi în aplecarea spre droguri sau alcool, cu un prieten aparent retardat (dar care se dovedeşte a fi de asemenea victima unei familii cu probleme) este de fapt cea care îşi susţine tatăl atât în creşterea surorii mai mici, cât şi în cea de-a doua dramă pe care tatăl o trăieşte, şi anume relaţia ascunsă până atunci a soţiei.

În al doilea plan, poate de altfel cel care ar trebui interogat, este sensul unei moşteniri de generaţii întregi sub forma unor terenuri. În faţa obţinerii unui venit colosal de pe urma vinderii terenului, protagonistul se luptă cu ideea dezrădăcinării, a pierderii unei identităţi şi a unei îmbogăţiri facile de pe urma unui noroc nemuncit.

Între aceste două linii, atmosfera filmului este una lină, fără surprize, situaţii limită sau schimbări de planuri. Lentoarea cu care se desfăşoară totul, toropeala tipic hawaiană, moartea lentă a mamei pe un pat de spital sunt redate fără însă a plictisi pentru că doar în acest mod drama e cu adevărat puternică, şi anume când nu stârneşte drame vizibile. Dacă locul, proprietatea e o formă de identitate căreia nu i te poţi sustrage, identitatea familială se poate pierde chiar şi după moarte atunci când nu mai depinde de tine să ascunzi, să te justifici. E o împăcare cu sine, cu moartea mamei şi a fostei soţii, a copiilor cu noua viaţa alături de tatăl lor şi o înţelepciune simplă asupra faptului că tristeţile sunt aceleaşi indiferent de cât de fericit e locul în care te afli.

Ce mai învăţăm când şi când

Oricât am dori să fie într-un anume fel, oricât le-am plănui, le-am cântări, le-am visa sau le-am aştepta, momentele din viaţă vin cum şi când vor ele şi de cele mai multe ori doar le privim din afară şi cu adevărat le trăim noi, şi nu prin noi, doar uneori.

Învăţăm astfel că starea de graţie, de început nu se păstrează sau există foarte puţini oameni care cred cu adevărat în ea. Cei mai mulţi te învaţă şi se învaţă cu trecerea spre altceva, cu preţuirea unui mai puţin în care găseşti o altfel de fericire, aceeaşi până la urmă, dar mai aşezată. Şi mai săracă aş spune eu.

Alţi oameni te obişnuiesc sau se obişnuiesc cu un puţin fericit în felul său. Mi-e greu să-mi imaginez viaţa fără bucurii spontane, dese, fără emoţii care să te facă să simţi viaţa şi nu doar să fii în ea. Sunt însă oameni pentru care bucuriile pot fi puţine, viaţa poate fi ca o linie fără denivelări. O fi şi aceasta o formă de fericire pentru unii.

Există legături create între oameni dintr-o sumedenie de motive, şi dintr-o altă sumedenie oamenii ajung să rămână împreună. Puţini sunt cei care se găsesc pentru că aşa le-a fost dat, şi mai puţini sunt cei care cred că li s-a dat să se găsească. Oamenii rămân împreună din obişnuinţă, din convenţii sociale, din greşelile pe care le-au făcut, din gândul că aşa e mai bine. Cei care sunt cu adevărat norocoşi sunt împreună pentru că nu există un alt fel, pentru că altfel nu şi-ar trăi datul.

Fericirea are câte o definiţie pentru fiecare om în parte. Poate fi un om, o casă, un copac sădit, o călătorie, o bucurie făcută altuia, o ţară străină, o strângere de mână, un gînd spre cineva, o fotografie. Însă în cele din urmă fericirea e o chestiune de alegere. Iar dacă alegem greşit nu putem învinui pe nimeni pentru nefericirile noastre.

A avea noroc este de asemenea o chestiune de noroc. Să fii omul potrivit în locul potrivit, să ai noroc de o întâlnire, să ajungi cu 10 minute mai devreme într-un loc poate uneori să-ţi schimbe norocul.

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi fost viaţa voastră dacă la toate întâlnirile pe care le-aţi avut aţi fi ajuns cu 10 minute mai devreme sau mai târziu? Cum ar fi arătat viaţa voastră acum? Aţi fi pierdut pe cineva, aţi fi întâlnit, aţi fi salvat pe cineva, aţi fi putut ascunde sau spune adevărul la timp, aţi fi spus cuvintele la timpul lor, aţi fi pus totul la locul lui sau aţi fi plecat la timp? Cât încă mai era timp.