Ducesele de Cug si Frumoasa pe role

Astazi am mai pus un x in dreptul unei dorinte vechi indeplinite mai tarziu. Fara sa fie planuit, pentru ca doar spontanul ne face sa fim mai vii decat in mod normal, mi-am cumparat role. Am asteptat cam mult sa fac pasul acesta..pe role, dar iata ca s-a intamplat, mai bine mai tarziu decat prea tarziu. Mi-am facut chiar si botezul pe role, de vreme ce, dupa ce le-am pus in picioare in Metro, incercand sa ma ridic de pe scaun, am alunecat pe spate direct la picioarele prietenilor mei. M-am ridicat insa pe noile mele role gri, foarte frumoase, pe care le voi scoate in lume sper eu maine. Le voi asorta cu noii mei ochelari de soare rozalii, nu de alta, dar daca o fi sa cad, macar sa cad demn si la moda.
Prin urmare, cele doua ducese si soferul vor face un trio pe role cat de curand. Tot astazi s-au mai nascut si doua nume, de vreme ce am dezbatut de ce pe noua printesa britanica au innobilat-o ca ducesa de Cambridge si nu de alt teritoriu. Si iata ca suntem si noi innobilate astazi una de alta, ca doua institutii veritabile.
Mi-am asezat rolele noi langa patinele mele verzi triste de-a dreptul ca iarna aceasta nu le-am scos pe gheata, dar asa a fost sa fie. Imi mai trebuie si niste schiuri, si repertoriul meu sportiv este intreg. Sa nu uitam ca ducesele de Cug si Frumoasa vor merge si la fitness de saptamana aceasta pe abonamentul cel nou. Foarte moderne ducese, ce sa mai!

Nunta pe minute si pe palarii

O nunta mi se pare de departe si de aproape un eveniment rupt din cotidian. Ma emotioneaza enorm nuntile, obrajii imbujorati ai miresei, framantarea mainilor mirelui, buchetul de mireasa (care, dupa mine, este centrul intregii nunti, cred ca am sa strabat o mie de florarii pana ma hotarasc, asta daca nu imi gasesc macii mei), felul in care sunt asezati oamenii la mese, masa rudelor apropiate, masa verilor, a vecinilor, a prietenilor care vin fara pereche, si evident dansul mirilor de la inceputul nuntii unde ma trec toti fiorii, unul si unul.
Prin urmare, m-am aflat si eu printre milioanele de femei care mureau de dimineata sa vada rochia de mireasa regala, trena rochiei daca depaseste cativa metri buni, voalul daca il va avea dat peste fata (si gestul de a da voalul peste par, dezgolind fata in fata altarului mi se pare din nou de-a dreptul emotionant), intrarea in biserica la mana tatalui (si aici felul in care preotul intreaba cine incredinteaza mireasa iarasi e deosebit, pentru mine cel putin) si recunosc, am asteptat la 13.15 juramintele asa cum au fost anuntate de dimineata si iesirea din biserica in zgomotul multimii britanice.
Am vizionat mare parte din nunta la serviciu intr-un grup de femei care e-am postat in fata unui televizor si oftam, comentam, dar stiu ca fiecare femeie se intreba ce e in sufletul unei fete care nu are vita nobila dar care se casatoreste cu un print.
In spatele acestei feerii firesti la orice nunta, mai ales pentru una regala, m-a uimit programul care s/a respectat la minut, de la intrarea in biserica pana la sarutul din balcon. Aparitia reginei la catedrala pe palaria careia s-au pus pariuri imense, cei care au spus ca va fi galbena se pare ca s-au imbogatit.
Am chestionat insa mai apoi fericirea fetei care astazi s-a innobilat. In contractul nuptial scrie clar ca , in cazul divortului, nu are niciun drept asupra viitorilor copii, de vreme ce ei sunt mostenitorii tronului. Nu are voie sa munceasca (la um ma stiu, asta ar fi cam problematic, desi activitatile caritabile pe care le-ar putea organiza, dineuri si altele de acest gen ar suplini evident orice alt program), nu are voie sa aiba vreo functie publica. Cum ar fi insa sa stii ca nu mai poti sa stai seara la mall sa mananci la mcdonalds cu prietenele cele mai bune, sa te dai cu patinele in patinoarul orasului, sa te plimbi in liniste fara escorta, sa-ti masori fiecare cuvant, sa apari impecabil in public, sa zambesti chiar daca esti rupt inauntru. Cel mai simplu cred este sa faci cu mana. Desi si aici am auzit cum ca trebuie sa-ti mentii coprul, inclusiv capul, in nemiscare cat iti misti mana.
Pana una alta, din nunta aceasta cred ca voi retine parada palariilor de tot felul de zici ca unele femei isi luau zborul cu ele. Si pe Elton John venit cu doamna, cum au spus colegele mele.
Sa fie intr-un minut bun!

Inselata de instalator

O seara frumoasa de primavara. Copacul meu de zahar este atat de verde si de zbuciumat, mai ca as zice ca si-a coafat crengile, sau si le-a dat cu spuma. E foarte zvapaiat el asa. Ar trebui sa-i gasesc un nume, dar numele cele mai importante vin greu. Cred ca ma voi muta de aici si el nenumit va ramane.
Si in loc sa ne petrecem noi doi seara si Teodosie cel mic (romanul!), suntem tulburati in linistea noastra si intr-o nostalgica bucurie simtita uneori pe varfuri, cand tragi de intrebare si raspunsul de tine, vine un priceput instalator sa imi repare chiuveta din bucatarie din cauza careia de Paste era sa inund tot blocul. Nu de alta, dar sa ma stie lumea in bloc. La Suceava toata lumea din bloc se cunoaste cu toata lumea, toti merg la nuntile fiecaruia, exista asa numita masa a vecinilor de fiecare data. De cand stau in Iasi am cunoscut 2 vecini, unul in Tatarsi si unul aici. Dar sa revenim la instalatorul priceput. Eu respect fiecare meserie, chiar da, atata timp cat esti profesionist in ceea ce faci e perfect. Stiu sigur ca la multe meserii scoase din sfera intelectualului nu as fi buna absolut deloc. Asa ca il intampin cu un Buna seara zambitor desi mainile imi cam tremurau de la cele 2 cafele baute in nestire astazi si de la lipsa oricarei mese, si m-ai ca l-as fi intampinat cu un lesin in toata forta. Dar acesta intra in casa ca la el acasa, ma intreaba cum ma cheama si eu am ramas foarte uimita, nu vad de ce i-as spune unui instalator necunoscut numele meu si imi vorbeste cu tu. Am inchis ochii gandind ca eu chiar am nevoie de omul acesta sa repare instalatia din bucatarie. Si ce credeti, oameni buni? (vorba cuiva care incepe sa-mi placa mult mai tarziu decat o auzeam). II suna telefonul, nu stiu sigur daca era vreo iubita sau vreun amic. Dar foarte linistit imi spune eu cobor vreo 10 minute, sun la interfon. Si m-a lasat cu toata bucataria amestecata cu tot felul de tevi si instrumente, iar eu astept. De parca l-as astepta pe Neculae de la o bere cu prietenii.
Cer eu prea mult de a un instalator sa-si faca treaba si sa plece? Cum ar fi trebuit sa reactionez cand el efectiv a plecat la o intalnire in mijlocul reparatiei pentru care este platit? Dar, pana una alta, imi privesc copacul. Si el pe mine. Noi 2 si Teodosie. Ca Niculae ajunge cam in 4 ani.

A trai pentru a-ti povesti viata

Aflu tot mai des ca prieteni mai noi sau foarte vechi ma citesc la cafea dimineata. Ba chiar un fost coleg de liceu pe care nu-l stiam ca ar fi interesat de bloguri destul de personale ca al meu imi spune ca legatura intre noi se pastreaza prin blogul meu dimineata la cafea la serviciu. E bun si asa, desi uneori ma intreb ce citesc eu cand beau cafeaua dimineata sa fac un mic raport de importanta a scrisului pentru mine si pentru altii. Si ar rade cineva daca as spune ca tot pe mine ma citesc pe blog. Nu chiar. Insa ceea ce ma uimeste este ca oamenii acestia chiar retin ce scriu eu, asa ca m-am trezit ca sunt intrebata la telefon Ei, si unde ai varsat Cola pe ziare? si prima data am ramas uimita ca eu nu imi aminteam ca ii povestisem intamplarea. Mai mult, o alta prietena ma intreaba daca mi-am cumparat rochita pe care mi-o doream din Praga.
Si ma gandesc acum la o oarecare revizuire a blogului meu printr-o anume responsabilizare dar si ca eu chiar credeam ca mai mult scriu pentru mine, ca o relaxare seara dupa activitatile mele metafictionale. Ba mai mult, incep sa cred ca imi cam pun micile evenimente la vederea prea a oricui. Asa ca poate , de acum, ar trebui sa scriu mai des despre filme, carti si mai putin despre mine. Desi cand scriam numai despre filme si carti nu tin minte sa ma fi citit lumea la cafea. Sunt eu cred un partener de cafea potrivit.
Daca as scrie acum despre romanele pe care le citesc, tind sa cred ca as plictisi aria mea de cititori fideli. Dar imi voi termina cartea inceputa pe autobuz, de vreme ce de maine reincep activitatea, asa ca imi voi culturaliza si publicul.
Pana atunci, recomand cititorilor mei, putini, multi, fideli, infideli, tacuti, veseli sau nu, aproape sau departe, sa citeasca dincolo de personalul din blog. In cele din urma, tot ce scriem devine o fictiune. Va recomand si un titlu de carte, una dintre preferatele mele, care da si titlul postarii de azi, a lui Marquez.
In seara aceasta ma voi gandi la un concurs la mine pe blog, si la un premiu personalizat sau depersoanlizat de tot.
Pana atunci cafea buna tuturor!

O sama de cuvinte

Cred ca am facut de mii de ori drumul de la Suceava la casa lor. Mereu cu livada de meri in dreapta dupa Falticeni, cu soseaua intinsa dupa ce drumul se bifurca spre Gura Humorului. E un drum pe care mie nu-mi prea place sa vorbesc. Acum e mai mult ca o intoarcere decat ca o inaintare cum era inainte. Si stiu ca e acelasi ritual, doar mai trist si mai tacut pentru mine. Ma voi da la poarta jos din masina, o voi deschide uitandu-ma in gradina din fata casei la zmeura care acum inverzise. Si privesc curtea goala, tot mai goala. Nici caine nu mai este. In existenta mea de copil imi aduc aminte de 2 caini, de Pufi, cel mai iubitor caine posibil, care murea de pofta cand simtea miros de manacare gatita in curte si mie mi se rupea sufletul cum il vedeam cu limba de-un cot si mereu, fara sa stie bunica, furam de pe masa gogosi si alte bunatati si i le dadeam. Si radea bunicul de mine ca Pufi manca gogosi umplute cu tot felul de dulceturi. Apoi a fost Lola, prescurtarea de la Dolores (eram cred in faza mea telenoveleasca) pe care am tinut-o o saptamana la bloc pana ce am mers in weekend la bunici. Si imi aduc aminte cum i-am facut baie in cada si cum seara imi era mila de ea inchisa in baie si mergeam si imi petreceam noaptea cu ea. Dupa care au legat-o langa sura si eu o invatasem sa dea noroc si sa sara pe picoarele noastre. Si sarea de bucurie cand vedea masina la poarta de ziceai ca se rupe in doua daca nu mergeam la ea.
Acum nici urma de caine care sa latre de bucurie si sa se invarta in cerc pana ce mergi la el. Casa e tot mai veche iar curtea tot mai stramta. In fata casei o astept pe bunica sa iasa, marunta cum o stiu, trebuind sa ma aplec sa o imbratisez. E atat de slaba incat mi-as invarti de 2 ori bratele in jurul ei. Si apoi in casa pe acelasi pat bunicul care ma intampina mereu cu Vai, tu copcila, ca tare mi-a fost dor de tine. Da tot slaba ai ramas. Uite cum ti se vad oasele la gat. Si ma indrept sa-l strang in brate si stiu ca din nou imi dau lacrimile cand il vad tot mai slab, mai aproape de pamant. Si ma asez pe pat si nu stiu ce sa le spun, si intreb de vecini. Si bunicul ma intreaba Cum mai e pe la Iesi (cat de mult imi place cum o spune)si sa-i explic unde stau ca el a facut armata acolo si stie. Si incerc sa-i spun ca din Podu Ros o iei pe strada aia mare drept inainte. Si da din cap si parca il pierd in cuvintele lui si iarasi imi spune Da tu copcila nu te mariti? Da cu scoala asta toata viata? Da iti ajung banii ca stiu eu de profesori ca o sama o duc greu. Si iar imi spune ca imi va da el bani sa-mi iau eu casa in Iesii lui. Si eu nu zic nimic si iar imi zici D-apai de-as mai trai sa te vad mireasa s-apoi sa mor si iar sunt eu mai aporpae de pamant acum. Si incerc sa glumesc spunandu-i ca in cazul asta mai are mult de trait. Si imi zice ca e trecut de 80 de ani si nu mai are mult si Tu, copcila, sa-ti gasesti un baiat bun, ca ai facut atata scoala. Si bunica marunta sta dreapta langa soba si isi framanta mainile privindu-ma si eu din nou nestiind ce sa spun. Doar tac si incerc sa le vad toate contururile sa pot sa le refac peste ani cand stiu ca nu voi mai gasi pe nimeni in pat si nici langa soba. Si Ia tu copcila sa mananci ceva si Cat mai e kilogramul de cartofi in Iesi si cine a mai murit in sat si toate amestecate si eu invart lingura in farfurie si inghit tristetea si pamantul pe care il simt atat de tare in casa asta. Si in fata casei il gasesc apoi fumand asa cum mi-l voi aminti (si!) pe el. Si privindu-l cum nu ma priveste dar imi spune de greutatea batranestii si ca de Alina si-a mai prins el dorul ca i-a scris scrisori din Anglia dar De tine tu copcila tare mi-era dor c-oi muri si tu ai sa fii in Iesi. Si eu privesc fumul din tigara lui si mainile lui innegrite de vreme si soare. Si n-am cuvinte si as intreba si eu dar ce sa mai intrebi cand curtea e tot mai goala si niciun caine nu latra a strain.
Si in drumul spre Iesii lui mi-am vazut o bucurie veche sub o poarta s-apoi in loc sa facem stanga cu masina am mers tot inainte pe drumul care ne-a dus la Hanul Ancutei pe care demult l-am scos din timp si mi l-am improprietarit sufleteste ca n-as lasa nici macar sa fie parcata o masina acolo dapai sa intre cineva. si in seara asta era atata lume acolo si mie mi se parea atat de nedrept. si l-am reasezat dupa ce am trecut de el in suflet ca mi se urcase in gat acum de nu mai puteam inghiti. si cei doi stejari dupa care am intors capul in care cautam casele mele si o apropiere (masina mea nu va fi sa ma duca in locuri dorite ci ca sa ma pot opri oriunde de multe ori) si care vor fi amandoi in locul copacului pe care nu l-am mai plantat in primavara. Si uite asa Iesii lui erau aproape si eu departe in neliniste si in trecut.

Un film vechi o liniste noua

Va recomand sa va adunati sub o patura cand, in zilele de sarbatori, reusiti sa pacaliti familia si sa aveti timpul doar pentru voi. Eu am trecut testul zilele acestea si, doar cu mine, m-am uitat la un film vechi The way we were, cu Robert Redford si Barbara Streisand. Coloana sonora a filmelor vechi intinde linistea si mai mult, ca sa nu mai spun de povestea din film, abia schitata, cu priviri intre personaje gen genericul Tanar si nelinistit, insa clasic si firesc. Un film in care nimic sa nu surprinda,cu acorduri muzicale la fel de vechi, nostalgice. Un film vechi in zile de sarbatori agitate e ca un cerc in jurul tau. Cand poti lasa in afara familia, amintirea, gandul.
Si la acestea va recomand o ora de melodii vechi, Strada sperantei de Corina Chiriac, Mihaela Runceanu, Mihaela Mihai, Au innebunit salcamii ai lui Tudor Gheorghe. In Suceava chiar au innebunit toti copacii.

In lumina

Cerul intins deasupra multimii primul Hristos a inviat spus in biserica parca venit de undeva de sus aplecarea lumanarii si aprinderea impartasirea luminii cantecul tot de trei ori linistea gandului ceara pe degete singuratatea in multime ridicarea privirii si iarasi cantecul asteptarea ploii tarzii linistea si inceputul.

In fata ultimei generatii

De Sarbatori, fie ca-i Pastele sau Craciunul, acasa trebuie musai sa aiba miros de cozonaci, de paine coapta calda si de tot atatea bunatati pe care stii ca le gasesti doar in casa in care ai crescut. E o certitudine ca de oriunde ai veni vei gasi pe cineva in bucatarie intr-o dezordine culinara care face simultan o mie de feluri de mancare. Privind tot tumultul culinar de zilele acestea al mamelor noastre, evident, ma intrebam eu, si odata cu mine si alte prietene, sunt mamele noastre ultima generatie care mai face cozonaci? Cum vor arata sarbatorilor in cativa ani cand aceasta generatie nu va mai fi? Cum vom schimba noi masa traditionala de vreme ce niciuna dintre noi nu am sta in bucatarie atatea ore? Cum se va numi masa in familie?
Stam cred in fata ultimei generatii pentru care egoismul timpului tace de Sarbatori, si nu numai. O generatie care ne da mai mult decat isi da. Care nu se plange de oboseala, de nopti nedormite, de sortul de bucatarie in locul unei haine elegante.
In pijamalele mele de acasa viata este foarte simpla. Pe sub usa se strecoara mirosul ultimei generatii. Atata timp cat aceasta generatie va supravietui copiii nostri vor manca pasca si cozonac. Vor cunoaste ce inseamna masa in familie. Un timp mai incolo, vor cunoaste insa ca amintirea bunicilor are miros de cozonaci si de familie reala. As inventa o poza care sa pastreze mirosul de sarbatori. Asa cum chipul celui de preadeparte il tii intr-o rama. Pentru aceasta insa cred ca s-a inventat sufletul.
O noapte cu suflet luminos sa avem atunci si acum!

Cine n-are sot sa-si cumpere

Nu stiu cum va petreceti voi zilele de dinainte de Paste, eu una se pare am parte de tot felul de minuni casnice. Azi-noapte pe la 2 eram cu mopul in mana, cu gleznele acoperite de apa din bucatarie care mai avea putin si imi inunda tot apartamentul. Daca nu as fi auzit cum in casa curgea apa pe jos ca de la robinet m-as fi trezit plutind...la propriu.
Si uite asa cu picioarele inghetate de la apa din bucatarie m-am intrebat in clipa aceea in care nu stiam cum sa opresc apa care curgea cumplit, unde e sotul care sa rezolve probleme tevilor din bucatarie. Si cum ia sotul de unde nu e mi-am zis ca nu ma ineaca pe mine niste tevi, asa ca mai ceva ca o experta in mesterit prin casa am inceput sa inchid toti robinetii posibili, dar apa nici ca se oprea. Si iarasi ma gandeam la sotul invizibil care ar fi luat atitudine de sot in casa!! Insa din nou m-am incapatanat si cu picioarele inotand in apa care urca mai sus de gleznele mele am gasit robinetul potrivit sub chiuveta. Si m-am simtit din nou bine ca atunci cand m-am vazut pe intuneric in casa fara sa fie cineva care sa-mi schimbe becurile.
Si din nou mi-am zis azi noapate in ora in care imi adunam apa de una singura din bucatarie ca sotul nu e pentru schimbat becuri si tevi. Pentru asta voi plati zilele acestea pe cineva. Nu trebuie sa-i fac mai fac si mancare pe deasupra. Ci pentru obligatii spirituale. Sa fie acolo langa mine dar nu cand se arde un bec sau se sparge o teava. Ci la usa cand bag cheia sa apara cineva. Hmm, imi aducaminte ca cineva imi spunea ca pot sa-mi iau un caine si am rezolvat problema. Vine la usa, se plimba cu tine. Dar nu ma poate tine de mana, asta ar fi impedimentul, nu?
Pana una alta, e bine ca putem plati sa ne fie reparate lucrurile prin casa. Sa le am grattuit nu ar fi nicio satisfactie!

Ce miros au cuvintele

Am citit zilele acestea un articol in care se preciza ca se va pune in vanzare un parfum cu miros de carte de catre Karl Lagerfeld. Parfumul va avea ambalajul in forma de carte, iar aroma sa va imita mirsoul de carte. Ce-i drept, de fiecare data cand am in mana o carte sau o revista noua imi place sa o miros si sa-mi plimb degetele pe foile atat de fine. Daca se intampla sa fiu cu cineva in acel moment, imi place sa existe un moment de liniste in care sa ma bucur de carte. Exista un fel aparte de a ma raporta la o carte mai veche din biblioteca. Imi place spre exemplu cand iau de la biblioteca o carte careia i se pune codul de bare in fata mea, semn ca sarmana carte nu a fost ceruta de nimeni si am fost eu cea care a scos-o prima data in lume de pe raft. Imi place la cartile vechi culoarea pala, nu foarte galbena si chiar colturile indoite pentru ca sunt semnele ca sunt vechi. Imi plac si anticariatele sa ma uit la dedicatiile de pe carti. Nu-mi place insa sa le am in casa cu dedicatii care nu imi sunt adresate pentru ca simt ca nu-mi apartin acele carti, ca nu-si gasesc locul la mine in biblioteca (impropriu spus biblioteca momentan, la mine cartile stau cuminti in cutii sub pat si dintr-un timp bun pe pervazul geamului. Dar ne vom gasi impreuna casa candva, cand va....).
Insa ma intreb acum daca mi-ar placea sa miros a carte. Sa-mi spuna cineva apropiat, mirosi bine azi, e carte noua sau de anticariat? Mirosi a humanitas sau rao? Lasa-ma sa ghicesc, e editura din afara. Scrisesem odata ca omul e ca o carte, ca nu ne putem citit pana la sange, insa mai ca nu as vrea sa miros o carte. Ar trebui sa fiu deschisa si nu cred ca sunt pentru multi o carte deschisa.
Si ma intreb atunci nu e mai firesc sa ma gandesc ce ar insemna sa deschid o carte si sa aiba diferite arome? Mi-ar placea o carte cu miros de dimineata de iarna, sa simti deodata frigul acela care te trezeste, raceala aceea care iti intra in corp. In schimb nu mi-ar placea deloc o carte cu miros fructat, marin, ca si deodorantele de masina care nu mi-au placut de fapt niciodata. Unul singur mi-a placut de fapt, il mai intalnesc si in magazine, daca mai stiti gustul gumei Turbo. Pai acela e preferatul meu.
Totusi cred ca o carte ar trebui sa aiba miros de carte si un parfum de parfum. O fi avand cuvintele viata pentru mine, ras, neastampar, incapatanare. Dar mirosul e al omului care le spune. Am cateva cuvinte pe care mi le aduc aminte asa cum au fost pronuntate de cineva. Nu ar putea fi altfel. Si cum as vrea sa le vad purtate in esarfa sau pe piele de altcineva?

Se moare zilnic. Trantind usa puternic sau intrand incet in vestibul

La mine nu a fost de niciun fel. Muream si-mi parea rau. Nu o faceam de bunavoie, dar se intampla cu buna stiinta. Imi simteam mainile foarte grele si nu gaseam niciun scaun sa ma asez. Nu vedeam nici poarta Raiului, nici vreo umbra intunecata. Ci lume multa dintre care multi cunoscuti. Nimeni nu ma intreba nimic. Treceau rapid ca si cum ziua lor era in plina desfasurare. Picioarele mi se taiau ca in acele vise cand vrei sa fugi si nu poti. Sunt putine visele in care simti cu adevarat din interior. O singura data am visat dragostea ca sentiment, sa fii constient in vis ca te apasa pentru cineva, si am mai visat nu demult o cumplita tristete cand imi imbratisam bunicul. Si n-am stiut sa-mi explic nici una si nici alta.Si nici nu incerc. N-am crezut in vise si poate de aceea nu mi le amintesc. Cineva imi povestea felul in care viseaza, foarte complex, colorat, eu as scrie romane din visele lui. Insa acum imi visam nu moartea, ci indreptarea spre moarte. Constientizam atat de puternic ca in cateva ore eu nu voi mai fi pe lume si nici nu ma cutremuram. Imi parea rau. Acesta era sentimentul. Imi parea rau ca nu mi-am impiedicat propria moarte, ca nu am ripostat. Si tot mai mult simteam cum din mine, desi ma apasa puternic, ceva se indeparta. Si ma dureau mainile. Dar n-am mai visat sfarsitul, poate moartea din vis a fost trezirea mea de dimineata. Si am stat cu fata in tavan. Si imi aduceam aminte tot. Si ma strangeam in mine si aproape ca ma podideau lacrimile. Imi parea rau de mine ca as fi murit. Si ca poate nimeni nu era langa mine sa imi vegheze moartea. Insa din nou o spun, in moarte si in tristete suntem singuri. Nu ai cum sa le dai si altora din tine ce traiesti. Poti sa spui, dar nu sa dai. Si iata ca acum stiu ce vroia sa spuna poetul prin nu credeam sa invat a muri vreodata. Eu nu am invatat, am trait si scriind acum mi-am dat seama ca nu gasesc substantivul sau verbul care sa arate procesul mortii. Poate pentru ca a muri se intampla atunci, pe loc si nu treptat. Treptat e constientizarea si nu actul. Sau poate ca ultimul act e moartea.

Un tinut de lumina si verdeata

M-am inselat daca am crezut ca Iasul este in vacanta saptamana aceasta. Ieri dimineata cand m-am postat in statia de autobuz de dimineata m-am intristat cand mi-am dat seama ca nu, nici de data aceasta nu voi prinde loc pe scaun, ca papucii mei din negri vor iesi in Copou din nou prafuiti si ca voi fi fericita daca nu voi fi agatata ca in cui in mijlocul oamenilor. Ca sa nu mai spun ca ghinionul biletelor si amenzilor ma urmareste. Clar nu cred ca ar trece 3 luni sa nu iau o amenda desi am bilet compostat. Astazi mi s-a rupt biletul in aparatul de compostat si setul de 10 bilete la fel. 20 de minute cat am mers cu autobuzul calculam cati bani am in geanta sa vad daca pot plati amenda pe loc. Nimic nu ma sperie mai tare decat penibilul. As da toti banii din lume doar sa nu vad cum toti calatorii se uita la mine cand controlorul bineinteles ca nu va crede explicatiile mele ca eu am bilet, dar nu tocmai la mine, ci in aparatul de compostat.
Nu stiu de ce am crezut ca daca eu sunt in vacanta tot Iasul este. Si tocmai de la acest gand Iasul mi s-a parut ieri si azi de-a dreptul aglomerat, neincapator in orice loc am fost. La biblioteca a trebuit sa impart o masa ingusta cu un teanc de carti care se pare nu-si gaseau locul pe un raft. Ca sa nu mai spun ca bibliotecarul m-a vazut cu o sticla de Cola si mi-a spus sa arunc sticla si eu mai aveam jumatate de baut. Asa ca am baut intr-un minut jumatate de sticla doar sa nu vad trista cum se duce la cos bunatate de Cola. Si avea dreptate omul, fara sa stie, scapasem un strop de Cola pe unul din ziarele pe care le citeam, si atunci am simtit cum toata biblioteca ma arata cu degetul, desi nu cred ca a vazut nimeni, insa eu m-am vazut in sprancenele ridicate ale tuturor cititorilor de pe pamanatul asta.
Si cum nu am vrut sa-mi incerc norocul din nou in autobuz am luat-o la pas spre casa din Copou. Si mi-am dat seama ca traiesc intr-un oras in care chiar creste iarba, si e verde, incat nu mai faci deosebire intre haina mea verde de primavara si un copac. Pana si Bahluiul parca nu e atata de mohorat intre malurile verzi. Iar copacii infloriti te fac sa mergi fara sa expiri, numai sa inspiri. Ca sa nu mai spun ca in Podu Ros la toate tarabele au aparut capsuni. Am rezistat la prima, chiar si la a doua. Dar mai apoi nu si cu fereastra deschisa acum copacul meu nu mai are miros de portocale, ci de capsuni proaspete. Dar cand va avea gust de cirese, cirese de mai, cirese de ziua mea. Mda, mai putin de o luna. Imi astept mereu ziua cu sufletul la gura (e o expresie pe care de fiecare data incerc sa mi-o imaginez). Stiu sigur ca ma voi trezi foarte de dimineata, sperand sa ma sune toata lumea de pe lista pe care mi-o fac de cu seara. Intrebandu/ma ce sa zic la telefon atunci. Nu am fost niciodata buna la primit cadouri sau urari. Pentru fericire nu exista cuvantul nascut. Doar gandit.
Pana atunci astept ploaia in tinutul meu de capsuni si verdeata.

Si eu am fost in Arcadia...numelui

Ti-am dat, uneori,nume foarte des intalnite,/ca sa te reincarnezi peste tot,/cand cineva le va pronunta ca o litanie/multiplicata contra intregii legi/Si altadata ti-am dat nume irepetabile,/care se sting cand se intrupeaza in verb,/in limbi cu o structura atat de complexa/care au ca unic cuvant, acest nume/Si, cateodata, am intarziat zile intregi sa pronunt complet/unicul sunet al numelui care ti/l dam./Ti-am dat de asemenea, nume care denumesc totul,/sau nimic, sau contrariul lor/pentru ca nimeni sa nu poata/sa te readuca la o sarmana definitie univoca/si nume fara vocale ca gemetele tale,/si nume conjunctive/duale, epicene,/si nume nenumite care te-ar speria,/si care nici tie nu ti le spun ca sa nu te stii/exprimata in diabolice fenomene imposibile./Iar intr-o nopate ti-am dat chiar numele meu. (Javier Velaza, Nomenclator)

Intre ganduri si orgolii

In fata copacului inmugurit din fata ferestrei mele ziua poate sa fie foarte linistita. Si plina de ganduri. Aproape egoista ca nu am vrut sa imi impart duminica sau pe mine cu nimeni altcineva. Nu ca mi-ar placea de mine foarte mult dar mi-e bine cateodata cu mine si atat. Chiar daca stiu ca drumurile sunt pline de oameni veseli, de oamenii pe biciclete prin parcuri. Daca as fi avut o masina eram in prima padure de langa Iasi. M-as fi intins pe spate si as fi ascultat. Gandul, copacul, cuvintele din minte.
Ma gandeam astazi la orgoliile intre care ne invartim. Cineva avea la status ca a fi al doilea inseamna a ajunge primul pe locul doi. Pana si cand esuam vrem sa credem ca noi o facem la modul original. In acelasi timp, ascultam aceeasi melodie cu cineva care mi-a spus ca nu credea ca cineva ar mai fi impartit-o cu cineva. Nu suntem unici, nici unicii in felul in care credem, iubim. Ma gandeam la sensul unor cuvinte pe care mi le-am pus eu zilele acestea la status, sa te asezi confortabil in viata. Daca am sa ajung sa simt, sa materializez cuvintele inseamna ca am gasit acel acasa. Sau poate acest confortabil nu tine de interior, ci de a te multumi cu ce ti s-a dat, uneori cu putin. Nu stiu daca am vrut de la viata mult, si nici nu stiu daca inteleg ce inseamna sa te multumesti cu putin. Atunci cand esti implinit prin ceva foarte simplu inseamna totusi ca ti s-a dat mult daca te face fericit, nu?
Nu stiu daca tine de orgoliu sau nu dar imi place sa adun revistele in care imi apare vreun articol. Si sa le redeschid. Uneori spun ca eu citescdoar revistele in care apar, o fi si asta. De fapt e altceva. As putea sa spun despre fiecare articol scris de mine de ce am scris, cand, poate mi-as aminti si unde. E o amintire. Si nu un semn de orgoliu.
Am pus astazi in acelasi plan pe mine la conferinta de joi cand eram in fata unei sali argumentandu-mi minunata metafictiune. Atunci poate ca da, as fi avut un orgoliu al omului care stie ca poate sa vorbeaca in public fara trac si sa-si sustina o idee. Dupa care eram eu cea din fata copacului inverzit cu miros de la portocala mea taiata pe farfurie. Cat de simpla ma simteam si a mea. Mult mai a mea decat la orice cuvantare, proiect public. Pentru ca eram a gandului meu si nu a oamenilor care asteptau argumentari, eventual sa ma impiedic in cuvintele mele.
Daca viata ni s-ar naste noua iar si iar am fi noi ca un izvor. Poate prea reci, prea racorosi. Dar vii! Pana atunci, cineva, in lume, imi va fuma orgoliul. Pana cand va ramane doar gandul.

Poemul care a pornit dintr-un comentariu pe blogul meu

Văd că ai pornit-o spre Ithaca.
Mi s-a spus și mie că drumul ar trece neapărat prin Praga
și n-ai cum s-o ocolești.
Ăsta-i adevărul adevărat
să mint că drumul trece neapărat prin mine
tras prin pieptul meu ca o cale ferată prin munți
că nu sunt un ocol cu platouri minunate
și nu poți să mă ocolești
pentru că nu sunt ceea ce și sunt
o scurtătură plină de pericole
pe care nimeni nu o alege
și din care nimeni nu se întoarce

Adrian DINIS, Cantec pentru Ithaca

Copilot pe Valea Muresului

Călătorie în trei anotimpuri a fost cea de azi. Pe o primăvară mohărâtă ne-am deschis harta la plecarea din Târgu Mureş. Mi-am luat foarte în serios meseria de copilot a colegei mele de la doctorat în drumul nostru de întoarcere. M-am chinuit ce-i drept să nu încurc dreapta cu stânga când îi spuneam de pe hartă pe unde să o ia. Pe valea Mureşului viaţa e simplă şi ascunsă. Obloanele exterioare ale caselor închid ferestrele şi ochii călătorilor. Căsuţele mici, sărăcăcioase abia se ţin de malul Mureşului, grăbit pe lângă satele în care omul este ca să fie acolo, fără să facă nimic. Ne întrebam şi noi ce poţi să faci la margine de munte toată ziua, cât să stai în liniştea asta care ne apăsa şi pe noi când semnalul de la radio nu se mai prindea. Cu cât ne îndreptam spre Poiana Largului intram într-o iarnă a altor timpuri, cu zăpadă parca mai albă decât iarna. În astfel de locuri, poţi să nu te mai gândeşti la nimic. Să-ţi fie gândul alb, rece. Zăpada în prag de vară e ca o pierdere de memorie. Devii pe drumul acela de iarnă altul, nici mai gol nici mai plin decât erai. Un om fără amintiri. Fără reflexe mai că sunt mâinile mele, chiar şi pe serpentine. Şi mă mir de una singură cum sunt mâinile mele atât de cuminţi. Fără amintiri sunt şi mâinile mele sub albul de acolo, odihnindu-se de îndreptarea care le-a fost dată în alte timpuri. Şi cuvintele mele sunt înzăpezite. Altădată pe alte drumuri ar fi curs mai ceva ca Mureşul printre mâinile mele. Acum sunt cuminţi, pe hartă. Cu câtă nerăbdare am aşteptat să ajungem la Pluton, o localitate de pe harta mea. Pluton m-a făcut să râd la cele câteva case răsfirate. Din iarnă am intrat într-o primăvară călduţă aproape de Târgu Neamţ. Nu am mai sprijinit cetatea aici, nu am mai numărat din trei în trei. Dar am poposit să mâncăm ceva după cele 5 ore de drum prin anotimpuri şi sate mici, ascunse pe maluri de râuri şi pârâuri de tot felul. Suvenirul meu de pe Valea Mureşului? Cel mai bun şi mai bun, o pâine cu cartofi. Nu cu acelaşi gust ca în Mureş, dar prietenoasă în patul meu din Iaşi.

Singura bârfă onestă şi pozitivă

Într-o discuţie de orice natură într-un grup mereu avem tendinţa să-i aducem în vorbă pe cei la care ţinem. Mai mult, dacă cineva vorbeşte despre o persoană dragă mai că ne arătăm dezinteresaţi, însă de fapt mai aruncăm câte o vorbă care să mai lege o propoziţie, şi încă o frază. Tocmai acest dezinteres mimat mă bucură pe mine pentru că ştim că de fapt inghiţim fiecare cuvânt spus despre acea persoană şi îl aşezăm înăuntrul nostru peste celelalte adunate tot în astfel de împrejurări. Uneori uităm că am mai spus aceleaşi cuvinte despre persoana dragă şi le repetăm fără să obosim. E singura discuţie cred în care aceleaşi cuvinte nu plictisesc, nu obosesc, ci se înnoiesc tocmai prin apropierea noastră de ele. Chiar cred că în astfel de momente,conştient sau nu, cuvintele întrupează persoana. Şi doar prin bârfa aceasta o păstrăm lângă noi. Unii ar vedea cuvintele noastre drept încercare de promovare a persoanei, drept interes sau scop. Puţini ştiu că onestitatea noastră vine din nevoia de a face prezentă o absenţă. Cei care nu bârfesc o persoană dragă sunt egoişti cred. Iar a fi egoist în cuvinte înseamnă a te îndepărta conştient de cei la care ţinem. Uneori suntem ceea ce bârfim. Ş-apoi a scrie despre o persoană nu tot bârfă se cheamă? Sau aici vorbim de onestitatea scrisului. Ca într-o expresia latină pe care nu aş scrie-o pe blog (nu de alta dar latina nu a fost prietena mea niciodată, prin urmare de ce să o bârfesc) dar care îmi place pentru că eu chiar îmi imaginez uneori zborul sau căderea unor cuvinte. Mai bine să cadă în suflet decât pe o foaie. Şi mai bine din suflet pe foaie.

Motanul vorbaret

De vreo doua zile mi se intampla ce imi doresc eu sa am in viata. Cand bag cheia in usa aud zgomote in casa si cineva repezindu-se. Cand deschid usa doua labute alb cu negru se intind a lene spre papucii mei si un mieunat de motan ma cearta probabil ca l/am lasat singur toata ziua. Ma iarta cu siguranta cand il iau in brate si isi lipeste nasucul si mustatile de obrazul meu si se alinta cum stie el mai bine.
Si dialogul nostru continua cat eu ma schimb in pijamale, imi pregatesc ceva sa mananc, pentru ca motanul meu vorbaret la orice cuvant pe care il rostesc miauna. E un partener de dialog cinstit, ma lasa sa termin ce am de spus si apoi vine si el cu replica mieuneasca.
Ba mai mult, partenerul meu nu ma lasa singura o clipa. Sa-l vedeti cum isi sprijina boticul de laptopul meu cat eu ma chinui sa-mi scriu eseul pentru conferinta de joi. Daca nu ar exista undo in word, acest motan s-ar fi ales cu mustatile taiate de vreme ce pana ce mi-am luat o carte de pe raft a apasat cu labuta si mi-a sters jumatate de pagina. Dar cum sa-l certi cand vezi cum isi intinde cate o labuta spre tine, cum isi prinde gherutele in bluza mea si nu si le mai poate scoate, cum se joaca cu ceasul meu dandu-l dintr-o labuta in alta.
Iar seara se lipeste de mine caldut si somnoros si se mira cand si cand cand mai vede cate o imagine din filmele mele de seara. Iar azi dimineata isi lipise pe la 7 nasucul de nasul meu intrebandu/ma probabil de ce dorm atat de tarziu.
Un motan vorbaret si norocos este Mieunila al meu cu niste pete pe botic de i se mai zice Dali al motanilor.

Gandurile altora realitatea noastra

Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e, in realitate, un plans. (Octavian Paler)

Cele care ne suntem

Fata zilelor noastre nu mai este tanara gratioasa care petrece 2 ore in baie dimineata sa se machieze, nici care pacaleste audienta ca e filosoafa scotand un colt de carte semnat Nietzsche cand nici numele nu ar sti sa i-l scrie bine. Fata din mine sau din tine sau a ta nu e nicidecum cea care isi soarbe cu buzele rujate ceaiul negru cu spatele drept si picior peste picior. Nu vrea plimbata cu masina, nu se plange de oboseala chiar daca mare lucru nu a facut in ziua respectiva, nu asteapta bijuterii scumpe in cadouri si nici nu se plange daca un caine de pe strada i-a atins paltonul si i-au ramas cateva fire din blana inculpatului. Fata din noi isi incepe ziua punandu-si perna peste cap cand primele dungi de ziua ii apar prin fereastra. Ea e cea care se intinde pe diagonala in pat sa mai leneveasca un pic, 1 minut, 10 minute, 1 ora si nu mai mult. Se furiseaza la baie atunci cand stie sigur ca nu e nimeni sa nu astepte asa ciufulita cum e. In timp ce-si face cafeaua in acelasi ibric ars se uita cu tristete la vasele din chiuveta pe care le tot amana. Dupa ce da o raita pe facebook si pe mess sa vada care s-a mai trezit la ora matinala, isi da seama ca o asteapta teancul de carti pe care le-a inceput, sau le-a inceput pe jumatate si nu le-a mai terminat. Fata din noi nu citeste Nietzsche cand e pe tren sau in avion , ci isi ia un Cosmopolitan sa mai vada mondenitatile pe care le mai afla la o barfa cu fetele. Nu poarta tocuri ci papuci cat mai usori sa alerge dupa autobuz, dupa prietenii pe care ii vede in departare, la magazinul care se inchide inainte sa ajunga ea.
Fata din tine sau din mine isi poarta fustele in zilele insorite, perechea de blugi cand stie ca are o zi lunga, cate o camasa cand vrea sa fie mai eleganta, iar parul si-l lasa in voia lui. Paltonul ei va pastra blanuri diferite de caini sau motani pe care ii intalneste pe strada si ii strange sa le simta nasurile reci, bcuuria ei. In autobuz va trisa sa prinda un loc la geam sa citeasca in voie carti pe care le imprumuta sau si le cumpara din librarii atunci cand vrea sa fie darnica. E fata care zambeste timid cand intra intr-o incapere si nu intra in vorba cu oricine. Asteapta sa vada cu cine poate schimba cuvinte.
Fata din tine nu va astepta cadouri mari ci se va bucura de bucuriile mici, de soare, de un copac, de o culoare, de un cuvant spus. Neam nu va cauta buchete de flori, cadouri in celofan scump, ci isi va visa florile rare si drumurile sale pe care ar merge desculta.
Faata noastra nu se va uita seara la filme de tarkovski ci isi va descarca episoade din totul despre sex pe care sa le vada pana pe la 1 noaptea. Nu isi bea ceaiul ci doza de cola manacnd seminte desi o doare stomacul, care uita se se mai planga. Camera fetei este un amestec de carti, haine si cani unele peste altele. Curatenia e doar pentru zilele troste de-a dreptul cand doar aspiratorul pus in functiune ii mai alunga gandurile. Fata noastra nu asculta Bach si nici Mozart, ci isi pune o melodie pe care o asculta de zeci de ori pana cand nu o mai aude.
Fata din tine e cea a intrebarilor fara sfarsit, a cuvantului care se lungeste la nesfarsit, a bucuriei de a manca la macdonalds cand calatoreste in afara, a serilor cu prietenele la o masa de la care nu ar mai pleca.
E fata care se aduna pe ea sub plapuma seara si isi inchide ochii sa nu mai vada viata care uneori i-o ia inainte, decide pentru ea, planuieste, canta, se furiseaza, o lasa in afara de multe ori, vorbeste in loc sa cuvanteze, alunga, cearta sau viseaza ceea ce e real si transforma visatul intr-o realitate care nu-i apartine.

Sotie sau nevasta, this is the question!

Astazi m-am trezit sa-i pun o intrebare unei veche prietene, atat de veche incat nu mai stiu nici ziua cand am vorbit prima data. Stiu doar ca ea era prietena mea de duminica de la bunici, care venea la bunicii mei la poarta sa ne sorim pe banca. Stateam si noi duminica precum batranii si ne uitam la lumea care trecea. Ce poti sa faci la urma urmei duminica acolo? Mie imi placea sa trag cu urechea la vorbele batranilor care stateau cu o poarta mai in jos decat noi, se adunau vreo 5-6 si discutau problemele la zi pe care le vedeau pe la tvr. Dintre toti bunicul meu era cel mai vorbaret si stiu cat de mult asteptam duminica seara cand ne adunam la masa si bunicul ne spunea ultimele noutati din sat.
Dar sa revenim la intrebarea mea deosebit de "inteligenta". Prietena mea s-a casatorit nu demult in Germania si o intreb: Ei, esti o sotie vesela sau o nevasta la locul ei?". Intrebarea a generat o intreaga discutie despre casatorie, compromisuri, luarea drumului iar si iar de la capat, popasul intr-un loc care nu e acasa dar pe care speri ca-l vei transforma din casa in acasa. Pentru mine acasa a avut o conotatie deosebita, nu am asociat-o sub nicio forma cu o locuinta. Stiu ca o vreme am repetat o intrebare> Esti acasa?
Aflu si eu ca oamenii din jurul meu citesc tot felul de carti pentru a pune pe picioare o casnicie, cand eu, poate naiva cum ma stiu, cred ca foarte putin iti trebuie atunci cand ai acel acasa in tine. Am aflat astfel ca poti sa gasesti comunicarea cu un om atunci cand cuvintele nu vin de la sine printr-o carte care sa te faca sa intelegi omul si mai apoi alegerea.
Si atunci ma intorc cu ani in urma pe banca de la poarta bunicilor cand doua fete desculte numarau masinile de pe strada. Una mai sotie decat cealalta vom fi intr-o zi invatand probabil din viata mai mult decat din carti ca in noi, oricat reneg eu, este si o urma de nevasta care are grija de casa, lasand sotia, in bucuria ei simpla in care s-a nascut, sa aiba grija de acasa.

N-ai cum sa uiti o femeie

De cand ma stiu cand merg cu mijloacele de transport in comun am in geanta o carte.Trece si mai repede timpul si evit sa privesc continuu aceleasi blocuri ponosite. Uneori chiar reusesc sa ma desprind de multimea din jurul meu si parca as avea masina mea personala, chiar simt ca sunt singura.
De cateva zile m-a insotit cartea lui Dan Lungu. Multe persoane m-au vazut cu cartea dupa mine si dupa titlu toti s-au aratat interesati sa le-o dau sa citeasca. Se gandeau probabil ca vor gasi in ea o formula clara de a uita pe cineva. O prietena chiar m-a intrebat daca nu stiu o carte Cum sa uiti un barbat si i-am zis, cum asa cred ca si este, ca formula e universala, o poti aplica pe oricine.
Cartea incepe promitator, ca orice despartire. Ea ii lasa un biletel in care ii spune ca Trebuie sa plece, si ca intr-o zi el va intelege asta. De aici ne-am astepta cu totii ca personajul sa caute tot felul de modalitati nu sa-si explice plecarea femeii, pentru ca o astfel de plecare e peste intelegere, ci sa o uite. Am chestionat eu mai mult decat personajul daca o astfel de rupere este a unui om puternic sau las. Mult timp mi-am zis ca numai cineva foarte puternic ar putea sa se desparta de cineva brusc, cum eu nu as avea forta sa o fac niciodata. Dar am chibzuit mai mult si m-am convins ca numai lasii o fac, numai ei nu au curajul sa stea la o masa, sa explice, sa-l lase pe celalalt sa intrebe, sa se lamureasca. Poate pentru ca atunci nu s-ar mai putea rupe, dar asta nu te face las? Pana la urma astfel de oameni nu fac decat sa transforme omul intr-o intrebare in loc sa alunge intrebarea. Mi-a placut mult ce spune personajul la un moment dat in carte; "Modul cum disparuse era naucitor. Ca si cum intre doi oameni nu pot exista explicatii.Ca si cum ar fi inutile. Ca si cum am mers impreuna fiindca asa ne-am nimerit, ca doua masini care de la Iasi la Targu Frumos se intampla sa fie alaturi, iar de acolo una o ia spre Suceava , iar alta spre Botosani. Si atunci e normal ca soferii sa nu-si dea explicatii la intersectie, sa nu-si faca din mana, sa nu dea detalii asupra optiunii". Nici eu nu as fi putut scrie mai bine.
Personajul insa nu pare a cauta metode nu de a uita, dar de a/si explica de ce ea a ales aceasta cale. Sau unde a plecat. Cred ca ultima parte este cea care ar trebui sa deschisa interpretarile, sa nu mai stii de o persoana nimic, daca e bine sau nu, daca locuieste in acelasi oras cu tine sau pe alt continent. Din nou, doar cei lasi pot sa nu mai stie.
Intelegerea in aceasta carte pare a fi din prisma unei alte religii pe care personajul o priveste superficial, dar care pana la urma, umple golul. Cand nu te mai simti locuit de o persoana, felul in care te mobilezi, si nu cum te imobilizezi, e problema. Studiul sociologic al grupului de adventisti cred ca face romanul ceea ce este si mai putin povestea absentei. Nu cred ca am citit pana acum vreun roman in care sa li se descrie psihologia si raportarea la societate si la religie a acestor persoane. E atat de bine descris totul incat aveam flshbackuri din adolescenta cand stiu ca aveam o colega de clasa adventista. Familie cu multi copii, care puteau sa asculte doar radio acasa, fara tv, care cand si cand iti aruncau si tie cateva versete din Biblie sa te convinga ca a lor e calea cea buna. Imaginea lui Set umanizeaza din plin aceasta parte a societatii noastre separate prin religie si nicidecum integrate prin ea. Dela sociologia adventistilor, Dan Lungu presara cartea cu imaginea ziaristilor intr-un limbaj definitoriu. Aceste doua falii ale romanului ne fac sa nu mai intelegem titlul romanului care numai uitarea unei femei nu e.
Nu am inteles nici rostul finalului, cand Andi, aflat la calculatorul unei colege, vede cateva cuvinte de la ea. Dar si acum ramane fara replica. Ramane in intrebare. Exista un moment in carte care m-a pus pe ganduri in radicalitatea mea: "Explicatiile nu au ce cauta intr-o despartire. Nu pot fi decat meschine. Adevarul nu e nicaieri. Oamenii inteligenti simt asta. Fie spun ca pleaca pentru un timp si nu se mai intorc niciodata, fie dispar pur si simplu. Ce sa explici? La ce ajuta?"