Lasă-mă să te las să alegi

În camera mea răcoarea are mult de luptat până să dea de mine. Prima dată trebuie să se strecoare printre frunzele dese ale lui Teodosie, mai apoi trebuie să prindă fereastra deschisă de la balcon și mai apoi să o ia la stângă și să intre pe fereastra mea. Nu-i de mirare că e o răcoare caldă până ce ajunge la mine. Dar unde să mai cauți timpurile când erai răcoros de prea multă căldură? Nu-s. Nu-i. Dar este.

Și așa bine-nebine cum îți este te gândești unde ai vrea să fii acum. Eu am multe locuri în care am fost și în care revin de multe ori în când, și sigur în viața asta cu adevărat. Îmi vin în minte unele peste altele. unele sunt gândire dar nu le voi da prioritate de data aceasta, ci le voi amesteca cu alte amintiri bucuroase și ele în felul lor mai simplu.

Aș vrea să retrăiesc uimirea întâlnirii mele cu Notre Dame de Strasbourg. Îmi doream enorm să o văd, nu o căutasem în fotografii înainte. Pe străzile Strasbourg-ului am crezut de două ori că ea este, dar abia când de după clădiri am văzut-o m-am speriat. Acesta a fost sentimentul. Stăteam toți și tăceam. Simțeam cum cade pe noi. Eu am privit-o mult timp de una singură, dreaptă și eu ca și ea, până ce gândul meu mai că era și el de un gotic apăsător.

M-aș plimba în Hampton Court Gardens în Anglia, în grădinile palatului unde copacii erau tunși până la ultima frunză, ziceai că sunt în armată. Era atâta frumusețe acolo a naturii încât nu știu dacă priveam cu adevărat sau dincolo. Poate că așa e în Rai, ești și nu ești de atâta uimire.

Aș sta o zi întreagă în muzeul Mercedes Benz din Stuttgart, să văd mașinile suspendate, luminile care fac să lucească mașinile, bogăția care te sfia într-un fel pentru că știai că nu o vei avea niciodată.

Mă și văd într-o localitate mică din Spania, Gestalgar, unde eram înconjurați de grădini de portocali și lămâi. Știu că aveam un rucsac și era plin de portocale. Am mâncat în cele două zile cât am stat acolo cele mai multe și mai dulci portocale din viața mea. La aeroport, când m-am întors în Germania aveam geanta de mână plină de portocale. Da , în grădinile acelea în care portocalele erau puzderie pe jos așa cum la noi vezi sub copaci merele coapte toamna.

În Resident Museum din Munchen. Este de departe cel mai fascinant muzeu pe care eu l-am văyut până acum. Interactiv, puteai să rezolvi la tot felul de dispozitive, computere anumite sarcini. M-aș cântări din nou pe un dispozitiv în care puteai să vezi câte kilograme ai avea pe alte planete. Pe Pluto aveam parcă cel mai puțin, sub 20 de kg dacă îmi aduc aminte bine.

În mașină când am văzut cel mai frumos răsărit de până acum. Roșu de tot, de simțeai cum se prelinge pe tine. Care erai mai mult suflet și mâini atunci decât om. Atunci știai să spui fără cuvinte cât pentru o mie de vieți și să simți viul cum îți curge nu în vene, ci prin degete.

Pe vaporul cu care am făcut croaziera pe Bosfor. Chiar dacă mi-a ars soarele nasul și umerii, ochii mei s-au bucurat de case construite pe maluri, de insulele din depărtare, de podul dintre continente.

În aeroportul din Zurich, cel mai uimitor aeroport pe care l-am văzut eu până acum. Și acum mă văd în fața indicatorului care îmi arăta o linie de cale ferată de unde trebuia să iau un tren spre poarta de unde decolam. Nu mi-a venit s cred că merg cu trenul în interiorul unui aeroport după ce trecusem de verificarea bagajelor și a actelor.

Sub doi stejari în care mai mult ca oricând nu mai știam cine sunt. Având credința, și acum de altfel, că am cunoscut omul de lângă mine în altă viață pe care nu mi-o aduc aminte. Așa a fost scris. O fi având și Dumnezeu blogul lui, doar că a cam greșit unele postări, le-a scris prea târziu.

De fiecare dată când mergi în orice loc unde știi că e mare, fie că e Constanța sau orice altă mare din lume. Felul în care ți se deschide sufletul când o vezi, când îți apare în fața ochilor, de parcă nu ai mai văzut niciodată marea. Uimirea aceea de întindere, de culoare.