Dacă ar fi să iau fiecare colțișor din lumea în care îmi fac loc zi de zi îmi dau seama că prea puține lucruri îmi aparțin, prea puține sunt noi, neatinse și mai puține mi le pot însuși. Tot mai mult descopăr că lumea mea mică e clădită din toate cuvintele, obiectele, gesturile de care m-am lovit prin oamenii pe care i-am întâlnit. Mi se întâmplă deseori să fac ceva și să asociez imediat întâmplarea de o persoană pe care am cunoscut-o.
Așa cum fiecare casă nouă în care intru are un anumit miros specific, pe care îl recunoști de fiecare dată când intri acolo, e mai ceva ca numele de familie pe care unii oameni și-l pun pe ușă, tot așa și poate mai intens fiecare obiect sau gest e brevetat de o persoană. E al lui. Omul acela va fi prezent aproape corporal de fiecare dată când am în mână un obiect care îmi aduce aminte de el, sau un cuvânt pe care l-a rostit, l-a repetat și al lui a fost.
Sunt multe cuvintele care vor întrupa mereu omul atunci când eu îl voi rosti sau îl voi auzi la altcineva, deși în al doilea caz parcă te-ai îmbufna ca în fața unui plagiat. În cele din urmă, sensul real e pus de tine în suflet pentru că altfel cuvântul brevetat de un om și spus de altcineva e gol, e trist. Dintre cuvintele pe care le veți auzi sau rosti și care sunt într-un fel însușite de mine prin oamenii care mi le-au brevetat fără să știe sunt bucurie-avea un cu totul alt înțeles pentru mine până într-un timp, poate pentru că nu o trăisem cu adevărat; până să fie brevetată pentru mine bucuria era momentană, ușoară, veselă, fericirea era cea reală, apăsătoare, care te naște; am învățat mai apoi pe de rost ce-i cu bucuria dată de Dumnezeu și care te modifică până nu te mai știi dar te recunoști.
În aceeași dezordine de idei, gânduri s-au brevetat cuvinte precum soare, lună, a te călători, a vorbi mult și prost, a pierde vremea și a câștiga timp.
Un alt cuvânt, de fapt 2 perechi de cuvinte sunt cuvânt/vorbă, a-și cere iertare/a-și cere scuze. Le-am auyit la un curs la facultate și mi-au rămas în suflet, și nu am mai putut să le folosesc fără să mă gândesc la sacrul, greutatea cuvântului și la simplitatea și ușurătatea vorbei. Mai apoi au fost suprabrevetate în expresii a duce cu vorba sau cu cuvântul.
Sunt cuvinte care s-au brevetat de unele singure în libertatea pe care ți-o dau prietenii: atât, instituție, shop sister, brujo, floricele cu uunt, mițic.
Sunt și cuvintele din demidexul pe care am promis că îl voi edita eu cândva, pe acestea le uit repede dar râd când le aud în unele împrejurări: a te persifla e singurul pe care mi-l amintesc.
Dintre obiectele, lucrurile, mâncărurile brevetate care vor fi clar proprietatea cuiva sunt: cărțile lui Cărtărescu, geanta mea de școală neagră-deși e a mea, știu că ar trebui să fie a altcuiva, remy, tablele-am jucat în copilărie cu ai mei cât pentru o viață, Anemari-numele meu rostit de numele meu întors, rolele, ursuleții Haribo, știrile de seară de la TVR, semințele, ciocolata albă, fanta de portocale, sprite-ul, trigoanele cu brânză, merele coapte pe plită, Hanul Ancuței, roșul de la semafor, cântece (Supergirl de la Reamon va fi al instituției mele mereu, sau altele în topuri).
Și mai sunt tot felul de stări, nedumeriri, mirări, tristeți, așteptări, râsete pe care eu le-aș pune pe categorii dacă aș găsi cuvintele-într-o zi tot o să le descriu eu cumva, tăcerile, atingerile, strângerile, depărtările-fiecare distanța e alta cu fiecare om cu care o împarți, despărțirile-fiecare mai pală decât alta, orașe, culori, anotimpuri, părți ale zilei. Toate cu numele cuvenit. Toate cu stampilă pe ele. Toate ale mele și foarte nealmele în același timp.
foarte interesant, multumesc :)
RăspundețiȘtergere