Am ajuns în lumea aceasta între două zile, de fapt în noaptea dinspre 13 spre 14, cu un pas înapoi spre 13. Și ca să nu fiu o ghinionistă toată viața lumea s-a hotărât să păcălească soarta și am fost trecută în acte pe 14. Doar prietenii apropiați știu când teoretic e ziua mea, și pe ei îi aștept la 12 noaptea să mă sune. O singură dată în viața aceasta mi-am sărbătorit ziua la 12 fara 10, ora la care m-am născut.Și privind omul din fața mea am rostit în gând, în toate limbile știute și neștiute, oprește, doamne, timpul. Paradoxul e că toate momentele care s-au scuturat de banal au fost pe 13, mai toate examenele importante le-am avut pe 13. Cred că până la urmă a-mi sărbători ziua pe 14 e o cale de păcăli norocul pe care îl am de fiecare dată pe 13.
Cineva m-a definit drept o persoană care nu se risipește în lume. În mai multe cuvinte ar însemna că nu îmi amestesc cuvintele cu oricine. Și într-un fel așa este. Conversațiile în care lumea vorbește doar ca să spună ceva mă îndepărtează cu gândul și ajung într-un fel să-mi domolesc liniștea călătorind pe gândul unuia sau altuia. Paradoxul este că tocmai cu unii oameni care m-ar vrea în tăcerea lor capăt un tumult al cuvintelor cum nu îl am niciodată. De bucurie.
Mi-am dorit mereu o pisică acasă, de când mă știu. Felul în care îți dă bucurie un animal în casă, flul în care își caută locul seara lângă tine, momentul în care își lipește nasul rece de obraz nu-l va egala nimeni. De când mă știu am tot încercat să am un pisoi și niciodată nu l-am putut păstra până la capăt. Până într-o zi când omul de lângă mine va avea de ales între mine și motan și el fără mine și motan.
Îmi plac țările meditareneene cel mai mult. Prima dată când am vizitat Spania mă vedeam locuind acolo, aerul care venea dinspre mare în Valencia, cuvintele care îmi plăceau spuse acasă la ele, micile localuri în care lumea își citea ziarul de dimineața, străzile mari, pline de viață. Am ales însă o țară germanică să studiez, continui tot într-o astfel de țară cu toate că în ambele cazuri aveam libertatea să aleg.
Îmi place să am un loc al meu. Să mă lege un om o casă. Să am familiarul acela care te liniștește. Nimic nu se compară cu apropierea dintre 2 oameni într-un grup, privirea, atingerea piciorului pe sub masă, complicitatea pe care nu o vede nimeni. Într-un fel așa e și cu un oraș, o casă, știi totul despre el în dezordinea lui și a ta. Și nu din obișnuință, ci din altceva cu mult mai puternic, mai mult decât apropiere. Chiar și așa, călătoresc dintr-un loc în altul de când mă știu, nu știu încă orașul care mă va călători toată viața. Tot caut familiarul și complicitatea.
Prin anul 4 de facultate am început să mă gândesc la respecializări, la mastere în bucurești, chiar începusem să învăț pentru admitere la masterul de teoria și practica editării. În cele din urmă, am continuat în iași și master și doctorat, în același domeniu. Cred într-un fel că așa trebuia să fie. Dacă ar fi fost altfel dacă eu aș fi modificat ce era scris acolo aș fi ratat întâlnirea cu mine. recunoașterea.
Paradoxurile sufletului sunt atât de neînțelese încât nici să le verbalizezi nu prea poți. Știu doar că trăiesc de multe ori în paradoxul de a rămâne deși e mai bine să pleci, de a spune deși e mai bine să taci, de a vorbi deși e mai bine să asculți, de a-mi aduna toate lucrurile dăruite în cutii și de a le reașeza în suflet și în casă de a doua zi, de a trimite mesaje grăbite de tristețe și de a vrea să ajungi înaintea cuvântului să-l iei înapoi, de a te simți locuit și pustiit în același timp, de a rămâne în așteptare când nu mai e nimic care să vină. De a fi și a nu fi în gând.
Toate paradoxurile sunt de fapt starea de veghe, sau a dormi cu pleoapele pe jumătate deschise, nici înăuntru nici în afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu