Un nou serviciu din octombrie

De prin luna iunie mă strângeau tot mai mult o sumedenie de întrebări: unde de acum, cum, ce mi-ar plăcea să fac, ce știu să fac, cine ar aprecia ceea ce știu să fac, de ce să nu mai fac ceea ce a fost punctul central în facultate gândindu-mă că trebuie să acumulez să-mi fac meseria cum trebuie. Am ajuns mai apoi, nu după mult timp să mă călătorească gândul că au fost de ajuns 2 ani, că mai mult de atât nu am ce să primesc, că nu pot să mă dezvolt dacă rămân în punctul acesta. Și să repet o viață ce aș fi putut face poate cu mult mai bine chiar într-a 12-a. Dacă m-aș fi născut cu vreo 15 ani mai devreme cu siguranță nu m-ar fi atins astfel de gânduri, aș fi continuat ceea ce am început cu entuziasmul cu care m-am înscris acum ceva ani la Litere, având credința că trebuie în viață să facem doar ceea ce știm cel mai bine. Să fim cei mai buni, nu unul dintre. Până la urmă, mulți care nu au știut ce vor s-au găsit în meseria pe care poate au început-o la întâmplare.

Chiar dacă mi-ar spune cineva acum că îmi dă 1000 de euro pe lună fără să fac nimic gândurile acestea nu m-ar părăsi. Mi-e imposibil să cred că nu am un serviciu, un orar stabilit, un grup de oameni pe care să-i văd zilnic și să-i numesc colegi. Colegi de serviciu, cu care să beau cafeaua dimineața, să-mi povestească de familiile lor, de ce mai gătesc ele-chiar dacă în cazul acesta discuția mă depășește, să mă bucur de micile lor bucurii pe care le povestesc, de la o haină cumpărată, la o pereche de cercei. O colegă de serviciu mi-a spus acum ceva luni că am haine în care arât bine și altele care nu mă prind deloc. Mi-a zis-o atât de direct cum nici prietenei mele cele mai bune nu i-aș putea spune. Și în fiecare zi o priveam să văd dacă îmi spune ceva de haine. De 8 Martie mi-a dăruit o carte în spaniolă fără să-mi spună de ce din cancelaria aceea tocmai mie. Un loc de muncă e fără doar și poate un loc de comunicare, de socializare, de împrietenire. De aceea nu mi-aș vedea viața fără un grup pe care să-l numesc colegi de serviciu.

Începusem să mă obișnuiesc cu gândul că poate e bine uneori să vezi și partea însorită, să te simți oarecum privilegiat că ți se permite să-ți drămuiești timpul și să lucrezi când vrei, cum vrei, plătit fiind și-n altă țară. Mă liniștea gândul că acolo nu voi resimți nevoia de a spune că mâine și nici poimâine nu mă duc la serviciu, pentru că oricum voi cunoaște alți oameni care vor suplini golul socializării.

Înainte să plec în Istanbul secretara departamentului din care voi face parte din octombrie mi-a trimis formularul pe care trebuie să-l completez cu datele propriului meu curs. Stăteam în fața formularului și mă gândeam că uneori ți se dă într-o parte când în cealaltă se termină. O fi noroc, mi l-am făcut eu cine știe. Mă gândeam la anii mei la care mă voi vedea din octombrie în fața unei săli de studenți germani cărora să le vorbesc de minunata lume nouă a metaficțiunii mele. Despre cursul meu? Are 6 credite, va avea 2 ore pe săptămână, în martie studenții vor fi evaluați prin examen scris sau referat, prin notele de la prezentările pe parcursul semestrului. Am birou, ore de consultație, și cât de curând va apărea pe siteul universității konstanz prezentarea materiei de curs, pe care am făcut-o ieri cu teamă că poate uneori ești prea tânăr pentru ce ți se dă. Cursul va fi în spaniolă, sperând că nu m-au uitat cuvintele și c nu mă vor uita în timpul cursului.

Niciodată nu am simțit o teamă amestecată cu entuziasm, un pas înainte și altul înapoi dacă aș face un ritm din ce am simțit la completarea formularului. Uneori poate ni se dă devreme ce alții primesc preatârziu. Într-o parte de viață e preatârziu, într-alta e preadevreme. Nicicum nu e la fel în ambele părți, pentru că dacă ar fi nu am mai fi oameni. Ci altceva ce eu nu pot defini ci doar gândi încet, pe șoptite cu un gând înainte și un altul înapoi.