Nu știu câți dintre noi suntem prieteni buni cu trupul nostru. Câți dintre noi îi dăm ce se cuvine, cele trei mese pe zi, somnul de amiază (trupul meu e privat cu totul, nu am reușit niciodată să dorm în timpul zilei, chiar dacă nu îmi mai simt toate ale mele de oboseală), fructele înaintea micului dejun, sportul măcar o oră pe zi, statul în natură și nu în fața unui calculator, cremele pufoase pe piele.
Eu și corpul meu nu am ținut cont niciodată unul de altul, dar ne-am înțeles de minune toți anii aceștia; nu m-a dezamăgit niciodată să mă lase să cad în mijlocul străzii, să mă cuprindă oboseala când am cel mai mult de lucru; ceea ce a înțeles trupul meu este că nu doarme când vrea el, când i s-ar cuveni, ci când se poate, când mi-am încheiat socotelile cu ziua și mai ales cu gândurile mele.
Dacă mă prinde noaptea lângă cineva suflet și înăuntrul meu și în afară trupul meu știe că nu-i de dormit. Chiar dacă patu-i cald, somnul celuilalt aproape atunci gândurile mele sunt cele mai treze, să se bucure ele de orele cu timp. Și dacă sufletul de lângă mine nu a apucat să mă păcălească și să adoarmă atunci începe chinul cuvintelor, al jocurilor de tot felul încât, știu sigur, a doua oară omul doarme 3 zile non stop să facă față. Cui îi arde să doarmă să o facă de unul singur când ești tu și somnul.
Dar când sunteți trei, nu-i trist ca somnul să aleagă pentru voi. Somnul nu mi-a plăcut niciodată de fapt, nici că ar fi pește (ceea ce eu nu mănânc niciodată), nici că-i nocturnul vis pe care eu nu mi-l aduc aminte. Am încercat și eu ce mi-au spus mulți, că dacă te gândești puternic la o persoană înainte să adormi o visezi. Eu m-am gândit, când e gândire nu ți-e greu deloc, am rememorat fiecare pas al său sau al meu. Și am visat, poate de două ori, dar nu mai mult. Prin urmare, și visele-s ca la loterie. Dacă tragi visul cel mare, ești un om bogat în bucurie în vis. Dacă nu, visezi toate cele, de la căderi în gol, la urmăriri de te dor picioarele îngrozitor că nu poți alerga, și mai ales visezi tot ce nu-ți amintești. Ar fi rău de tot cu soarta asta dacă te păcălește memoria și totuși tu visezi ceea ce ai visat să visezi dar dimineața nu îți amintești nimic.
O singură dată nu am simțit timpul prin somnul altuia. Ci m-a liniștit de parcă am fi fost acolo pentru totdeauna. Și am făcut din noapte zi, și am scris, și am citit apoi cu voce tare ce am scris. Și așa a plecat mai apoi și somnul cu tot cu om. Dar a rămas atunci timpul ca și cum am trăi peste lume. Și lumea ne-ar aștepta. Să ne trăim unul pe altul până când terminăm tot ceea ce e de visat și să ne întoarcem.
Să privești somnul altuia, liniștirea, nemișcarea, gândul de pe frunte. Și să te miri cum v-a adus viața pe amândoi acolo. Privind omul, copilul cum doarme îți înțelegi rostul mai mult decât într-o mie de cuvinte. Îl înțelegi dar nu-l spui cu voce tare, ci îl așezi pe fruntea celuilalt pe care o atingi când și când. Și aștepți cuminte dimineața. Când nu mai sunteți ai voștri. Ci ai lumii, ai planului, a ceea ce este scris să fie.
Dar cât de norocos trebuie să fii să dormi treaz fiind și să trăiești plinul când alții cad în gol din vis. Mai că aș paria că la noapte ne vom visa unii pe alții. Ne vom aminti mâine cum ne-am întâlnit? Dacă ne-am dărui obiecte în vis și ne-am trezi cu ele în mână? Dacă ne-am lăsa scrisori în locuri în care am ajunge visând? Dacă am trăi în vis, noaptea, ceea ce nu ne este dat în timpul zilei? Dacă treji fiind visăm? Și seara când ne băgăm în pat ne trezim de fapt pentru viața noastră adevărată? Poate ar trebui să ne gândim de două ori cu ce ne îmbrăcăm atunci, ne-om trezi la serviciu în pijamalele noastre colorate. Nu-i rău uneori să adormi îmbrăcat. Poate știi tu ceva, locul unde mergi de fapt dormind.
Până la urmă, lumea noastră e în suflet, cu toți oamenii pe care îi iubim cu adevărat. Oriunde ar fi viața noastră ei ne locuiesc. Acum sau la noaptea zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu