Apusul care m-a rasarit

In seara aceasta, din spatele cladirii Bibliotecii universitare un rotund puternic care se vedea diluat, asa cum se vede orizontul cand e caldura foarte mare, se intindea pe cer. Era de un galben spre portocaliu, tot mai inchis. Si din rotundul acesta pe care eu il vedeam in indreptarea mea spre statia de autobuz, se preligeau pe cer , pana ce nu mai deosebeai albastrul de galben dungi rosiatice. Mai ca m-as fi asteptat sa se faca verde din amestecul culorilor. Si imi ziceam, asteptand in statie autobuzul, cat conteaza locul si cine este langa tine cand vezi un astfel de apus. Ce-i drept, faceam abstractie de lumea din jurul meu dintr-un egoism al sufletului de a se izola in bucuria sa. O singura data stiu ca am mai vazut un rasarit la fel de frumos. Singura deosebire, acum era doar un apus, atunci era Rasaritul, acum nu doream sa-l impartasesc cu nimeni, atunci ma implineam eu cu ei, apusul si rasaritul meu. Si cum in seara aceasta ma aflam doar in statia de autobuz, am stat neclintita cu fata spre apusul meu, si mai apoi, din autobuz, am refacut drumul dungii tot mai rosii care se intindea parca anume inainte de drumul spre casa. A fost un apus atat de frumos incat iti venea sa-l respiri ca pe aerul curat de padure. A fost Rasaritul atat de frumos incat iti vinea sa spui Opreste, Doamne, clipa!