Cumintirea cuvintelor

Cati suntem constienti de nuantele pe care le dam cuvintelor noastre? Poate doar atunci cand mintim ne alegem bine cuvintele sau cand iubim si cuvintele isi stiu locul, stiu cand sa vina si cel mai mult, cand sa taca. Viata unui adverb este cea mai scurta intr-o propozitie, uneori nu este auzit, alteori este trecut cu vederea, cand de fapt uneori doar el spune cuvantul si nu insoteste. Sunt oameni, si inca multi, care vorbesc fara adverbe, adica fara nuante. Ceea ce este trist. Sa denumesti la aceeasi intensitate toate indreptarile tale catre ceilalti este trist. De-a dreptul trist. Cele mai uzuale sunt sigur, poate, desigur-care mi se pare foarte rece, protocolar. Acestea sunt acele adverbe de lume, le-as numi, cu care te adresezi oricui. In spatii restranse de cunoasterea celuilalt, in loc de sigur apare suta la suta, in loc de poate, aici nu prea gasesc si asta pentru ca in apropierea de orice fel nu este poate, ci e acel sigur suta la suta, si desigur cu mda, dap, mde, iar pentru altii cu un iham neauzit. Mult, putin, potrivit sunt in apropiere de obicei lungite, asa, astfel, altfel sunt insotite de gesturi. Acestea ar fi seria adverbelor comune. Cine nu pierde vremea cu cuvintele, le strecoara imediat printre cuvinte. Cine insa pierde vremea buna sau rea, castiga tot felul de cuvinte nelocuite de altii. Insa cand dai un inteles personal unui cuvant care isi are el rostul lui in limba in vorbirea comuna, e foarte greu sa-l vezi ratacit printre frazele celorlalti care il folosesc fara sa-l observe, fara sa-i ofere un spatiu privilegiat. Astazi am gasit adverbul prea pe care il locuisem un timp bun. Ca mai toate cuvintele din acel timp, le-am adunat, le-am cumintit, asta e cel mai greu cu ele. Pentru ca ele vor sa iasa in lume, sa se aseze unde le era locul, sa spuna, sa arate. Si atunci cand nu mai sunt scoase in lume palesc, se apleaca, insa nu mor. Cel putin eu nu le las sa moara. In casa de pe pervazul meu toate cuvintele sunt adapostite de vremurile grele. Adverbul prea este un chirias veritabil. Cand si cand isi mai plateste chiria prin faptul ca tace. Asta e singurul lucru bun pe care-l poate face pentru mine. Astazi a fost scos in lume. Ceea ce e de spus despre acest adverb este ca sta musai lipit de cuvantul langa care sta, e o parte din el, e ca si cum ai lungi o vocala si cuvantul s-ar lungi pe gandul tau. Atunci cand acest prea apare la fiecare cuvant, cand si Si!-ul e prea, cand e preatimp prea-ul se scurge incet intr-un tarziu care creste. Si preaul se intuneca. Dar prea-ul este singurul adverb care te face viu. Pentru viul acesta totul merita, chiar si tarziul. Neam nu as ezita sa-l folosesc. Insa e un adverb care nu se pliaza pe oricine. Pe cuvintele oricui. Langa el l-as adauga pe neam, pe care l-am descoperit tarziu, insa nu preatarziu. Incerc sa-l folosesc si eu insa nu prea stie sa se aseze printre cuvintele mele. Nu-mi apartine. Insa ma bucura sa-l aud. Foarte mult!Preamult!