Unde sa iesi din Iasi in Iasi

Daca nu ai o masina care sa te duca in aer de padure unde iarba e mai sus de glezna si racoarea mai sus de umeri, nu-ti ramane decat sa inchei un pact tacit cu o caldura lenesa de apartament. In seara aceasta am ajuns la pas marunt pe drumul spre manastirea Galata, imprejmuit de case in care imi linisteam privirea pe verandele incarcate de flori sau in ferestrele mansardelor. Si puteai simplu, mergand pe drumul cu zeci de feluri de parfumuri care iti intrau in corp prin piele, de la trandafiri salbatici la garofite si iasomii, sa te imaginezi intinsa pe un sezlong intr-o curte primitoare, sau cu mainile sub cap in fata cerului deschis din mansarda. In curtea manastirii nu se auzeau decat pasii si credinta. In curtea unei biserici, atunci cand nu e lume, am avut mereu impresia ca pot sa-mi aud credinta. Si ma bucur de fiecare data. Ca sa poti sa ramai viu trebuie sa ai credinta si nu incredere ca vei ramane acolo, in alta parte fiind. In coltul stang al manastirii soarele, parca impotrivindu-se sa apuna, era acolo ca-ntr-o acuarela pe care, copil fiind, ai turti-o intre doua pagini sa-ti iasa fluturele colorat. Ca si atunci, acum se intindea pe degete si pe ochi incat nu te mai vedeai nici pe tine, soare fiind. In linistea din curte, garofitele respirau la umbra iar maicutele treceau pe langa tine in taina lor si-n linistea stranie a hainelor negre. Si inghitind linistea iti doreai sa ramai mult acolo, fiindca orasul nu se auzea, nici plecarea, nici alt si tot alt inceput. Si intr-o astfel de tacere toate ale tale se reaseaza si inteleg. Se inteleg, te inteleg si mai ales inteleg intamplarea. Si in linistea pe care am furat-o asa cum parca fur credinta cand sunt intr-o biserica, mi-am luat pasii printre aceiasi copaci trandafirii, printre cainii cu labutele somnoroase, asteptand galbenul sa se faca rosu. Si credinta suflet.