Mesaj de departe

Dupa o calatorie destul de lunga, masina, avion, tren, masina am ajuns in sfarsit in Belgia, dar, pentru ca a fost o problema cu cheia, a trebuit, saracii de noi, sa dormim la un hotel...de patru stele! Spre usuratea noastra, financiara, a fost platit de firma unde lucreaza Dan!

A doua zi am ajuns in De Haan, care inseamna cocosul, unde stam, intr-adevar langa mare, cam la un minut de mers. din pacate noi stam la ultimul etaj al unei case cu doua etaje, deci avem de urcat seara carutul. Vestea buna e ca nu il ridic eu, ci Dan cand vine de la serviciu. Apartamentul e destul de utilat, chiar avem si doua dormitoare, asa ca putem primi musafiri. Pentru ca nu il folosim pe al doilea, l-am transformat in loc de depozitat. Lui bb i-am cumparat un patut de campanie de care nu e foarte incantat pentru ca nu are saltea si e cam tare. De abia in weekend placam la Ikeea sa ii luam salteluta si scaunel de luat masa! aerul de aici l-a cam doborat pe bietul bb care trage si trei somnuri pe zi.

Vremea e schimbatoare, nimic nou pana acum, doar ca aici se schimba cam la cateva ore, dar in principiu, in timpul zilei e soare cam jumate de zi. Eu merg in pulover, seara chiar cu o geaca mai subtire, dar cei de pe aici doar in camasi si tricouri.

Viata e cam scumpa aici, o masa la restaurant e in jur de treizeci de euro, dar sa nu crezi ca sunt goale terasele. Ca sa arunci o punga cu gunoi menajer platesti cincizeci de centi cu gunoiul pus in orice punga la automat. O alta varianta e sa iti cumperi un sac mare cu un euro, pui gunoiul acolo si il iau cu masina. Cu toate astea e incredibil de curat aici.

Pe scurt, pro

nu e muzica deloc, nu am auzit pana acum de nicaieri nici macar un acord, pe bune!!!!

nu sunt kk de catei pe nicaieri desi aproape toti pe aici au catei cu ei
statiunea e destul de aglomerata, dar nu e imbulzeala pe nicaieri
oamenii sunt f draguti, zambesc la bb si ii adreseazatot felul de cuvinte din care eu nu inteleg nimic si doar zambesc! o data o biciclista amers o gramada sa imi aduca papucul lui bb
macarea la fel ca la noi la pret, poate chiar mai ieftina si cu mai multe sortimente

contra
destul de scump
nu am premergator
am internet doar la ipad, deci nu pot descarca direct pozele, tb puse pe laptop si apoi trimise pe mail
vremea nu depaseste 20-22grade.

Te pupam,
Oana si David

Lasă-mă să te las să alegi

În camera mea răcoarea are mult de luptat până să dea de mine. Prima dată trebuie să se strecoare printre frunzele dese ale lui Teodosie, mai apoi trebuie să prindă fereastra deschisă de la balcon și mai apoi să o ia la stângă și să intre pe fereastra mea. Nu-i de mirare că e o răcoare caldă până ce ajunge la mine. Dar unde să mai cauți timpurile când erai răcoros de prea multă căldură? Nu-s. Nu-i. Dar este.

Și așa bine-nebine cum îți este te gândești unde ai vrea să fii acum. Eu am multe locuri în care am fost și în care revin de multe ori în când, și sigur în viața asta cu adevărat. Îmi vin în minte unele peste altele. unele sunt gândire dar nu le voi da prioritate de data aceasta, ci le voi amesteca cu alte amintiri bucuroase și ele în felul lor mai simplu.

Aș vrea să retrăiesc uimirea întâlnirii mele cu Notre Dame de Strasbourg. Îmi doream enorm să o văd, nu o căutasem în fotografii înainte. Pe străzile Strasbourg-ului am crezut de două ori că ea este, dar abia când de după clădiri am văzut-o m-am speriat. Acesta a fost sentimentul. Stăteam toți și tăceam. Simțeam cum cade pe noi. Eu am privit-o mult timp de una singură, dreaptă și eu ca și ea, până ce gândul meu mai că era și el de un gotic apăsător.

M-aș plimba în Hampton Court Gardens în Anglia, în grădinile palatului unde copacii erau tunși până la ultima frunză, ziceai că sunt în armată. Era atâta frumusețe acolo a naturii încât nu știu dacă priveam cu adevărat sau dincolo. Poate că așa e în Rai, ești și nu ești de atâta uimire.

Aș sta o zi întreagă în muzeul Mercedes Benz din Stuttgart, să văd mașinile suspendate, luminile care fac să lucească mașinile, bogăția care te sfia într-un fel pentru că știai că nu o vei avea niciodată.

Mă și văd într-o localitate mică din Spania, Gestalgar, unde eram înconjurați de grădini de portocali și lămâi. Știu că aveam un rucsac și era plin de portocale. Am mâncat în cele două zile cât am stat acolo cele mai multe și mai dulci portocale din viața mea. La aeroport, când m-am întors în Germania aveam geanta de mână plină de portocale. Da , în grădinile acelea în care portocalele erau puzderie pe jos așa cum la noi vezi sub copaci merele coapte toamna.

În Resident Museum din Munchen. Este de departe cel mai fascinant muzeu pe care eu l-am văyut până acum. Interactiv, puteai să rezolvi la tot felul de dispozitive, computere anumite sarcini. M-aș cântări din nou pe un dispozitiv în care puteai să vezi câte kilograme ai avea pe alte planete. Pe Pluto aveam parcă cel mai puțin, sub 20 de kg dacă îmi aduc aminte bine.

În mașină când am văzut cel mai frumos răsărit de până acum. Roșu de tot, de simțeai cum se prelinge pe tine. Care erai mai mult suflet și mâini atunci decât om. Atunci știai să spui fără cuvinte cât pentru o mie de vieți și să simți viul cum îți curge nu în vene, ci prin degete.

Pe vaporul cu care am făcut croaziera pe Bosfor. Chiar dacă mi-a ars soarele nasul și umerii, ochii mei s-au bucurat de case construite pe maluri, de insulele din depărtare, de podul dintre continente.

În aeroportul din Zurich, cel mai uimitor aeroport pe care l-am văzut eu până acum. Și acum mă văd în fața indicatorului care îmi arăta o linie de cale ferată de unde trebuia să iau un tren spre poarta de unde decolam. Nu mi-a venit s cred că merg cu trenul în interiorul unui aeroport după ce trecusem de verificarea bagajelor și a actelor.

Sub doi stejari în care mai mult ca oricând nu mai știam cine sunt. Având credința, și acum de altfel, că am cunoscut omul de lângă mine în altă viață pe care nu mi-o aduc aminte. Așa a fost scris. O fi având și Dumnezeu blogul lui, doar că a cam greșit unele postări, le-a scris prea târziu.

De fiecare dată când mergi în orice loc unde știi că e mare, fie că e Constanța sau orice altă mare din lume. Felul în care ți se deschide sufletul când o vezi, când îți apare în fața ochilor, de parcă nu ai mai văzut niciodată marea. Uimirea aceea de întindere, de culoare.

N-ai somn dacă ai gânduri

Nu știu câți dintre noi suntem prieteni buni cu trupul nostru. Câți dintre noi îi dăm ce se cuvine, cele trei mese pe zi, somnul de amiază (trupul meu e privat cu totul, nu am reușit niciodată să dorm în timpul zilei, chiar dacă nu îmi mai simt toate ale mele de oboseală), fructele înaintea micului dejun, sportul măcar o oră pe zi, statul în natură și nu în fața unui calculator, cremele pufoase pe piele.

Eu și corpul meu nu am ținut cont niciodată unul de altul, dar ne-am înțeles de minune toți anii aceștia; nu m-a dezamăgit niciodată să mă lase să cad în mijlocul străzii, să mă cuprindă oboseala când am cel mai mult de lucru; ceea ce a înțeles trupul meu este că nu doarme când vrea el, când i s-ar cuveni, ci când se poate, când mi-am încheiat socotelile cu ziua și mai ales cu gândurile mele.

Dacă mă prinde noaptea lângă cineva suflet și înăuntrul meu și în afară trupul meu știe că nu-i de dormit. Chiar dacă patu-i cald, somnul celuilalt aproape atunci gândurile mele sunt cele mai treze, să se bucure ele de orele cu timp. Și dacă sufletul de lângă mine nu a apucat să mă păcălească și să adoarmă atunci începe chinul cuvintelor, al jocurilor de tot felul încât, știu sigur, a doua oară omul doarme 3 zile non stop să facă față. Cui îi arde să doarmă să o facă de unul singur când ești tu și somnul.

Dar când sunteți trei, nu-i trist ca somnul să aleagă pentru voi. Somnul nu mi-a plăcut niciodată de fapt, nici că ar fi pește (ceea ce eu nu mănânc niciodată), nici că-i nocturnul vis pe care eu nu mi-l aduc aminte. Am încercat și eu ce mi-au spus mulți, că dacă te gândești puternic la o persoană înainte să adormi o visezi. Eu m-am gândit, când e gândire nu ți-e greu deloc, am rememorat fiecare pas al său sau al meu. Și am visat, poate de două ori, dar nu mai mult. Prin urmare, și visele-s ca la loterie. Dacă tragi visul cel mare, ești un om bogat în bucurie în vis. Dacă nu, visezi toate cele, de la căderi în gol, la urmăriri de te dor picioarele îngrozitor că nu poți alerga, și mai ales visezi tot ce nu-ți amintești. Ar fi rău de tot cu soarta asta dacă te păcălește memoria și totuși tu visezi ceea ce ai visat să visezi dar dimineața nu îți amintești nimic.

O singură dată nu am simțit timpul prin somnul altuia. Ci m-a liniștit de parcă am fi fost acolo pentru totdeauna. Și am făcut din noapte zi, și am scris, și am citit apoi cu voce tare ce am scris. Și așa a plecat mai apoi și somnul cu tot cu om. Dar a rămas atunci timpul ca și cum am trăi peste lume. Și lumea ne-ar aștepta. Să ne trăim unul pe altul până când terminăm tot ceea ce e de visat și să ne întoarcem.

Să privești somnul altuia, liniștirea, nemișcarea, gândul de pe frunte. Și să te miri cum v-a adus viața pe amândoi acolo. Privind omul, copilul cum doarme îți înțelegi rostul mai mult decât într-o mie de cuvinte. Îl înțelegi dar nu-l spui cu voce tare, ci îl așezi pe fruntea celuilalt pe care o atingi când și când. Și aștepți cuminte dimineața. Când nu mai sunteți ai voștri. Ci ai lumii, ai planului, a ceea ce este scris să fie.

Dar cât de norocos trebuie să fii să dormi treaz fiind și să trăiești plinul când alții cad în gol din vis. Mai că aș paria că la noapte ne vom visa unii pe alții. Ne vom aminti mâine cum ne-am întâlnit? Dacă ne-am dărui obiecte în vis și ne-am trezi cu ele în mână? Dacă ne-am lăsa scrisori în locuri în care am ajunge visând? Dacă am trăi în vis, noaptea, ceea ce nu ne este dat în timpul zilei? Dacă treji fiind visăm? Și seara când ne băgăm în pat ne trezim de fapt pentru viața noastră adevărată? Poate ar trebui să ne gândim de două ori cu ce ne îmbrăcăm atunci, ne-om trezi la serviciu în pijamalele noastre colorate. Nu-i rău uneori să adormi îmbrăcat. Poate știi tu ceva, locul unde mergi de fapt dormind.

Până la urmă, lumea noastră e în suflet, cu toți oamenii pe care îi iubim cu adevărat. Oriunde ar fi viața noastră ei ne locuiesc. Acum sau la noaptea zi.

Viața nu-i o vacanță

În viață nu-ți iei cel mai ieftin bilet de avion low cost pentru a călători în țările pe care le visezi, ci îți cumperi biletul de autobuz la același preț pentru toți, indiferent de cât de vechi sau de nou e autobuzul, dacă ai loc pe scaun sau stai lipit până nu mai poți să respiri.

În viață nu ai săli de așteptare cu restaurante și magazine de suveniruri ca în aeroporturi, nu îți iei parfumuri ieftine de la duty free și nici nu te lungești pe două scaune să citești să mai treacă vremea până trebuie să pleci. Intervalele între două călătorii în viață sunt neliniștitoare. Statul într-un loc fără să știi unde apuci și când se va întâmpla asta îți țin fruntea îngândurată, pasul pe loc și nici că poți să aduni gândurile sau pe tine.

În viața nu ai mic dejun suedez dimineața, nici cineva care să-ți facă patul peste zi și nici o recepție unde să lași cheia sau să mai ceri informații. În viață de obicei sari peste micul dejun dacă nu ai bucuria unui om cu care să-l împarți, îți lași patul nefăcut pentru că iar te-ai trezit cu 15 minute mai târziu doar să te mai lungești în pat și de obicei uiți în ce buzunar ți-ai uitat cheile.

În viață nu stai la rând să intri la cele mai uimitoare muzee ci îți ții cu greu spatele drept să plătești întreținerea. cablul și alte facturi.

În viață nu vorbești în limbi străine să ceri o informație, o sticlă de vin, să spui un mulțumesc ci ca să ai un serviciu mai bun, să te descurci în țara în care studiezi. Nu înveți cuvintele dintr-un ghid de conversație ci din tot felul de culegeri pe nivele, din dicționare tipărite, online încât dacă te pregătești în mai multe limbi le amesteci până ce formezi tu o spaniolă englezească cu accente germane.

În viață nu-și dă mâna să-ți cumperi haine de 100 de euro doar pentru că ai prins reducerile de vară sau de iarnă și oricum, chiar și la firmele care există și în România hainele sunt mai de calitate că doar sunt străine. Că așa e mentalitatea noastră. În viață îți iei o haină la salariu, una de ziua ta și alta când ai luat un examen foarte important și simți nevoia să te răsplătești cumva.

În viață nu ai timp să privești fiecare vitrină, fiecare clădire pe lângă care treci și să mai faci și sute de poze cu fiecare colțișor din acel oraș. În viață treci uneori pe lângă oameni cunoscuți din grabă și din oboseală nu știi de unde să-i iei, te uiți la clădiri doar când cauți o adresă necunoscută și te pozezi doar când te vizitează un prieten din alt oraș.

Dar ce-i mai bun în viață decât într-o vacanță este că oamenii dragi îți sunt la o aruncătură de telefon, că poți să cobori și ei sunt în fața blocului, că poți să stai sute de minute cu ei la telefon fără să te gândești că ți-a intrat roamingul și îți ia tot creditul. Că poți să vorbești în limba țării tale cu toate nuanțele cuvintelor pe care le înțeleg ce-i aproape întotdeauna. În viața poți să pierzi vremea fără să te gândești că nu te vei întoarce în locul acela. Doar așa câștigi timpul să te bucuri de o casă, de un om, de un răsărit. Românesc de bucuroase.

Dacă ar fi fost să fi fost

Dacă eram un anotimp aș fi fost toamna. O toamnă aurie, cu dimineți reci, senine.
Dacă eram o lună, aș fi fost mai. Sau poate soare.
Dacă eram o zi a săptămânii aș fi fost miercuri. La mijloc de săptămână și de viață.
Dacă eram o parte a zilei aș fi fost dimineața foarte devreme, când se albăstrește tot mai tare Până să răsară soarele. Pentru că dacă răsare ești altcineva.
Dacă eram o virtute aș fi fost generozitatea. Să mă întind spre alții fără să mă întorc cu nimic.
Dacă eram un lichid aș fi fost must. Sau vin fiert cu scorțișoară pe care să-l beau în pijamale.
Dacă eram o pasăre aș fi fost un papagal foarte colorat. Și aș învăța în fiecare zi câte un cuvânt.
Dacă eram un instrument aș fi fost un pian. Să simt degetele fine cântându-mă.
Dacă eram un sentiment aș fi fost uimirea. M-aș uimi că sunt uimire și nu om.
Dacă eram un sunet aș fi fost o voce. Care poate întrupa un om.
Dacă eram un cântec aș fi fost Dance me till the end of love, Leonard Cohen.
Dacă eram o carte aș fi fost un ghid turistic. Aș fi fost astfel și suvenir, și călător.
Dacă eram un film aș fi fost Jeux d-enfants. Aș fi fost ca un deja-vu.
Dacă aș fi fost un oraș aș fi fost Barcelona. Aș fi fost călătorită și pe mare, și pe uscat.
Dacă aș fi fost o aromă, aș fi fost cel de pepene galben.
Dacă eram o parte a corpului, aș fi fost fruntea. Pentru că doar ea definește omul.
Dacă eram o haină aș fi fost o pijama. De la Oysho dacă aș fi fost o pijama norocoasă.
Dacă eram un cuvânt aș fi fost prietenie.

Dar cum nu sunt decât om, sunt în gând tot ce nu mi s-a dat să fiu vreodată. Și gând și cuvânt și recunoaștere și mai ales uitare ca să pot să fiu ceea ce mi s-a dat să fiu și nu ce aș fi putut să fiu.

De ce am inceput școala de șoferi

Pentru că este unul din lucrurile de care mi-a fost mereu frică, așa cum e schiatul (frică pe care am început să o depășesc astă iarnă-schiam aproape de baza pârtiei, dar tot schiat se cheamă!), înălțimea (din păcate nu e leac pe lume pentru mine), de decolarea avionului ( moment în care intru în transă și dacă te afli pe lângă mine îți recomand să nu faci glume proaste pentru că oricum sunt în lumea mea cu mâinile lipite de scaun). Prin urmare, e una din fricile cu care mă lupt.

Pentru că îmi doresc să-mi pot duce prietenii la gară, să-i iau de la gară când sosesc în orașul în care locuiesc, să-i pot duce la spital în miez de noapte în caz de urgență.

Pentru că vreau să o iau eu pe sora mea de pe aeroportul din Bacău de fiecare dată când vine în România.

Pentru că vreau să-mi duc copiii la școală, să-i duc peste noapte la prietenii lor, să facem mici călătorii neprogramate, dar care să ne facă ziua bucuroasă.

Pentru că atunci când aș fi foarte tristă aș putea să conduc, să fiu doar eu și drumul, și să nu dau cu aspiratorul în casă așa cum fac acum în momentele mele de nedumeriri.

Pentru că îmi imaginez mașina mea verde cu lăbuțe de animale pe colțuri.

Pentru că vreau să mă opresc la poarta bunicilor mei, știind cât se vor bucura că am venit. Și să le fac cu mâna când ies din curte, și bunicul să stea drept în urma mea în drum și să privească până când nu mă mai văd.

Pentru că vreau să fac din mână în semn de mulțumire când cineva mă blițează că e radarul în față. O fi România necivilizată în trafic ca în multe alte momente, însă în această privință îmi place fiecare șofer care se solidarizează cu celălalt.

Pentru că mă văd sunându-mi prietenii că am făcut pană sau am rămas în mijlocul străzii de am să încurc tot traficul.

Pentru că știu că voi fi generoasă în trafic și voi da prioritate, voi aștepta la trecerea de pietoni pentru că știu ce înseamnă să nu te lase nimeni să treci.

Pentru că vreau ca omul să doarmă în dreapta mea la doar o întindere de mână și eu să-l privesc când și când, să știu că este.

Pentru că vreau să mă pot opri de una singură la locurile din altă parte de viață, la case și copaci rămași sub soare.

De ce să-ți placă singurătatea doar uneori?

Pentru că te poți bucura de cele mai simple, scurte, transparente, neasortate haine. Că poți purta o șosetă verde și una roz, pijamale scurte pentru că te topești odată cu cablul de la internet, maiouri care să-ți lase descoperite urmele nebronzate pentru că și vara aceasta te-ai bronzat în dungi ca o zebră.

Pentru că poți să-ți sprijini tălpile de colțul mesei cât citești, făcându-ți loc de doza de cola, punga de semințe, ambalajul de la ciocolata albă, gogoașa cu finetti, fișe de lucru pe care ai întins mina de la pix amestecată cu apă.

Pentru că poți scrie mesaje pe mess vărului să mai vezi ce-i mai face paradisul, poți da cu ochii de un nume pe facebook, poți asculta aceeași melodie de zeci de ori ca să nu o mai auzi și să poți citi în voie.

Pentru că poți să te lupți cu gândurile fără să-ți furișezi lacrimile, cu nostalgia care coboară din sprâncene pe obraji, cu bucuria care întrupează, cu neliniști, cu frica de întuneric seara adormind cu lumina aprinsă.

Pentru că poți să-ți iei prietenii la rând, în ordinea numelor, a timpului când i-ai cunoscut, să gândești ce ai luat de la ei, cum te-ai împlinit cu ei, fiecare pe unde e, de când nu le-ai mai vorbit unora sau altora.

Pentru că reiei toate fotografiile din laptop cu toate călătoriile tale, miroși bunătățile fotografiate, reclădești clădiri, îți simți tălpile obosite la drumurile mari, îmbrățișezi oameni din fotografii.

Pentru că lumea din afară e departe după cum o vrei, zgomotoasă sau tăcută, oamenii fiind în tine și nu în ea, departe de inghesuiala din autobuz, de tăcerea din bibliotecă, de răcoarea din magazine la raioanele de lactate de unde nu m-aș fi dat plecată de prea răcoare, de tot mai pustia cantină de la universitate.

Pentru că poți da telefoane amintindu-te oamenilor cu care nu ai mai vorbit de mult, vorbind tare, repede, cu râs mult.

Pentru că seara te poți întinde pe canapea, cu fereastra deschisă, cu răcoarea lui Teodosie dintre frunze, și continui cu Ana K, deși te așteaptă lista de filme în germană și spaniolă.

Pentru că poți fi cu cine vrei în lumea visată, imaginată.

Pentru că ești într-un fel de așteptare a unei întâlniri.

Despre prieteni și călătorii

Mirarea care te năpădește pe străzile unui oraș nou se aseamănă în lumea această cu privirea de recunoaștere că omul de lângă tine crește într-un aproape pe care îl poți simți tot mai puternic.

Privirea coborâtă pe o clădire nouă, pe o stradă strânsă dintr-un oraș străin e aproape aceeași cu privirea de recunoaștere, de liniște cu care îți atingi prietenul.

Neliniștea de dinaintea unei călătorii, nesomnul, strângerea de necunoscut se colorează în așteptarea întâlnirii prietenului, în căutarea cuvântului care vă leagă.

Călătoria în dreapta celuilalt la doar o întindere de mână nu e decât distanța dintre doi prieteni oricât de departe s-ar afla unul de altul.

Călătoria visată cu ochii deschiși, imaginându-ți locurile, oamenii, micile cafenele este prietenia puternică care în câteva ore te visează în locuri, drumuri și oameni.

Micul dejun de la hoteluri necunoscute în călătoriile noastre nu sunt decât preaplinul cuvintelor calde dintre prieteni, așteptarea lor de cu seară, punerea în farfurie cât nu poți duce doar pentru că ai atâtea bunătăți în față e ca râsul care te podidește fără să mai spui nimic din preaplin.

Recunoașterea unui oraș ca locul în care vrei să rămâi, sa-ți găsești casa nu e decât recunoașterea prietenului ca omul cu care vrei să mergi pe același drum, cu care să împarți casa, masa.

Serile pe care le lungești pe străzile necunoscute în călătorii sunt cuvintele lungite noaptea când niciunul dintre prieteni nu vrea să adoarmă, ci să lungească bucuria, chiar dacă tălpile îl dor ca și ochii care nu se mai pot ține deschiși.

Fotografiile multe la orice bucățică de lume nouă sunt tăcerile în care îți păstrezi prietenul pentru a-l reface puțin câte puțin până devine viu.

Vederile pe care le trimitem acasă din țări străine sunt scrisorile scrise frumos de mână pe care le primesc prietenii, oricâte calculatoare și telefoane ar avea.

Magneții pe care îi lipim pe frigider după fiecare călătorie sunt micile lucruri pe care le luăm cu noi de la prieteni acolo unde ne duce viața, ca să știm că undeva în lume îi avem acolo, lipiți de suflet.

Povestirea călătoriei, anunțarea în lume unde am fost, cum a fost de când aterizăm pe aeroport este bârfa cea bună și caldă despre prietenii apropiați ca să-i avem cu noi, să ne bucurăm de ei, să ne mândrim de sufletul nostru care încălzește un alt suflet.

Amintirea unei călătorii vechi e ca prietenia veche mai bună ca vinul vechi, ca strugurii copți sau cireșele de mai.

Gândul care nu uită o călătorie care ți-a umplut sufletul este prietenul gândului care ia forma prietenului care a fost preaplin.

Călătoria e cântec care răsună în gânduri vechi și care leagă târziul de devreme, care călătorește prietenii pe aceeași parte de suflet.

Ieșirea dintr-o călătorie mai viu, mai bogat, mai bucuros este intrarea înăuntrul unei prietenii din care nu ieși niciodată.

Aproape întotdeauna te călătorești prin prieteni. Prin prieteni absoluți.

Paradoxurile în care mă călătoresc

Am ajuns în lumea aceasta între două zile, de fapt în noaptea dinspre 13 spre 14, cu un pas înapoi spre 13. Și ca să nu fiu o ghinionistă toată viața lumea s-a hotărât să păcălească soarta și am fost trecută în acte pe 14. Doar prietenii apropiați știu când teoretic e ziua mea, și pe ei îi aștept la 12 noaptea să mă sune. O singură dată în viața aceasta mi-am sărbătorit ziua la 12 fara 10, ora la care m-am născut.Și privind omul din fața mea am rostit în gând, în toate limbile știute și neștiute, oprește, doamne, timpul. Paradoxul e că toate momentele care s-au scuturat de banal au fost pe 13, mai toate examenele importante le-am avut pe 13. Cred că până la urmă a-mi sărbători ziua pe 14 e o cale de păcăli norocul pe care îl am de fiecare dată pe 13.

Cineva m-a definit drept o persoană care nu se risipește în lume. În mai multe cuvinte ar însemna că nu îmi amestesc cuvintele cu oricine. Și într-un fel așa este. Conversațiile în care lumea vorbește doar ca să spună ceva mă îndepărtează cu gândul și ajung într-un fel să-mi domolesc liniștea călătorind pe gândul unuia sau altuia. Paradoxul este că tocmai cu unii oameni care m-ar vrea în tăcerea lor capăt un tumult al cuvintelor cum nu îl am niciodată. De bucurie.

Mi-am dorit mereu o pisică acasă, de când mă știu. Felul în care îți dă bucurie un animal în casă, flul în care își caută locul seara lângă tine, momentul în care își lipește nasul rece de obraz nu-l va egala nimeni. De când mă știu am tot încercat să am un pisoi și niciodată nu l-am putut păstra până la capăt. Până într-o zi când omul de lângă mine va avea de ales între mine și motan și el fără mine și motan.

Îmi plac țările meditareneene cel mai mult. Prima dată când am vizitat Spania mă vedeam locuind acolo, aerul care venea dinspre mare în Valencia, cuvintele care îmi plăceau spuse acasă la ele, micile localuri în care lumea își citea ziarul de dimineața, străzile mari, pline de viață. Am ales însă o țară germanică să studiez, continui tot într-o astfel de țară cu toate că în ambele cazuri aveam libertatea să aleg.

Îmi place să am un loc al meu. Să mă lege un om o casă. Să am familiarul acela care te liniștește. Nimic nu se compară cu apropierea dintre 2 oameni într-un grup, privirea, atingerea piciorului pe sub masă, complicitatea pe care nu o vede nimeni. Într-un fel așa e și cu un oraș, o casă, știi totul despre el în dezordinea lui și a ta. Și nu din obișnuință, ci din altceva cu mult mai puternic, mai mult decât apropiere. Chiar și așa, călătoresc dintr-un loc în altul de când mă știu, nu știu încă orașul care mă va călători toată viața. Tot caut familiarul și complicitatea.

Prin anul 4 de facultate am început să mă gândesc la respecializări, la mastere în bucurești, chiar începusem să învăț pentru admitere la masterul de teoria și practica editării. În cele din urmă, am continuat în iași și master și doctorat, în același domeniu. Cred într-un fel că așa trebuia să fie. Dacă ar fi fost altfel dacă eu aș fi modificat ce era scris acolo aș fi ratat întâlnirea cu mine. recunoașterea.

Paradoxurile sufletului sunt atât de neînțelese încât nici să le verbalizezi nu prea poți. Știu doar că trăiesc de multe ori în paradoxul de a rămâne deși e mai bine să pleci, de a spune deși e mai bine să taci, de a vorbi deși e mai bine să asculți, de a-mi aduna toate lucrurile dăruite în cutii și de a le reașeza în suflet și în casă de a doua zi, de a trimite mesaje grăbite de tristețe și de a vrea să ajungi înaintea cuvântului să-l iei înapoi, de a te simți locuit și pustiit în același timp, de a rămâne în așteptare când nu mai e nimic care să vină. De a fi și a nu fi în gând.

Toate paradoxurile sunt de fapt starea de veghe, sau a dormi cu pleoapele pe jumătate deschise, nici înăuntru nici în afară.

Un nou serviciu din octombrie

De prin luna iunie mă strângeau tot mai mult o sumedenie de întrebări: unde de acum, cum, ce mi-ar plăcea să fac, ce știu să fac, cine ar aprecia ceea ce știu să fac, de ce să nu mai fac ceea ce a fost punctul central în facultate gândindu-mă că trebuie să acumulez să-mi fac meseria cum trebuie. Am ajuns mai apoi, nu după mult timp să mă călătorească gândul că au fost de ajuns 2 ani, că mai mult de atât nu am ce să primesc, că nu pot să mă dezvolt dacă rămân în punctul acesta. Și să repet o viață ce aș fi putut face poate cu mult mai bine chiar într-a 12-a. Dacă m-aș fi născut cu vreo 15 ani mai devreme cu siguranță nu m-ar fi atins astfel de gânduri, aș fi continuat ceea ce am început cu entuziasmul cu care m-am înscris acum ceva ani la Litere, având credința că trebuie în viață să facem doar ceea ce știm cel mai bine. Să fim cei mai buni, nu unul dintre. Până la urmă, mulți care nu au știut ce vor s-au găsit în meseria pe care poate au început-o la întâmplare.

Chiar dacă mi-ar spune cineva acum că îmi dă 1000 de euro pe lună fără să fac nimic gândurile acestea nu m-ar părăsi. Mi-e imposibil să cred că nu am un serviciu, un orar stabilit, un grup de oameni pe care să-i văd zilnic și să-i numesc colegi. Colegi de serviciu, cu care să beau cafeaua dimineața, să-mi povestească de familiile lor, de ce mai gătesc ele-chiar dacă în cazul acesta discuția mă depășește, să mă bucur de micile lor bucurii pe care le povestesc, de la o haină cumpărată, la o pereche de cercei. O colegă de serviciu mi-a spus acum ceva luni că am haine în care arât bine și altele care nu mă prind deloc. Mi-a zis-o atât de direct cum nici prietenei mele cele mai bune nu i-aș putea spune. Și în fiecare zi o priveam să văd dacă îmi spune ceva de haine. De 8 Martie mi-a dăruit o carte în spaniolă fără să-mi spună de ce din cancelaria aceea tocmai mie. Un loc de muncă e fără doar și poate un loc de comunicare, de socializare, de împrietenire. De aceea nu mi-aș vedea viața fără un grup pe care să-l numesc colegi de serviciu.

Începusem să mă obișnuiesc cu gândul că poate e bine uneori să vezi și partea însorită, să te simți oarecum privilegiat că ți se permite să-ți drămuiești timpul și să lucrezi când vrei, cum vrei, plătit fiind și-n altă țară. Mă liniștea gândul că acolo nu voi resimți nevoia de a spune că mâine și nici poimâine nu mă duc la serviciu, pentru că oricum voi cunoaște alți oameni care vor suplini golul socializării.

Înainte să plec în Istanbul secretara departamentului din care voi face parte din octombrie mi-a trimis formularul pe care trebuie să-l completez cu datele propriului meu curs. Stăteam în fața formularului și mă gândeam că uneori ți se dă într-o parte când în cealaltă se termină. O fi noroc, mi l-am făcut eu cine știe. Mă gândeam la anii mei la care mă voi vedea din octombrie în fața unei săli de studenți germani cărora să le vorbesc de minunata lume nouă a metaficțiunii mele. Despre cursul meu? Are 6 credite, va avea 2 ore pe săptămână, în martie studenții vor fi evaluați prin examen scris sau referat, prin notele de la prezentările pe parcursul semestrului. Am birou, ore de consultație, și cât de curând va apărea pe siteul universității konstanz prezentarea materiei de curs, pe care am făcut-o ieri cu teamă că poate uneori ești prea tânăr pentru ce ți se dă. Cursul va fi în spaniolă, sperând că nu m-au uitat cuvintele și c nu mă vor uita în timpul cursului.

Niciodată nu am simțit o teamă amestecată cu entuziasm, un pas înainte și altul înapoi dacă aș face un ritm din ce am simțit la completarea formularului. Uneori poate ni se dă devreme ce alții primesc preatârziu. Într-o parte de viață e preatârziu, într-alta e preadevreme. Nicicum nu e la fel în ambele părți, pentru că dacă ar fi nu am mai fi oameni. Ci altceva ce eu nu pot defini ci doar gândi încet, pe șoptite cu un gând înainte și un altul înapoi.

Obiecte, locuri, gesturi, râsuri, cuvinte brevetate

Dacă ar fi să iau fiecare colțișor din lumea în care îmi fac loc zi de zi îmi dau seama că prea puține lucruri îmi aparțin, prea puține sunt noi, neatinse și mai puține mi le pot însuși. Tot mai mult descopăr că lumea mea mică e clădită din toate cuvintele, obiectele, gesturile de care m-am lovit prin oamenii pe care i-am întâlnit. Mi se întâmplă deseori să fac ceva și să asociez imediat întâmplarea de o persoană pe care am cunoscut-o.

Așa cum fiecare casă nouă în care intru are un anumit miros specific, pe care îl recunoști de fiecare dată când intri acolo, e mai ceva ca numele de familie pe care unii oameni și-l pun pe ușă, tot așa și poate mai intens fiecare obiect sau gest e brevetat de o persoană. E al lui. Omul acela va fi prezent aproape corporal de fiecare dată când am în mână un obiect care îmi aduce aminte de el, sau un cuvânt pe care l-a rostit, l-a repetat și al lui a fost.

Sunt multe cuvintele care vor întrupa mereu omul atunci când eu îl voi rosti sau îl voi auzi la altcineva, deși în al doilea caz parcă te-ai îmbufna ca în fața unui plagiat. În cele din urmă, sensul real e pus de tine în suflet pentru că altfel cuvântul brevetat de un om și spus de altcineva e gol, e trist. Dintre cuvintele pe care le veți auzi sau rosti și care sunt într-un fel însușite de mine prin oamenii care mi le-au brevetat fără să știe sunt bucurie-avea un cu totul alt înțeles pentru mine până într-un timp, poate pentru că nu o trăisem cu adevărat; până să fie brevetată pentru mine bucuria era momentană, ușoară, veselă, fericirea era cea reală, apăsătoare, care te naște; am învățat mai apoi pe de rost ce-i cu bucuria dată de Dumnezeu și care te modifică până nu te mai știi dar te recunoști.

În aceeași dezordine de idei, gânduri s-au brevetat cuvinte precum soare, lună, a te călători, a vorbi mult și prost, a pierde vremea și a câștiga timp.

Un alt cuvânt, de fapt 2 perechi de cuvinte sunt cuvânt/vorbă, a-și cere iertare/a-și cere scuze. Le-am auyit la un curs la facultate și mi-au rămas în suflet, și nu am mai putut să le folosesc fără să mă gândesc la sacrul, greutatea cuvântului și la simplitatea și ușurătatea vorbei. Mai apoi au fost suprabrevetate în expresii a duce cu vorba sau cu cuvântul.

Sunt cuvinte care s-au brevetat de unele singure în libertatea pe care ți-o dau prietenii: atât, instituție, shop sister, brujo, floricele cu uunt, mițic.

Sunt și cuvintele din demidexul pe care am promis că îl voi edita eu cândva, pe acestea le uit repede dar râd când le aud în unele împrejurări: a te persifla e singurul pe care mi-l amintesc.

Dintre obiectele, lucrurile, mâncărurile brevetate care vor fi clar proprietatea cuiva sunt: cărțile lui Cărtărescu, geanta mea de școală neagră-deși e a mea, știu că ar trebui să fie a altcuiva, remy, tablele-am jucat în copilărie cu ai mei cât pentru o viață, Anemari-numele meu rostit de numele meu întors, rolele, ursuleții Haribo, știrile de seară de la TVR, semințele, ciocolata albă, fanta de portocale, sprite-ul, trigoanele cu brânză, merele coapte pe plită, Hanul Ancuței, roșul de la semafor, cântece (Supergirl de la Reamon va fi al instituției mele mereu, sau altele în topuri).

Și mai sunt tot felul de stări, nedumeriri, mirări, tristeți, așteptări, râsete pe care eu le-aș pune pe categorii dacă aș găsi cuvintele-într-o zi tot o să le descriu eu cumva, tăcerile, atingerile, strângerile, depărtările-fiecare distanța e alta cu fiecare om cu care o împarți, despărțirile-fiecare mai pală decât alta, orașe, culori, anotimpuri, părți ale zilei. Toate cu numele cuvenit. Toate cu stampilă pe ele. Toate ale mele și foarte nealmele în același timp.

Pe mare, in aer, sub pamant, pe sine si pe sosea in Istanbul

Despre varianta oficială a călătoriei mele mă puteți citi în iașuluniversitar.ro

Cât despre mărunțișurile gustoase, dulci, cu fumuri care mai de care să vorbim aici pe teritoriul meu, nici pe mare nici pe uscat ci la mine pe domeniu. Nici pe vreun yacht al unui turc bogat la care priveam cu jind 4 fete de pe puntea vasului aglomerat de spuneai că mergi în deportare decât pe niște insule la plajă. Nici măcar dintr-o casă așezată la umbra copacilor exotici, cu terasa spre mare, cu tăvi de dulciuri la picioare. Nici dintr-un hamac în care să-ți dai huța toate gândurile, nici de pe acoperișul palatului Topkapi de unde vezi marea de sus. Nici dintr-un bazar de mirodenii, de covoare sau din marele bazar în care devii galben de prea mult aur.

Firma Pegasus cu care am zburat am aflat abia apoi că e una dintre cele mai profitabile în Turcia, având zboruri interne în Atalia, Bodrum, Ankara, până în mult visatele mele orașe americane(o călătorie în New York costa doar 200 Eu, spre Roma 8 Eu). Din aeroportul turcesc sunt autobuze care te duc la portul Kadikoy pentru 8 Tl (o liră turcească e cam 2 Ron). Am aflat și eu că există în Istanbul taxiuri/vaporașe care vin să te ia din portul-cartier în care locuiești. Călătoria pe mare dureayă cam 20 de minute până la Eminonu, de unde iei tramvaiul să ajungi în cartierul central Sultanahmet. Biletele de vapor sau tramvai se cumpără cu fise de la tonomate, ele sunt fie rotunduri de plastic roșu fie mici monede, încât prima dată când ne-am cumpărat bilet am zis că nu merge tonomatul și ne-a desfăcut turcul aparatul ca apoi să vadă că de fapt aveam fisa și nu restul sub formă de monede.

Ce să mănânci bun în Istanbul? Noi am încercat să gustăm din toate. Am cumpărat vreo 8 cutii de rahat pentru prieteni, vreo 28 de pliculețe de mirodenii de tot felul pentru ai mei, cutii de baclava, vreo 3 feluri de halva, bomboane în ciocolată, lingurițe de ciocolată, alune, fistic, pepene roșu, galben, porumb fiert, copt, înghețată, covrigi de pe stradă cu susan, salate cu legume și brânză la grătar, măsline până nu au mai încăput, cubulețe de zahăr pe care le îndesam în geantă de pe orice măsuță de cafenea și le ronțăiam ca pe bomboane. Am mâncat vreo 3 feluri de kebab, fish and chips, am băut câte vreo 4 sticle de apă pe zi cât nu beau eu acasă în 3 zile, suc așa zis natural de pe stradă.

Am probat șalvari, fuste, tricouri pe toate străzile Istanbulului, și am capitulat în H&M (deschis anul acesta) în fața unei pijamale tipic bărbătești, cu dungi albastre, cu nasturi în față pe care mi-o doream enorm de mult.

Ne-am cumpărat pahare și farfurioase specifice de ceai, narghileaua mea albastră târguită până la ultima liră rămasă în buzunar, cărți de tarot, reviste în turcă în care ne-am uitat doar la poze ca inculții dar ne-am relaxat și ne-am întins picioarele de bine pe marginea vaporului, am făcut sute de poze la clădiri, covoare, mirodeniii, oameni, pisicile care împânzesc orașul și care cerșesc pe sub mese la restaurante, ne-am plimbat cu căruța pe insule, am tăiat un pepene galben la o terasă și am băut cola până ne-a durut stomacul, am ascultat muzică turcească.

Am răspuns în râs bufnit la replicile haioase ale turcilor comercianți în bazar, Hey baby, angel, darling, Let me show my scarfs let me change your life, Smell the Love Tea and then look into my eyes. Ne-am supărat când nu au vrut să scadă din preț, dar am scos inele de aur la jumătate de preț, ne-am rătăcit în metrou, ne-am înghesuit în tramvai.

Ne-am ars umerii, picioarele și nasurile în cele 2 ore pe croazieră, am lenevit pe mare privind pescărușii, gândindu-ne că viață turcească a lasă-mă-să-te-las nu-i tocmai rea, că am putea trăi acoperite că oricum soarele arde îngrozitor.

Ne-am adunat suvenirurile la plecare în bagaje amestecate, am băut cafea turcească în dimineața plecării amară și tare de am simțit-o în tot trupul, am privit marea albastră albastră și m-am întors. Și acum e atâta liniște în jur de-mi pare că se izbesc de geamuri razele de lună...

Leapşa de vacanţă

Ce carte nu ai împrumuta şi de ce-Nu îmi place să împrumut cărţile pe care le-am primit cadou, mai ales dacă au dedicaţii destul de personale pe ele. Rendez-vous cu lumea, Aurora Liiceanu

Ce carte nu ai recomanda şi de ce-Nu există nicio astfel de carte. Nu anulez cărţile doar pentru că mie nu mi-au plăcut.

Ce carte nu ai cumpăra şi de ce-Cărţile din seria celor de pe noptieră, prefer să citesc o revistă decât o carte anonimă.

Ce cărţi nu ai citi niciodată şi de ce-Cărţile Sf, nu se pliază pe aşteptările mele de cititor.

Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce-O carte despre politică, istorie.

Care ar fi prima carte pe care ai da-o copiilor tăi spre citire-Micul prinţ, Saint-Exupery

Care a fost cartea copilăriei tale-Singur pe lume, Hector Malot. Am citit-o de vreo 2 ori şi am plâns de şi mai multe ori.

Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată ai citit-o? Da, dar nu integral pentru că nu am avut timp. Am citit+o cu grijă, să nu las urme, să nu îndoi colţurile.

Ce carte ţi-a marcat felul de a fi-Nu m-a schimbat nicio carte aşa cum ar face-o doar un om, însă am rămas cu cartea în minte după ce am citit A trăi pentru a-ţi povesti viaţa-G G Marquez, Jurnalul fericirii-Steinhardt, Cartea şoaptelor-V-Vosganian.

Ce carte ai lua pe o insulă pustie-Biblia, pentru că aici găseşti toate cărţile lumii, începutul.

Cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori-Povestiri de Borges.

Numeşte o carte plictisitoare-Pe drumuri de munte-Hogaş, orice roman istoric, al doilea volum din Don Quijote.

O carte pe care ai început-o şi nu ai terminat-o-Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara, din lipsă de timp, de împrejurare, dar pe care o voi relua cât de curând.

Cum cumperi o carte-Dacă aud de o carte pe care o mi-o recomandă cineva apropiat de obicei vreau să o am în casă pentru că îmi aduce aminte şi de acea persoană, dacă vreau să fac cadou cuiva o carte, dacă nu o găsesc la bibliotecă şi am nevoie de ea urgent.

La ce renunţi ca să cumperi o carte/la ce nu renunţi-Renunţ la a-mi cumpăra o haină, nu renunţ la a merge într-o călătorie.

Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult-Humanitas, pentru că au coperte subţiri, flexibile, faţă de cele de la Rao, tari, rigide.

Cum se numeşte ultima carte cumpărată-Intermezzo-Marin Mincu.

Ce carte ai împrumutat ultima dată-O sută de ani de zile la porţile Orientului-Ioan Groşan, pe care o recomand, am râs întruna. Trebuie să fii bun la cuvinte totuşi, să te prinzi...

Scriitorul român preferat-Prozator-Marin Preda, pentru personajul Moromete pe care îl asociez cu bunicul meu, pentru Cel mai iubit dintre pământeni, poet-Nichita Stănescu pentru cele 11 Elegii, Dramaturg-Ionescu, dacă îl considerăm român.

Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi-Cărţile lui Kafka, aş fi curioasă cum s-ar reda plictisul, absurdul, a te afla în afara propriei existenţe.

Ecranizarea care ţi-a plăcut mai mult decât cartea-Dragostea în vremea holerei, Marquez.

Răspuns la Leapşa Adrianei

Am primit astăzi o leapşă. Îmi plac la nebunie, sunt ca mici chestionare pe care le completăm pe rând să vedem ce spune fiecare. Dacă faceţi vreodată un studiu şi nu aveţi cine să vă completeze chestionarul la mine să apelaţi. Aş sta o noapte întreagă să completez chestionare, să bifez bine foarte bine, de la 1 la 5, mulţumit mai puţin mulţumit. Mă simt foarte tenace atunci când văd că mai că m-ar duce de nas cu întrebări asemănătoare dar risipite printre celelalte să se vadă dacă răspunzi sincer sau nu.

Cu leapşa e cam la fel dar puţin diferit. Leapşa te obligă, odată primită îţi stă într-un colţ de minte şi nu scapi de ea. Leapşa te responsabilizează, trebuie să o completezi cu maximă seriozitate, să-ţi asumi. Leapşa nu e o joacă. Leapşa e molipsitoare voit aşa că după ce o completezi dai mai departe.O leapşă două lepşe mai nou am aflat că ar avea plural şi acesta ar fi.

Leapşă să fie atunci! Iat-o!

Sunt înnebunită după pisoi, toată viaţa am fost, când eram foarte mică dacă prindeam un pisoi îl strângeam atât de tare în braţe de bucurie încât ai mei trebuiau să fie foarte atenţi să nu-l sufoc.

Aş vrea să am puterea omenească de a înţelege rostul unor întâmplări, să stau cu Dumnezeu la masă şi să-mi explice de ce a desenat drumul pentru mine aşa şi nu altfel, de ce în timpul acesta şi nu mai devreme.

Păstrez în mine fiecare om pe care l-am cunoscut, fiecare rămas cu un cuvânt, o întâlnire mai lungă sau mai scurtă, cu un râs mai timid sau în hohote, cu o întrebare, cu o tăcere, care m-a locuit până nu am mai ştiut de mine şi abia atunci m-am cunoscut.

Mi-aş fi dorit să fiu sunată de ziua mea de persoane apropiate pe care le-am aşteptat cu sufletul la gură dar nu au făcut-o, să fi făcut o altă facultate, să pot spune nu atunci când era timpul, să învăţ să cânt la un instrument, Mieunilă să poată locui cu mine.

Nu îmi place să întârzii la întâlniri, să spun cuvinte grăbite care îl dor pe celălalt şi pe mine şi mai mult că i le-am spus, să fiu suspicioasă pe oameni, să fac treburi casnice (doar să dau cu aspiratorul şi asta când sunt foarte tristă), să mă uit la filme SF, să mănânc peşte şi tot ce ţine de el, mărar, mâncare gătită în case străine.

Mă tem de forţa cu care oamenii pot să te uite, de moartea persoanelor apropiate, de plictiseală, de o căsătorie ratată, de înălţime, de păianjeni, gândaci, şoareci.

Aud cuvintele în înţelesul lor dincolo de înveliş, iar când şi când gândurile.

Îmi pare rău că timpul trece prea repede, că nu am ajuns în unele locuri mai devreme, în altele la prea tarziu, că pierd oameni din cauza distanţei, a timpului şi felului în care ne-am cunoscut, din cauza neîncrederii lor sau a mea.

Îmi plac oamenii care râd, care se pricep la cuvinte, care se bucură de puţin, întâlnirile cu prietenii foarte buni, filmele, melodiile din orice timp, să patinez, să joc handbal, tenis, să citesc, cireşele, pepenele galben, gogoşile, bomboanele Bucuria.

Nu sunt suspicioasă pe oameni, superficială, lipsită de defecte.

Dansez mult la nunţi, zile de naştere, dansuri irlandeze cu certificat luat acum ceva ani buni.

Cânt doar în gând, acolo am voce interioară şi ureche muzicală...

Niciodată nu trec pe roşu la semafor, nu uit zilelele de naştere importante, nu am mers cu telescaunul de frică de înălţime, nu pot sa spun nu.

Rar beau vin, îmi trece prin gând să mă stabilesc în altă ţară.

Plâng când privesc bătrâni săraci, animale maltratate, copii agresaţi de părinţi, case inundate, persoanele dragi care se urcă într-un avion, persoanele care pot să-i părăsească pe ceilalţi prea uşor.

Nu îmi place de mine pentru că îmi doresc mereu mai mult de la mine în fiecare zi, nu am puterea să las in urma o intamplare când nu mai este rostul să rămân.

Sunt confuză cu locul de muncă viitor.

Am nevoie de prieteni, familie, timp mai mult, de cineva care să-mi înţeleagă cuvintele (de cineva care să repare clanţa la uşă, să schimbe neonul în baie, vreo 2 prize şi maşina de spălat!!).

Ar trebui să dau leapşa mai departe. Cei care aveţi blog sunteţi obligaţi. M-a lovit pe mine, dau mai departe!