Lumea in miscarea gandului

Saptamana aceasta am facut un studiu sociologic fara sa-mi doresc. Nu mult dupa 7 dimineata saptamanile acestea, in zilele norocoase cand prindeam loc pe scaun in autobuz, imi lipeam fruntea de geam si, in incercarea de nu adormi la loc, urmaream destul de atent masinile care treceau pe langa autobuzul meu. La semafor sau in intersectiile aglomerate masinile se opreau una langa alta si eu ma intristam. Priveam ingandurata la oamenii din masini care stateau unii langa altii si nu isi vorbeau. De obicei barbatul conducea masina, pierdut pe linia drumului, iar sotia, prietena de langa el privea in alta directie. In alte masini parintii in fata si copiii in spate adormiti. Nimeni din masinile acestea nu vorbea cu nimeni. Toti parca se aflau in acelasi loc fara sa-si doreasca, in alta parte fiind cu gandul. Eu in schimb eram in masina fiecaruia si mi-ar fi placut sa ii trezesc, sa le deschid cuvintele. Nu vad dimineata decat cea a inghiontelilor, a ironiilor cu spranceana ridicata, a turnatului apei peste cel lenes, a micului dejun in pat si a bucuriei de a iesi din bloc si de a respira aer de iarna, de primavara, aer rece. Eu una as da muzica tare dimineata in masina, m-as bucura de cel din stanga mea, de cel din spate. Si am rade. Doar asa incepe ziua. Dar alte si alte masini ma faceau sa-mi adancesc fruntea pe geamul rece si sa ma intreb care e realitatea adevarata. A mea sau a lor?

Ideile altora realitatea unora

Cautand informatii pentru a scrie un articol de simpozion, am dat peste afirmatia lui Ibraileanu: "Nu-ti sunt scumpe incretiturile de pe fruntea si de la ochii femeii tale?Gandeste-te ca incretiturile astea s-au facut in lunga voastra tovarasie de griji si nevoi. Gandeste-te ca ele sunt semnul ca se apropie vremea cand tu si tovarasa ta aveti sa va despartiti pentru todeauna. Gandeste-te ca asta e fata razatoare pe care o asteptai cu pieptul infrigurat in noptile de vara!" Cati dintre parintii nostri gandesc oare asa? Ce vom gandi noi la acea varsta? Ne vom aduce aminte dupa 40 de ani de fata razatoare? Pentru fata aceasta razatoare poate merita sa scriu acum. Sa fie aici in cuvant. Sa o pazesc de sufletul care poate uita fara sa vrea, fara sa-si doreasca.

Misterul de la (fosta) usa mea

Se mai intampla iata si mici evenimente care ne mai scot din cotidian. Mai mult, incep sa cred ca romanul fie incepe sa iasa din banal, fie se uita la prea multe filme siropoase.
Aflu astazi ca de doua luni prietena cu care am locuit ceva vreme buna gaseste in ziua citirii repartitoarelor cateva flori in fata usii. Intr-o luna lalele, intr-o luna trandafiri. Mai ca in inocenta mea si in iscoditoarea ce sunt eu in astfel de cazuri ma gandescce si cum, cine ar putea sa-i lase flori, oare tipul care citeste repartitoarele ar avea el bani de trandafiri, si mai mult, oare persoana asta nu m-o fi cautand pe mine nestiind ca eu locuiesc in alta parte acum? Evident ca ultima supozitie iese din calcul si e cam absurda, dar nu ar dauna sa atasez pe usa in luna urmatoare ca adresa mea noua este..., cine stie, m-oi trezi si eu cu niste flori. Daca persoana citeste blogul meu cumva dintr-o asezare a astrelor in linie dreapta sa stie ca mie imi plac macii cel mai mult, dar, sa nu-l pun in incurcatura si sa se lase pagubas ca nu gaseste el maci in tot iasul, ma multumesc si cu niste flori de primavara, fara ambalaj, musai, nu-mi plac florile in ambalaj!
Revenind la misteriorul personaj, cine o fi? E intr-adevar ciudat ca stie ca nu este nimeni acasa cand se citesc repartitoarele. Tind sa cred ca tipul care le citeste nu prea are bani de flori, sau poate m.oi insela eu, si cand dragostea e mare faci rost si de..maci! Ha! O fi vreun vecin, nu de alta, dar cand stateam acolo lucruri ciudate se intamplau precum ma trezeam cu caini in patul meu la 4 dimineata, faceam schimb de animale cu vecinul, eu ii dadeam cainele, el imi inapoia motanul si traima toti intr-o comunitate de oameni si animale fericit. Sau, cine stie, o gresi omul usa, si in loc sa puna la apartamentul 4 pune la 14 si s-o fi mirand de ce nu i se raspunde.
Oriucum, ma bucur ca uneori traim ca intr-o fictiune. Metafictionala e viata asta pana la urma.

Limitless si totusi limitat

Filmul pe care l-am vazut aseara la cinema-ul din Mall, si care a cam umplut sala intr-o seara tarzie de sambata (la urma urmei ce poti sa faci sambata seara ca sa nu stai in casa sau in fata unei cani de ceai intr-o cafenea, ca sa se intample ceva, spontan cum a fost si la noi de data aceasta) nu pot sa zic ca ne-a umplut si pe noi de revelatii cinematografice. Daca trei oameni vad acelasi film simultan si au aceleasi intrebari la finalul acestuia inseamna ca totusi nu suntem departe de adevar. Un tanar scriitor ratat, care nu poate trece de primul cuvant scris in romanul sau, descopera efectul unei pastile care ii determina o functionare a creierului in totalitate de 100%, si nu de 20@ asa cum se pare ca il folosim noi. Urmarile sunt de la sine intelese: isi va termina romanul in doar cateva zile, va incepe sa lucreze in domeniul investitiilor, devenind mana dreapta a celui mai mare afacerist al New Yorkului. Ceea ce este de asemenea asteptat este reactia omului in cazul lipsei dozei zilnice, si anume durerile de cap, schiopatatul si, bineinteles, pierderea capacitatii de lucru a creierului. Finalul este, pe de o parte, ratarea omului, si, pe de alta parte, moartea. Cel care vede filmul incepe sa observe un intreg lant al oamenilor care reusisera in afacerile lor prin luarea acestei pastile, de la avocatul sau, la partenerul de afaceri sau la fosta sotie, care acum devenise de nerecunoscut. Finalul asteptat de mine si prietenii mei era unul, spunem noi, previzibil. Omul nu ar mai fi avut de unde sa isi procura doza zilnica si s/ar fi ratat astfel profesional, sfarsitul fiind inevitabil. Un astfel de final ar fi demonstrart implinirea asteptarilor unui spectator care are tendinta de a/si pedepsi protagonistul din punct de vedere moral. Credeam noi ca morala unui astfel de film este ca omul nu isi poate depasi conditia de om comun si ca, in cele din urma, orice experiment care depaseste o limita, se va incheia brusc si, bineinteles, nefavorabil. Personajul nostru insa nu este pedepsit. Iata ca filmul te invata ca, uneori, doar o astfel de pastila te poate propulsa pe scara sociala, personajul ajungand un om de marca al orasului, un viitor candidat politic. E un final deschis totusi, pentru ca nu aflam daca el a reusit sa-si educe mintea si corpul de a nu mai lua acele pastile sau ca a descoperit o noua formula, mai putin nociva si creatoare de dependenta. Cert este ca am fi vrut un film mult mai psihologic, mai asezat, fara o rapiditate catre un final care nu iti spune nimic de fapt. Scriitorul ratata care, in urma unei pastile, incepe sa faca evaluari la bursa sau consultanta in afaceri nu este totusi un personaj veridic. Nici chiar cu o pastila miraculoasa.

Ai o viata de om. Ce poti face cu ea?

Cand minutele se lungesc precum pisicile langa o vatra calda, ajungi sa faci pomelnicul intregii familii, a tutoror oamenilor pe care i-ai intalnit, incat iti pare rau ca nu ai mai mult decat varsta din buletin ca sa ai ce sa-ti amintesti. Cuvintele celui din fata isi pierd treptat din sonoritate incat nu mai percepi decat niste miscari din buze si maini care nu te mai afecteaza. Zambesti la gluma auzita in care doctoratul ar echivala cu un mariaj, te inhami pe termen lung si il mai si suporti in pat. Dupa care sonorul se da la mic, pana reusesti sa te detasezi de tot. Si atunci te gandesti la planul de azi, la ziua de maine, la facturile pe care nu le-ai platit, la viitoarea calatorie, la urmatorii doi ani. Copacul din fata mea vad ca a inmugurit. Cand isi va deschide frunzele nu cred ca voi mai vedea nimic in fata, doar verde. Bine ca nu voi vedea negru in fata ochilor. In autobuz astazi priveam lumea inghesuita langa mine, deloc colorata asa cum as vrea, si mi-am amintit de fata cu ciorapi colorati si cu o fusta rosie cu buline. Chiar imi inveselise ziua, si ma bucuram ca are curajul in Romania cea cartitoare sa se imbrace asa. Asa ca astazi in autobuz ma gandeam ca din octombrie ma voi bucura de autobuzele dichisite care se apleaca in statie cand trebuie sa cobori, sa nu te lovesti de bordura, de trenul care in 2 ore ma duce in zurich sau la strasbourg, de fabrica de ciocolata. Si cu viata mea de om in mana mai ca as fi intrebat-o daca i-am dat tot ce si-a dorit, daca am ranit-o, daca am lungit-o in unele calatorii sau poate am zguduit-o prin altfel de intalniri. Daca viata ti-ar putea raspunde inseamna ca am inteles planul care mi-e destinat. Cusut cu ata alba nu o fi, desi uneori l-am banuit si L-as fi luat la intrebari. Dar m-am domolit. Imi privesc viata viitoare si o vad ca pe o intalnire. Pentru care o alta intalnire m-a pregatit, m-a aruncat de fapt in alta lume. O intalnire o vad cu lumea. Ca intr-o aula in care toti te asteapta pe scaune rosii si tu trebuie sa deschizi usa si stii ca toate privirile se vopr intoarce spre tine. Si ti se indoaie genunchii si ti-e frica sa deschizi gura ca poate cuvintele vor amuti. Dar stii ca doar de tine depinde sa ajungi la pupitru, sa zambesti, sa-ti iei un punct de sprijin pe care sa-l privesti mult, in care sa crezi mai mult, si sa derulezi cuvant cu cuvant viata. Daca viata mea o fi multumita de mine, imi va spune la sfarsit. Cel mai greu este sa ne dezamagim viata. Pe oameni ii putem dezamagi dar ne recuperam in fata lor. In fata vietii este doar alb sau negru. Pentru ca e singura. Sigur de singura.

Weekend in pijamale

Daca tot spuneam ca as sta toata ziua in pijamale, iata ca nu le-am parasit 2 zile, cat sa ies sa-mi iau de doua ori ciocolata si sa obtin o carte pentru Teofl. E ditamai cartea, si mai trebuie sa vina una prin posta, iar timpul ia-l de unde nu-i. Nu mai pierd vremea ca sa-l castig, asa ca trebuie sa ma descurc cu ce am, cu ce nu ramane undeva acolo. Asa ca am pus cartea intr.un colt, in fotoliul meu din dormitor in care poti gasi tot ce vrei, de la carti, fise pentru doctorat, seminte, farfurii, genti, pungi, alte pijamale. Sa nu va inchipuiti ca am un fotoliu gigantic, dar suporta saracul pacostea ordinii ce sunt eu. Nu v-as recomanda sa deschideti dulapul meu de la scoala. O patesc eu destul, chiar vineri mi-au cazut toate in cap.
Astazi am facut ce mi-am dorit de cand ma tot uit la Totul despre sex. si anume sa-mi scriu articolul de luni exact cum face ea. Asa ca biroul din sufragerie e mutat din timpul saptamanii in fata geamului. In fata pot vedea copoacul care asta iarna, dupa ce ningea foarte tare, ziceai ca-i de zahar. Dupa ce nu am sa mai stau in casa asta, voi ramane cu imaginea lui si a moliilor. Am ajuns sa am un nou nume, si anume Molio, daca mi se adreseaza mai dulceag sunt Molica. Ironio sortii numelui, daca ma gandesc acum.
Asa ca in seara aceasta, dupa doua zile de facut niste subiecte, mi-am mutat laptopul in fata copacului meu, mi-am facut o cafea (nu de alta, dar Carrie, din filmul meu, fumeaza cand isi scrie articolul, si eu nu practic, dar daca as fi avut vreo tigara prin casa mai ca as fi aprins-o macar) si am inceput sa scriu. Chiar si telefonul fix il aveam langa mine ca actrita, asteptand sa sune una dintre prietenele mele. Am sunat-o si eu pe Anda, dar nu mi-a raspuns, la cum o stiu, o fi dormind somnul de frumusete.
E o seara linistita aceasta, singura in apartamentul astora, cum spun eu. De multe ori cand bag cheia in usa am un sentiment ciudat ca parca as intra intr-o casa straina, ca nu am dreptul. Insa banii pe care ii dau se pare ca imi dau dreptul sa traiesc ca intr-o galerie de tablouri. In fiecare noapte ma rog sa nu-mi cada in cap tabloul pe care il am deasupra capului ca o ghilotina, e imens si cu niste pasari care te sperie de-a dreptul. Iar in fata mea, un tablou cu niste cai, acesta e mai acceptabil. E o casa in care te uiti la propriu la televizor ca nu avem cablu,dar avem un televizor foarte mare in sufragerie, o casa in care am sa-mi amintesc toata viata frigul din timpul iernii cand niciodata nu se incalezea cum trebuie, casa in care am schimbat prima data un bec, in care am gatit prima data, in care mos nicolae m-a sunat, in care drumurile s-au urcat pe peretii mei iar ceasurile doar ele au mai ramas din timp. E a doua casa a lui Mieunila cand vine vremea partii mele de custodie, cum se va intampla din nou in aprilie.
E o casa insa. Nu e acasa.

De ce unii m-ar placea si altii nu

pentru ca imi plac la nebunie animalele, nu-mi pot imagina viata fara ele, cred ca as inventa o scoala de animalsitter unde lumea ar invata cum sa aiba grija de ele. pentru ca iau in serios orice problema de sanatate a unui patruped, pentru ca rad cumplit cand ii vad infofoliti de stapani iarna. Cand eram in liceu m-a intrebat un profesor care este emisiunea mea preferata si eu i-am raspuns Ia-ma acasa (rula atunci pe acasatv o emisiune despre animale), doar ca proful o fi inteles altceva.

pentru ca as sta toata ziua in pijamale. Am cred peste zece perechi de pijamale, pentru toate anotimpurile si toate starile mele. Si musafirii mi i-as primi in pijamale, iar pe unii mai apropiati chiar ii primesc asa.

pentru ca imi plac ciresele incat sunt prima din oras, cu siguranta, care afla ca au aparut in vreo piata si imi cumpar indiferent de pret. Si in fiecare an pun mana pe telefon si o sun pe anda sa-i spun ca si anul acesta mananc inaintea ei cirese.

pentru ca uneori imi place singuratatea, sa fiu eu cu mine. Si sa ma uit la filme sub o patura moale.

pentru ca imi place mirosul de cafea, de acetona, de balsam de rufe, de pepene galben.

pentru ca imi plac macii mai mult decat oricare floare. din nefericire nimeni nu mi-a adus pana acum maci, insa eu ii visez si uneori ii vad pe linia de cale ferata.

pentru ca imi plac drumurile intinse, cu arbori pe margine, am avut si eu unul intr-un timp bun pe perete. nu era un drum gresit, nu era al meu din pacate.

pentru ca imi plac cartile, revistele noi sa le rasfoiesc prima data.

pentru ca imi place sa merg desculta pe gresie, pe parchet, sau pe covoarele noi, in care parca te afunzi.

pentru ca eu cred ca poti avea familia nu perfecta, dar rotunda, plina, vesela.

pentru ca fiecare calatorie pe care o fac ma umple de optimism, ma face sa cred ca pot, nu stiu ce, dar ca am o forta asupra destinului.

pentru ca bunicii pentru mine sunt niste oameni scosi din timp. ei vor fi pentru mine acolo in casa lor chiar si atunci cand fizic nu vor mai fi.

pentru ca imi place sa aud oamenii razand, as putea sa categorisesc o mie de feluri de rasete, fiecare dupa omul care il are.

pentru ca imi place micul dejun de la hoteluri de unde sa iau cuburile de unt sau de gem ca suveniruri.

pentru ca imi place sa imbratisez cainii si sa le simt nasul umed si rece.

pentru ca imi place sa beau apa de fantana in cani de tabla vechi.

pentru ca imi plac campurile de floarea soarelui, de in.

pentru ca imi place sa lenevesc dimineata cu gandurile mele macar un sfert de ora.

pentru ca imi place sa pun nume persoanelor apropiate.

pentru ca nu am rabdare niciodata sa astept sa desfac cadoruile de mos nicolae, de craciun sau de ziua mea la timp. de aceea ii innebunesc pe cei de langa mine sa imi spuna dinainte ce mi-au luat.

pentru ca nu uit niciun om pe care l-am intalnit in viata mea. nici nu-mi propun vreodata chiar daca uneori mi-ar fi mai bine. fiecare om m-a definit intr-un fel, a sadit in mine o idee, un gand, o credinta.

pentru ca gandesc prea mult, analizez prea mult.ar trebui doar sa cred si atat.

Ce-mi place la oameni

Nu stiu exact de ce, dar ma bucura sa vorbesc cu oamenii raraiti sau sasaiti. Mi se par foarte comici atunci cand pronunta unele cuvinte, parca sunt mai prietenoase cuvintele spuse de ei. Sau mai sunt unii care au un fel de ş mai apasat si la unele cuvinte cred ca i-as pune sa repete la cat de mult imi plac.

Mi se par foarte frumosi oamenii care au gropite in obraz sau un pistrui pe nas. Si pe cei care au o gropita in barba, se pare ca o am si eu sau mi-am descoperit-o dupa ce am aflat ca e semnul oamenilor ambitiosi care reusesc in viata.

Imi plac oamenii care au papucii curati. Cum eu nu-i voi avea niciodata. Asa, sa straluceasca.

Imi place sa vad oameni citind in autobuz, indiferent cat de aglomerat e. Ce-i drept, uneori ma simt prost cand eu stau jos cu o carte inghesuita pe picioare si e un sir de oameni care se turtesc in picioare. Atunci ma simt un om norocos.

Imi place sa vad 2 oameni care impart o familiaritate puternica si isi fac semne ascunse pe sub masa, sau din ochi facand abstractie de cei din jur. Da, imi place asta mult.

Copiii cu baloane colorate in mana.

Batranii cu bascute negre pe cap, asa tip pictor.

Oamenii care se tin de mana pe strada la orice varsta, pe orice vreme, in orice timp.

Chipurile care se vad la ferestre cand eu merg pe strada. Recunosc, daca e data perdeaua la o parte sau se poate vedea in casa omului mai ca ma uit, ca si in curtile oamenilor.


Oamenii plimbandu-si cainii dimineata devreme cand abia te trezesti.

Oamenii care au o strangere puternica de mana atunci cand faci cunostinta cu ei.

Oamenii care se bucura de lucrurile mici din viata.

Oamenii carora le plac cuvintele, jocurile de cuvinte, subintelesurile, care rad in cuvinte.

Cei care au un ras din interior. Pe cei mai buni prieteni ai mei i-as putea recunoaste dupa ras, pentru ca asa mi s-au imprimat in suflet.

Oamenii care intra repede in vorba atunci cand va intalniti dupa multi ani si va recunoasteti ca v-ati mai vazut candva, demult, chiar daca poate atunci nu v-ati vorbit deloc.

Oamenii carora le plac mult animalele, care vorbesc de ei ca si cum ar fi prietenii lor, ca si cum ar fi oameni. Li se vede o bucurie pe chip mai mare poate decat atunci cand vorbesc despre oameni.

Cei care nu vad duminica zi de somn, ci care vor sa plece undeva, sa schimbe ceva, sa vada un loc nou, chiar si o biserica noua.

Cei care au parinti, bunici la tara, pentru ca ma inteleg cand le vorbesc despre amintirile mele din copilaria la bunici, despre statul la poarta, mersul descult, mersul pe camp, scaldatul in moldova.

Cei care atunci cand sunt obositi isi strang mainile pumn la ochi precum copiii.

Cei care se simt acasa ca la ei acasa, adica mananca in pat ca mine, isi impanzesccasa de lucruri mici, dar care sa le aminteasca de diferte zile.

Imi place sa vad oameni cazuti pe ganduri fara sa stie ca eu ii privesc. Ma intreb unde sunt si parca ma pornesc si eu in calatoria lor.

Oamenii diplomati. E cea mai mare calitate pe care o poate avea omul dupa mine.

Oamenii optimisti, foarte optimisti.

Femeile care si la 50 de ani isi pun o esarfa colorata la gat sa se simta mai bine, mai tinere.

Oamenii carorra nu le e rusine sa manance fata de altii vata de zahar, miere sau inghetata si sa se murdareasca tot pe fata.

Oamenii care canta la un instrument.

Oamenii care se dau cu patinele, cu rolele.

Oamenii credinciosi.

Cererea la casatorie

Intr-o seara de luni doua prietene vechi de tot luau cina unde obisnuiau sa se intalneasca. Ba prinsesera un loc la o canapea. Seara lor incepuse bine, ca intodeauna de altfel. Nu se vazusera de mult asa ca au inceput sa-si povesteasca tot ce li se intamplase. O filoloaga si o psiholoaga stiu sa comunice foarte bine prin privirea multiperspectivista a psihologului si cea analitica, poate uneori radicala a literatului. In timp ce una dintre prietene ii povestea aventura intoarcerii din Budapeste pe drumuri de munte nu tocmai prietenoase, cealalta prietena ii observa pe un deget un inel. O secunda o intrebare se nascuse, insa o eliminase din start si trecu mai departe. Vorbisera cred vreo doua ore, spunandu-si multe si marunte, repetand o intrebare la care nu au gasit nici acum raspuns pana in momentul in care una dintre ele se opreste pentru a face un anunt. A fost mai degraba o cerere, moment in care isi intinsese mana stanga. Cealalta prietena ramasese cu cuvintele in stomac, se suparase pe intrebarea care ar fi vrut sa apara atunci dar s-a retras. Pe o masa in care tronau paharaele noastre de la McDonalds, farfuriile de la mancarea chinezeasca si de la nelipsitii cartofi taranesti una dintre prietene isi ridica mana pentru a dezvalui ceva ce stiam de mult, dar niciodata nu-l constientizam. Privind in urma prietena tine sa-i spuna celeilalte prietene ca o astfel de cerere nu se face in acest fel, intr.un loc public, fara un preambul floral, o invitatie la teatru, o cina dupa, o calatorie hai cu taxiul, dar nicicum cu autobuzul. Prietena a acceptat cererea la casatorie, vazandu-se cautand rochii, flori, dansand musai pe Reamonn Supergirl, melodia lor, mai ceva ca un vals de inceput.
Cum se face oare o astfel de cerere intre doi oameni care se cunosc de aproape 20 de ani. Cum sa spui ceva ce deja se stie, ceva puternic, pe care sper sa-l spui doar o singura data in viata? Cealalta prietena stie ca ea oricum nu ar sti sa o spuna cand va fi sa vina vremea, ca s-ar fastaci, ca ar scrie-o asa cum ii este mai usor sa spuna ce e in inima, si nu in minte, mai ca ar lasa un mesaj pe o masa. Incurcata de cerere, prietena isi imbratiseaza prietena, ascunzandu-si emotia, privind intr-o clipa la banca din spatele blocului unde duminica imparteau sticla de fanta si punga de seminte, la diminetile in care faceau duete dupa episodul din Tanar si nelinistit, la revista pe care au facut-o impreuna Ecoliceenii si la premierea revistei cand una dintre ele era prea ciufulita de la ploaie, la serile furisate in Gaudeamus, la noptile nedormite de prea multe povesti, la calatoria in Spania, la hainele schimbate de atatea ori in liceu, la telefoanele lungi pana la usa. La tot ce va fi si de acum si peste inca 20 de ani in care, stiu sigur, vom petrece nopti nedormite cu alte povesti, cu acelasi ras care sigur va fi al nostru.

A fost o dimineata frumoasa

Dimineata de duminica a avut mereu ceva aparte pentru mine, nu numaidecat apropiat de semnificatia sfanta a zilei, dar ceva luminos oricum. Duminica dimineata mi-a placut mereu sa ma dau repede jos din pat, sa-mi deschid fereastra, si sa ma cuibaresc in pat cu gandurile mele. Aerul rece de afara si lumina te trezesc de-a dreptul, dar iti lasa gandurile linistite. Daca exista vreo biserica in apropiere si se aud clopotele, chiar nu iti mai trebuie nimic. Singur fiind. Imi amintesc de duminicile de la bunici care ma trezeau din cauza sonorului de la televizor, pentru ca bunicul se uita la Viata satului. De vocea bunicii care se pregatea sa mearga la biserica si se furisa langa pat sa-mi spuna ca mi-a lasat mancare pe vatra, admonestandu-l pe bunicul ca asculta prea tare emisiunea la televizor si ca eu nu pot dormi. Ma dadeam jos din pat pe la 9 si ieseam in pijamale in curte. Era atata liniste in curte, nici pe strada nu trecea nimeni, si imi placea sa stau pe marginea prispei, a gangului cum se spune la bunici mei, si sa citesc ceva pana se intorcea bunica de la biserica. De cateva ori mai mergeam pana la poarta, dar cum nimeni nu trecea pe drum, ma intorceam in curte si ma plimbam prin gradina din spatele casei.
Duminica de astazi a avut ceva din bucuria acelor duminici. Am stat cu gandurile mele pana pe la 9, mi-ar fi placut sa-l fi avut pe Mieunila langa mine, dar mi l-am imaginat tolanit langa mine si m/am bucurat. Dimineata mi-a adus, neplanuit, o intalnire cu Anda si Tudor la o biserica la care nu am fost pana acum, cea din Targu Cucu. Mi-am amintit de biserica din satul bunicilor mei, deoarece barbatii stateau in partea dreapta iar femeile in stanga. De fiecare data cand merg la biserica dupa un timp in care nu am mers, ma intreb daca mai cred la fel de mult. Cred ca astazi am crezut, pentru ca am simtit un fior aparte cand am auzit slujba. Si o liniste de care aveam nevoie. Dimineata noastra linistita a continuat in Copou in care ne-am baut impreuna cafeaua de dimineata, amintindu-ne de micul dejun din Barcelona, gandindu/ne la viitoarele calatorii impreuna, vorbind de California care mie mi se pare de pe alta planeta. Si cum afara s-a facut primavara de-a dreptul, ne-am continuat mica excursie in parc. M-am bucurat de fotografiile alb/negru expuse la intrarea in parc, si mi-am dat seama cat de mult lipseste locului in care sunt posibilitatea de a vedea galerii, muzee reale.
A fost o dimineata frumoasa, prieteneasca, una dintre acele dimineti care te fac sa vezi lucrurile cu adevarat importante in viata. Si care, pe mine una, ma fac sa realizez ca pot sa-mi fac o viata asa cum mi-o doresc. Prin urmare, am luat in serios plecarea in Germania scriindu-i un mail profesorului de acolo, am scris un mail departamentului unde pot sa-mi dau examenul Teofl, m-am mai inscris la o conferinta internationala. Si toate datorita diminetii.
Imi amintesc cum uneori dimineata la bunici stateam pe banca de la poarta si numaram masinile rosii sau albe care treceau pe strada. Si ma bucuram de crengile mari ale parului care imi tineau de umbra. Si asteptam sa vad in departare conturul bunicii care se intorcea de la biserica.

Calatoria lui Gruber

Cand am deschis acest film am avut vreo cateva nedumeriri. Actorii incepusera sa vorbeasca in germana, incat mi-am imaginat ca am descarcat varianta gresita de pe internet. Nu aveam oricum de ales pentru ca era singura. Dupa vreo 5 minute de film aud cateva cuvinte in romana, si din nou m/am intrebat daca varianta descarcata nu o fi vreun amestec de scene in romana si germana. Filmul avea totusi subtitrare in romana, si mi s-a parut de-a dreptul amuzant sa ma uit la un film romanesc in germana si cu subtitrare in romana.
Insa dupa cateva secvente m-am prins si eu, cam tarziu ce-i drept, de ce actorii vorbesc in germana. Contextul istoric in care se desfasoara actiunea filmului este al doilea razboi mondial, moment in care Iasul se afla sub stapanirea trupelor germane. Personajul principal, cel care se afla in calatoria spre Gruber, este un jurnalist de front, Curzio Malaparte, suferind de o alergie puternica. M-a mirat cat de bine vorbesc actorii romani germana, si chiar am fost atenta la buzele lor cand rosteau replicile sa vad daca sunt dublati sau nu. Am avut niste dubii la Florin Piersic Jr. care parca nu era filmat din prim plan cand isi rostea replicile. Claudiu Bleont parca m-a convins si i-am admirat dezinvoltura in germana.
Vizionand filmul, parca te simti intr-o piesa a absurdului, in care cautarea mereu amanata de lipsa informatiei, sau din lipsa comunicarii, te face sa persisti intr-o stare nu tocmai linistitoare ca spectator. Malaparte este omul care pare a ignora contextul razboiului, suferinta globala mutandu/se la o scara mult mai mica, personala, a sanatatii sale. Doctorul Josef Gruber, in cautarea caruia se afla personajul central, este presupus deportat, evreu fiind. Calatoria pare a inceta cand se descopera vagoanele in care erau deportati evreii si gropile comune. Cel care vizioneaza filmul isi va da seama abia la final ca aceasta este imaginea cheie a filmului chiar daca se trece foarte repede peste ea. In cele din ruma, Curzio il va gasi pe Gruber in viata, deoarece in acea groapa comuna era Gruber tatal. Finalul filmului va spune la modul statistic care e rostul unei calatorii in care nu gasirea unui doctor care sa vindece suferinta fizica era obiectivul, ci confruntarea cu suferinta colectiva a evreilor deportati. Malaparte este martorul trenurilor deportarii, chiar daca in momentul in care se afla in fata lor ignora faptul istoric, antrenat fiind in cautarea alergologului.
Calatoria lui Gruber este, prin absurdul cautarii lui Malaparte, o calatorie in istorie, o calatorie cu trenul care nu duce nicaieri, sau, din nefericire, catre o groapa comuna. Raporturile aici sunt schimbate in sensul in care nu omul cauta in istorie, ci istoria cauta omul care este martorul, fara sa o constientizeze, unor schimburi radicale. Decorul Iasului, in care am recunoscut gara, hotelul Traian, strada Lapusneanu, Copoul te fac, iesean fiind, empatic si mai mult cu aceasta calatorie. Nicidecum calatoria nu este a italianului Curzio, nici a lui Gruber fiul in cautarea tatalui deportat. Este calatoria istoriei in constiinta omului.

Die Welle-2008

Interpretarea acestui film as incepe-o de la capatul lui. Ultima imagine a profesorului care isi pune mainile peste fata, dupa care priveste complet dezorientat si ingrozit, este si cea care mi-a ramas in minte din tot filmul. Si m-a lasat cu un semn de intrebare. In cele din urma, ar trebui sa spun ca este un film bun de vreme ce ma lasa in interogare, insa daca o face doar prin final, discutia este alta. Cineva mi-a spus ca Valul este mai bun decat Vietile altora si tind sa-l contrazic. Nimic nu iese de sub sfera previzibilului. Ce-i drept, citisem o cronica inainte sa-l vad, insa chiar si fara informatiile anterioare nu m-ar fi luat prin surprindere.
Povestea mi se pare destul de clasica si cliseizata. Un profesor preda fascismul intr-un mod practic s-ar spune, transformandu-si clasa de elevi intr-un grup manuit de ideea unica a uniformizarii, toti vor purta un tricou alb, a regulilor stricte pe care le respecta, nu vrbesc neintrebati si pastreaza ritualul ridicarii din banca in momentul discursului, se asociaza unui cod nonverbal si unei sigle. Pana aici nimic nou sub soare. Cred ca un cineast vigilent va banui continuarea in dezordinea mentala pe care o presupune o asemenea comunitate care, la o varsta a influentelor si a modelelor pozotive sau nu, amesteca realul cu jocul, si isi muta spatiul fictiunii in lumea reala. Ca in orice antiutopie, exista un ins salvator in persoana unei fete care, romantic de-a stangul in dreptul, risca sa-si piarda iubitul pentru ca nu adereaza grupului. Cel care creeaza comunitatea fara sa stie ca in locul princiiplor de corectutudine, ordine, a implementat in zeci de elevi ideea fascista, este si cel care va pune capat gruparii. In mod tragic si ca o lectie primita, unul dintre elevi, promotorul principal al ideilor profesorului, se sinucide, nu inainte de a-si impusca un coleg.
Ce va invata un adolescent din acest film? Evident, dictatura este un fapt negativ, prin urmare va aprecia democratia in care s/a nascut. Pe de alta parte, isi va chestiona grupul din care face parte si regulile la care se supune pentru a fi acceptat. Cred insa ca va submina totusi autoritatea unui adult care ii va aminti de ordine si uniforme. Libertatea inainte de toate, la urma urmei.

In asteptarea unui tren

Esti in asteptarea unui tren. Banuiesti unde te va duce trenul. Dar nu stii pe deplin. In engleza cred ca suna mai bine replica din Inception, pe care imi place sa o revad, mai ales ca imi aduce aminte de ochii mari, albastri ai actritei si de sina care se zguduie tot mai mult de aparitia trenului.
Asociez mereu calatoria cu trenul cu plecarea unei persoane, nu la modul fizic, ci la o modificare psihologica, de comportament. Am avut mereu senzatia ca persoana pe care o stiam eu, care imi dadea bucuria intalnirii, si care intre timp s-a schimbat dintr-un motiv sau altul, sau poate este reala cea de acum fara proiectiile mele, a plecat intr-o calatorie. Undeva departe, intr/un loc pe care nu/l pot asocia cu vreo tara. Nici macar cu o oarecare vitalitate. Si uneori ma intreb oare cum ii este atat de departe de locul unde ne/am cunoscut. Niciodata nu am imaginea acestuia privind in urma. Ii pot vedea doar conturul spatelui, pe care mi/l imaginez acoperit de un sacou negru. Nu cred ca as putea asocia persoana cu haine colorate. Din pacate inauntrul meu stiu ca in aceasta calatorie persoana are doar bilet dus. Raman in asteptare totusi ca pe un peron, privind indepartarea. Iar persoana reala pe care poate o vezi zilnic nu iti este nicidecum familiara. Uneori imi vine sa o intreb daca mai stie ceva de cel plecat in calatorie, daca ii poate trimite un mesaj, daca mai intreaba de mine uneori. Si desi stii totusi ca biletul nu este dus/intors, ramai pe peron asteptand. Asteptand pana uiti cine de fapt trebuie sa coboare din trenul pe care il astepti. Si ajungi mai tarziu, fara sa constientizezi, sa te arunci in intampinarea unui calator care coboara din tren. Si e momentul cand parasesti peronul, dar nu parasesti sina pe care stii ca intr.o zi cineva a pasit iar tu ai ramas sa-i privesti conturul umerilor.

Concursul national de interpretare critica si jurnalism Mihail Iordache, Suceava

Concursul este inscris in Calendarul concursurilor nationale scolare finantate de MECTS in anul scolar 2010-2011 (cf. Adresa MECTS nr. 6023 din 21.12.2010). Coordonatorii MECTS sunt prof. Mina-Maria Rusu si prof. Anca-Denisa Petrache, inspectori generali pentru disciplina limba si literatura romana. Principalii parteneri sunt: Inspectoratul Scolar al judetului Suceava, Universitatea Stefan cel Mare Suceava - Facultatea de Litere si Stiinte ale Comunicarii, ALECART - proiect cultural sustinut de Universitatea Petre Andrei din Iasi.

Concursul promoveaza ideea initiatorilor potrivit careia formarea unor reprezentari viabile despre valorile culturale e posibila prin examinarea hermeneutica a productiilor culturale. Un rol determinant in promovarea culturii contemporane il revendica revistele de cultura, care au obligatia sa ofere un tip de jurnalism coerent, onest si profesionist. Este evidenta emergenta tot mai pronuntata, in mainstream-ul cultural contemporan, a unei generatii noi de reviste de cultura, axate pe dinamism si competitie, precum si pe oferta de orizonturi culturale neperimate. Asumarea activa a actualitatii culturale le poate oferi liceenilor grila de lectura specifica, prin intermediul careia se vor putea ulterior raporta la valorile perene intr-o maniera autentica si creatoare, in consonanta cu viziunea moderna a omului cultural. Concursul urmareste incurajarea abordarii axiologice a fenomenului cultural contemporan, domeniu extrem de dinamic si de fluctuant, prin mijlocirea recenziei. In mod concret, sectiunile concursului isi propun valorificarea, la nivel de competitie nationala, a performantei liceenilor de a recenza texte literare si reviste de cultura. Succesul primelor cinci editii ale Concursului certifica oportunitatea derularii acestui demers, motivat de interesul larg de care se bucura fenomenul cultural contemporan, de nevoia liceenilor insisi de a se raporta cu spirit critic la multitudinea de optiuni culturale cu care sunt confruntati.

Concursul se adreseaza liceenilor (clasele IX-XII) si se desfasoara pe doua sectiuni: (I) recenzie de volum beletristic; (II) recenzie de revista culturala. La prima sectiune, participantii vor trimite o lucrare de maximum 3 pagini, cuprinzand recenzia unui volum de beletristica romaneasca, publicat, in prima editie, in anul 2010. La a doua sectiune, participantii vor trimite o lucrare de maximum 3 pagini, cuprinzand recenzia unui numar de revista culturala, publicat in anul 2010.

Lucrarile nesemnate se vor trimite exclusiv on-line, ca document atasat (obligatoriu caractere romanesti; format .doc: Times New Roman 12), la adresa electronica (e-mail) a concursului: concursulmihailiordache@yahoo.com. Participantii la concurs vor trimite, in aceleasi conditii, Fisa de participare, completata cu urmatoarele date: numele si prenumele elevului/elevei; clasa, liceul, profesorul indrumator; domiciliul (adresa, telefon, e-mail); titlul lucrarii; repere personale in activitatea culturala (concursuri, publicatii etc.); codul numeric personal (CNP).

Liceenii care doresc sa participe se pot inscrie exclusiv la una dintre sectiuni. Indiferent de sectiunea la care participa, lucrarile se vor trimite in perioada 22.02.2011 - 24.04.2011. Materialele trimise dupa data de 24.04.2011 nu vor putea participa la Concurs.

Din numarul total de participanti, juriul etapei preliminare va selecta 24 de liceeni (cate 12 pentru fiecare sectiune). Liceenii selectati vor participa la etapa finala, care se va desfasura la Suceava, in perioada 20-22.05.2011. Finalistii vor sustine o proba scrisa de interpretare critica a unui text la alegerea juriului etapei finale, care va face selectia lucrarilor castigatoare si premierea castigatorilor.

Se vor acorda urmatoarele premii: Marele Premiu Mihail Iordache (in valoare de 1000 de lei), premiul I (600 lei), premiul al II-lea (400 lei), premiul al III-lea (300 lei), mentiune (200 lei), premiul special (tablou).

Manifestarea va cuprinde si alte activitati : workshop cultural, lansarea nr. 6 al revistei ALECART, lansare de carte.

Va asteptam, asadar, la... interpretare critica si jurnalism!

Organizatorii

Colegiul National Petru Rares, Suceava, strada Mihai Viteazul 24; e-mail: cnpr@warpnet.ro; telefon: 0230-520822, fax: 0330-401178.

Persoana de contact: prof. Gheorghe Cirstian (e-mail: gheorghe_cirstian@yahoo.com; telefon: 0744611757).