Unde sa iesi din Iasi in Iasi

Daca nu ai o masina care sa te duca in aer de padure unde iarba e mai sus de glezna si racoarea mai sus de umeri, nu-ti ramane decat sa inchei un pact tacit cu o caldura lenesa de apartament. In seara aceasta am ajuns la pas marunt pe drumul spre manastirea Galata, imprejmuit de case in care imi linisteam privirea pe verandele incarcate de flori sau in ferestrele mansardelor. Si puteai simplu, mergand pe drumul cu zeci de feluri de parfumuri care iti intrau in corp prin piele, de la trandafiri salbatici la garofite si iasomii, sa te imaginezi intinsa pe un sezlong intr-o curte primitoare, sau cu mainile sub cap in fata cerului deschis din mansarda. In curtea manastirii nu se auzeau decat pasii si credinta. In curtea unei biserici, atunci cand nu e lume, am avut mereu impresia ca pot sa-mi aud credinta. Si ma bucur de fiecare data. Ca sa poti sa ramai viu trebuie sa ai credinta si nu incredere ca vei ramane acolo, in alta parte fiind. In coltul stang al manastirii soarele, parca impotrivindu-se sa apuna, era acolo ca-ntr-o acuarela pe care, copil fiind, ai turti-o intre doua pagini sa-ti iasa fluturele colorat. Ca si atunci, acum se intindea pe degete si pe ochi incat nu te mai vedeai nici pe tine, soare fiind. In linistea din curte, garofitele respirau la umbra iar maicutele treceau pe langa tine in taina lor si-n linistea stranie a hainelor negre. Si inghitind linistea iti doreai sa ramai mult acolo, fiindca orasul nu se auzea, nici plecarea, nici alt si tot alt inceput. Si intr-o astfel de tacere toate ale tale se reaseaza si inteleg. Se inteleg, te inteleg si mai ales inteleg intamplarea. Si in linistea pe care am furat-o asa cum parca fur credinta cand sunt intr-o biserica, mi-am luat pasii printre aceiasi copaci trandafirii, printre cainii cu labutele somnoroase, asteptand galbenul sa se faca rosu. Si credinta suflet.

E mai usor sa multumesti decat sa-i multumesti

Imi place mult o vorba: sa dai ca sa ai. Doar in cazul acesta vorba este in cuvant. Zilele acestea cineva mi-a spus ca folosesc o expresie gresita care de altfel imi place mult: Dar din dar se face Rai. Mi s-a spus ca expresia corecta este Dar din dar se face rar, pentru ca este nepoliticos sa daruiesti altcuiva un cadou pe care tu insuti l-ai primit. Sunt de acord, oricum nu stiu pe cati ii lasa inima sa se desparta de un cadou primit, sa-l stie ca va locui o alta casa. Asa cum numele pus unei persoane nu se va aseza niciodata pe o alta, pentru ca in nume e intreaga sa fiinta si afectiunea ta, cel care l-ai denumit. Si atunci cum o persoana sa se aseze pe alta persoana in nume? Si sa numesti un om cu numele sau real inseamna ca din darul numelui sa nu mai vezi raiul afectiunii. Dar sa revenim la acel dar. Cat despre darurile mele ma simt mult mai implinita sa le dau decat sa le primesc. Ce-i drept, si dintr-o oarecare stangacie in a ma bucura. Si e simplu, mai simplu de atat nici ca se poate sa daruiesti. De la lucruri mari la cele mici, dupa cum te lasa inima si mana. Cu lucrurile mici e mai greu, nu oricine le ofera si nu oricine le stie pentru a le gasi. Doar cine stie sa asculte le vede. Ce ne facem cand primim un dar? Si inca unul absolut? Iti aduni cuvintele si le asezi de multe ori, le imbraci, le colorezi pentru o dimineata cu soare. Si atunci cand toate ordonate sunt pregatite sa bucure, ce sa le spui cand, pe varfuri sunt, care din noi nu mai stiu, si cineva le inchide usa? Cum sa le spui ca darul a fost facut si nimic mai mult? Ca nimic dupa dar nu urmeaza? Sa primesti dar si sa nu daruiesti multumescul absolut inseamna un fel de negare a bucuriei darului. O ridicare a cuvantului din umeri, si daca omul iti da darul, de ce ti-ar accepta mai apoi cuvantul in dar? Dar din dar se face rar, asa e!

Gustul Bucuriei

Sa ai simtul detaliilor sau al nuantelor tine de un instinct. Nu cred ca poti cultiva in tine sau in cineva bucuria de a pretui un cuvant, un nume, un gest. Poti doar sa inspiri. Sa te inspiri in cazul acesta este greu, tot ce e copiat si nealtau se vede ca o haina care nu te prinde. In afara de acesti putini oameni exista alti putini pe care ii intalnesti doar daca iti este dat. Altfel e ca si cum ai cauta acul in carul cu fan. Acesti oameni te fac sa afli in viata aceasta ce gust are Bucuria, ce forma, ce culoare si mai ales sa-i intelegi semnificatia. Sunt oamenii care aduna dimprejurul tau micile nuante bucuroase pe care le rostesti fara sa realizezi, catre care te indrepti. Ei sunt cei care te privesc, se ascund in tacere si mai apoi, cand pana si tu uiti de bucuria ta ei iti vor transforma detaliul in Bucurie. Si oricat de bun prieten ai fi cu cuvintele, in astfel de momente, cand tii detaliul bucuros in mana ele se ascund. Daca le-am putea vedea, sigur cuvintele ar fi rosii in obraz, ar avea pumnii stransi asa cum ma bucuram eu in copilarie, si ar rade. Dar nu cu rasul lor, ci cu un altul a carui forma o au de mult timp. Doar traind astfel de bucurii locuiesti gandul cum ca proportiile in viata se intind si se comprima dupa omul catre care sari. Putini, preaputini sunt oamenii care sa te asculte in tacerea lor si sa te cunoasca detaliu cu detaliu. Preaputini si preaputin. Aproape totdeauna ma gandesc si ma intind pe gand cand si cand. Mcs!

Poemul din film

Nu stiu ce au mainile tale. Sa privim cerul. De fiecare data cand le tin capat putere. Devin prea plin. Ochii tai din vremuri vechi parca sunt singuri, parca sunt copaci. Ii privesc ca sa mi se incalzeasca apele. Si se incalzesc. Te-am luat si te-am adus in acest loc teribil. Aveai nenumarate ferestre. Si le-am inchis una cate una. Le-am inchis una cate una ca sa te intorci la mine. Va veni autobuzul. Ne vom urca in el si vom pleca. Alege un loc din care sa nu ne mai intoarcem. Altfel e greu. Mainile tale si ale mele sunt de ajuns. Sa le tinem minte ca sa fie de ajuns. Te-am luat si te-am pus deoparte pentru mine. Nu te opri. Aminteste-mi de tine. Nu te opri. Aminteste-mi de tine. Nu te opri. Sa privim cerul.

Nici cand ai fost n-ai fost

Poti sa fii intr-un trup care sa iti incomodeze sufletul. Si cel din urma sa alerge spre alt trup, sa-si gaseasca locul, sa locuiasca trupul.

Poti sa fii intr-o privire dar privirea sa se loveasca de o apa tulbure si sa te inece, pe ea si pe tine unul in altul.

Poti sa cazi pe ganduri si gandul pe tine si sa alergi dupa tine cel care ai fost simplu si al tau.

Poti sa te dezbraci de haine, de cuvinte, de ganduri si sa te simti acoperit ca de-un trup ce nu-i al tau.

Poti sa razi iar rasul sa fie al altuia sau al altuia care ai fost.

Poti sa treci tacut pe o strada si sa auzi vorbele care alearga dupa tine si vor sa se faca tot mai cuvinte.

Poti sa fii intr-un cuvant dat dar sa duci cuvantul cu vorba pana dispare din om si omul cu el.

Poti sa fii intr-o credinta si credinta mult prea departe uneori, intr-o uitare in care nu e iesirea.

Poti sa te indrepti desi mergi cu pasii inapoi tot mai grabiti, tot mai in afara.

Poti sa scrii randuri peste randuri cand fiecare cuvant il sterge pe celalalt asa cum iubirile se sterg si se amesteca unele in altele.

Poti sa te privesti intr-o oglinda si sa vezi nu sufletul, ci forma unui trup care e sufletul tau.

Poti sa te arunci intr-o apa sarata si sa inoti de jos in sus ca un nor ratacit.

Poti sa dai stiind ca totul se va intoarce.

Poti sa iei stiind ca nimic nu mai ramane.

Poti sa iubesti ca sa te simti mai aproape de Dumnezeu.

Poti sa mori cand vrei numai sa te lase inima sa-i lasi pe ceilalti.

Poti sa fii viu tot mai viu asa morti cum suntem in lume.

Viul dinauntrul fotografiei

Sunt cateva minuni, cum le spun eu, a caror nastere nu incerc sa o inteleg, insa ma minunez de fiecare data cand ma lovesc de ele. Acestui termen ii dau mereu o semnificatie mult prea umana, iar verbul cu care eu asociez reactia omului la o astfel de minune este a te uimi. Sa ramai uimit, nu fara cuvinte, ci fara gandul pe care poti sa-l verbalizezi. O minune poate fi o cladire, un tablou, dar si o bucurie neasteptata pe care ti-o daruieste cineva. Nu sunt omul care sa moara sa-i fie facute surprize, in sensul ca imi place dinainte sa stiu, si sfarsitul unui film, si ce cadou mi-a luat cineva apropiat, si ce voi face a doua zi, ce voi spune cand ma va suna cineva. Insa nerabdarea cu care astepti astfel de mininui umane te fac sa vezi lumea colorata. Sa stai pe culori si sa te bucuri.
Minunile in fata carora raman de cele mai multe ori uimita sunt fotografiile. Felul in care poti sa tai o bucata de viata, cu rasul, plansul, miscarea ei si apoi sa o pui intr-o rama e trist si bucuros in acelasi timp. Sa poti purta fotografia cuiva in geanta, sa-l iei cu tine, sa-i vezi chipul chiar si la mii de km departare este o minune. Sa vezi chipurile unor oameni pe care i-ai cunoscut la maturitate, dar sa-i vezi ce Dumnezeu nu ti-a dat, este din nou o cale de a fi pacali destinul. Pana nu demult, purtam printre acte o fotografie a bunicului meu la varsta de 5 ani. Era o fotografie atat de veche, incat mi se parea foarte ciudat sa ma gandesc ca un copil de 5 ani e bunicul meu. Parca as fi inversat timpul si unul dintre noi doi crestea celalalt mergea in sens invers. Din pacate, bunicul meu la 5 ani s-a pierdut undeva prin Barcelona odata cu pasaportul meu.
Imi plac fotografiile care surpind oamenii, asa cum imi place mie sa-i vad ingandurati si ei sa nu o stie. Fotigrafiile care suprind instantanee din natura, cele in care oamemnii sunt surpinsi in miscare, in salturi, mainile oamenilor invarsta si chipurile, fotografiile colorate ca niste curcubeie.
E uimitor sa stii nu ai cum sa uiti chipul oamenilor pentru ca ii ai in fotografii in calculator, pin rame. Scriam odata ca mi-ar placea sa poti pastra parfumul unor persoane ca intr-o rama. Pentru ca acesta iti aduce toate fotografiile la suprafata din suflet.
Ne amagim oricum de multe ori ca, aruncand fotografiile cu cei care ne erau odata apropiati, ei vor inceta sa existe. Odata privita o fotografie omul ramane. Ramane in fragmentul de viata care te-a facut bucuros. Sunt acele fotografii pe care nu le poti scoate pe hartie, ci care se arata cu ochii inchisi. Pana la urma, acestea sunt marile minuni. Viul care nu se estompeaza nici cand alte fotografii se suprapun peste cele vechi. Ce e dedesubt se vede greu, dar e cel mai puternic. Urma, semnul si nu ceea ce e la vedere.

In casa bunicilor

Calatoria mea in seara aceasta printre obiceiuri romanesti m-a adus la usa acestei fraze si m-am intristat, sau poate m-am bucurat nostalgic, intelegand poate in seara aceasta un vers, "sa strangi trupul copilariei in brate":

"Lazile de zestre, dulapurile, blidarele, leoscarele, culmile de pat etc., aceste obiecte pline de farmec si mister, realizate de mesterii tarani cu multa migala si maiestrie, au fost inlocuite in viata romanului de rand, de altele, mult mai aratoase si practice, dar impersonale. Atat de des raspanditele sifoniere, studiouri, dulapuri-vitrina si nelipsitele recamiere, ne fac sa simtim prin banalitatea lor din ce in ce mai mult, lipsa acelor obiecte care vorbesc de la sine si te intorc cu gandul in trecut la casa bunicii…".

Deschiderea clubului de lectura

Pentru ca eu una am obosit sa citesc cu pixul in mana, m-am hotarat sa-l las jos si sa citesc doar eu si cartea, una pe alta uneori.
Pentru ca avem prea putin timp sa ne vedem prietenii, prea multe intrebari si ei prea multe raspunsuri mi-am zis sa ne intalnim..intr-un dialog.
Deschid astfel Clubul de lectura oricui doreste sa se imprieteneasca prin cuvinte si lectura. Intalnirile se vor desfasura in ultima vineri a fiecarei luni. Prin urmare prima sedinta are loc pe 27 mai la ora 20.00.
Si pentru ca vrem lecturi usoare, dar de la care sa vorbim mult si bine, propunem pentru prima intalnire cartea Barbatii sunt de pe Marte si femeile de pe Venus, John Grey.
Daca suntem norocosi...in carbuni, vom avea si narghilea!

Apusul care m-a rasarit

In seara aceasta, din spatele cladirii Bibliotecii universitare un rotund puternic care se vedea diluat, asa cum se vede orizontul cand e caldura foarte mare, se intindea pe cer. Era de un galben spre portocaliu, tot mai inchis. Si din rotundul acesta pe care eu il vedeam in indreptarea mea spre statia de autobuz, se preligeau pe cer , pana ce nu mai deosebeai albastrul de galben dungi rosiatice. Mai ca m-as fi asteptat sa se faca verde din amestecul culorilor. Si imi ziceam, asteptand in statie autobuzul, cat conteaza locul si cine este langa tine cand vezi un astfel de apus. Ce-i drept, faceam abstractie de lumea din jurul meu dintr-un egoism al sufletului de a se izola in bucuria sa. O singura data stiu ca am mai vazut un rasarit la fel de frumos. Singura deosebire, acum era doar un apus, atunci era Rasaritul, acum nu doream sa-l impartasesc cu nimeni, atunci ma implineam eu cu ei, apusul si rasaritul meu. Si cum in seara aceasta ma aflam doar in statia de autobuz, am stat neclintita cu fata spre apusul meu, si mai apoi, din autobuz, am refacut drumul dungii tot mai rosii care se intindea parca anume inainte de drumul spre casa. A fost un apus atat de frumos incat iti venea sa-l respiri ca pe aerul curat de padure. A fost Rasaritul atat de frumos incat iti vinea sa spui Opreste, Doamne, clipa!

O carte cat o dimineata

Ce face dintr-o carte sa fie pusa in categoria Cartilor preferate? sa fie cartea pe care o iei cadou cuiva pentru ca daca ti-a placut tie foarte mult inseamna ca si lui i-ar placea. Cartea care nu sta niciodata in biblioteca pe raftul din spate sau de pe ultimele randuri unde nu poti ajunge decat pe un scaun?
Astazi dimineata am inceput sa citesc o carte, cu gandul ca voi citi cateva pagini si ma voi apuca de ceva "serios". Si am citit si dupa ora 12, si dupa 14 pana ce am terminat cartea. Nu am putut sa nu mai citesc, era ca si cum as fi simtit ca imi las gandurile nescrise, asa si cu paginile cartii necitite. Am avut in mana in dimineata aceasta o carte fata de care am trait un sentiment curios ca e cartea pe care as fi putut sa o scriu eu. Si stilul, si ideile, si felul in care autoarea se raporteaza la evenimente. Pana si melodia de care vorbeste in carte am ascultat-o pe repeat cum fac eu cu melodiile noi pana nu le mai aud sa pot citit linistita. Cartile care iti raman sunt fara indoiala cartile nu din care inveti numaidecat ceva, care iti deschid lumi doar visate, care te fac sa calatoresti in locuri la care doar visezi, care deschid usile altor culturi, altor limbi. Sunt de fapt, cel putin pentru mine, cartile pe care simt ca le-as fi putut scrie eu. Din toate privintele. Sunt cartile in fata carora ramai uimit ca mai exista cineva care gandeste ca tine, care vede lumea asa cum o vezi tu. Si acum, cand am inchis cartea, m-am simtit vie. Cartile pe care simti ca le-ai fi putut scrie tu te fac viu, asa ca unii oameni pe care ii intalnesti. Daca ar trebui sa citez dintr-o astfel de carte mi-ar fi greu sa pun ghilimele. E ca si cum mi-as pune gandul intre ghilimele. Astfel de carti insa sunt pentru dimineti linistite, cand poti sa te refugiezi cu cartea. Nicidecum u sunt carti de tren, de noptiera sau de biblioteca. Urmeaza ca restul zilei sa duc greutatea a 200 de pagini de ganduri. Sa fiu uimita, asa cum mi s/a mai intamplat, sa amestec niste fraze si sa nu mai stiu care sunt ale mele si care ale celuilalt. Da, o carte ca o intalnire.

Cand cineva ti-a luat cuvantul din gand

Mi s-a intamplat de multe ori sa citesc unele pasaje din carti care mi se pareau scrise de mine, se asezau in felul in care ma raportam eu la acea imprejurare.
Mi s-a mai intamplat sa primesc o prajitura cu ravas, si ceea ce scria acolo definea ceea ce era in interiorul meu. Spunea cam asa ravasul: In viata nu vei reusi prin prieteni, ci prin fortele proprii. Nu e ceea ce cred eu acum, dar atunci se potrivea atat de bine.
Astazi rasfoiesc o agenda primita cadou. La fiecare luna are un mic citat dintr-o carte. Ceea ce e scris la luna in care m-am nascut e scris sigur de mine in alte timpuri. E tot ce pot eu sa scriu in cuvinte despre aceste intamplari ale vietii. Iata ce scrie, ce am scris de fapt:

"...toate se intampla si atat, uneori tind sa cred ca nimic nu se reduce la vointa noastra si nici la vreo alta vointa superioara, sa cred ca orice intrebare de genul de ce s-a vrut astfel nu face decat sa ne otraveasca timpul in asteptarea raspunsului tamaduitor, raspuns care nu vine de cele mai multe ori, ori a carui revelatie nu ne atinge. Cand nu te mai uiti in urma, totul devine linistit. E impacare. Din viata asta, iata, ajung sa spun ca nu-mi doresc ca ceva sa fi fost altfel, desi, categoric, drumurile mi-au fost bantuite de furtuni fara rost si de pasi intortocheati in labirinturi fara iesire. Din fiece lucru, pas, iubire, intalnire, fie ele si parand ca nu au avut finalul dorit, am ramas cu ceva, mai pretios de mii de ori decat dorinta mea de a pastra ceea ce nu-mi era poate destinat."

Sa intelegi intamplarea, rostul e singuraposibilitate sa fii intreg. Si sa asezi in suflet fiecare om pe care l-ai intalnit. Fiecare cu partea lui de suflet. Chiar daca sufletul va avea mereu forma trupului unei singure persoane.

De azi pe maine si in fiecare zi

sa daruiesc mai mult de ziua mea, timp, bucurie, ras, dulciuri, strangeri de maini, de corpuri, de oase, de suflete.

sa merg mult pe patine iarna, vara si primavara pe role, toamna pe varfuri.

sa citesc mai multe carti sub o patura moale, cu fereastra deschisa, si mai putin la masa cu pixul in mana. sa citesc ce mi se cuvine, nu ce mi se cuvanta, ce e pentru linistirea mea, si nu pentru linistea unui contract...

sa merg mai mult pe jos si mai putin cu autobuzul.

sa intru mai des in librarii.

sa beau ceai in loc de cafea, apa in loc de cola.

sa mananc!

sa merg mai des la doctor si sa-i duc si pe altii, sa renunt la nurofenul bun pentru orice tip de boala.

sa inteleg pana la capat rosturile unor intamplari, unor intalniri.

sa-mi tin prietenii aproape, sa ies mai des cu ei.

sa merg la Filarmonica, la teatru cu prietenii mai des.

sa incerc mancare chinezeasca, sau orice alta natie si sa renunt la cartofii de orice tip.

sa ma trezesc mai devreme, tot mai devreme.

sa calatoresc mult, sa cumpar magneti pentru toata lumea si mie pixuri si semne de carte.

sa-l vad pe Mieunila mai des, sa-mi fac timp sa-l duc la doctor periodic.

sa cred mai mult, mult mai mult!

sa rad mai des, tare, cu gura pana la urechi, pana la lacrimi!

sa ma uit la filme mult mai des, la filme vechi, alb negru, la filme de azi, orice filme!

sa fac scoala de soferi!

sa merg mai des la munte, sa stau seara la povesti sub cerul liber cu vocea joasa, soptita ca seara in curtea bunicilor.

sa nu uit ca uneori ideea, credita, gandul sunt mai importantae, mai reale, mai puternice decat realitatea!

Despre filmele pe care le vad, revad si tot vad

Sunt 4-5 filme pe care eu le revad destul de des. Cred ca fiecare dintre noi are o serie de filme pe care nu le sterge niciodata din calculator, desi ocupa spatiu, doar ca sa le aiba acolo. Uneori le revad pe fragmente, in unele seri ma uit numai la anumite parti care mi-au placut mult, sau care imi aduc aminte de unele imagini din viata reala. Sau pur si simplu le revad pentru a nu ma gandi la altceva.
Din seria filmelor mele pe care le am mereu pe calcultor ar fi: Jeux d'enfants, Amelie, Vanilla sky, El laberinto del fauno, Inception, Lost in translation. Niciodata nu cred ca as ajunge in stadiul sa ma plictisesc de unul dintre ele. Se aseamana cu acele cantece ale anilor 80 care nu vor fi vechi, demodate niciodata, cel putin pentru mine nu. Nu am foarte multe argumentari pentru fiecare de ce imi place. De obicei nu putem verbaliza starile intense de fericire.

Jeux d'enfants imi place pentru ca este imaginea a ceea ce poate insemna prietenia absoluta. Este filmul care iti demonstreaza prin cele doua personaje ca exista in lumea aceasta oameni care odata ce se cunosc nu se mia pot desprinde. Iar daca fizic nu mai sunt aproape, departarea ii face sa traiasca cu mult mai aproape in nevoia de a sti unul de celalalt, de a se revedea. E poate si filmul care defineste firescul itre doi oameni.

Amelie este filmul pe care l-am asociat mereu cu o nuanta anume a culorilor. Este un film din care mi-au ramas rosul si verdele puternic. In acelasi timp este un film despre bucuriile deosebit de simple ale vietii de care protagonista se bucura. Imaginea pe care mi-o aduc aminte mereu este cea cand Amelie isi vara degetele intr-un sac cu seminte pentru ca ii placea senzatia, si felul in care strange anumite pietre de pe jos pe care sa le arunce mai apoi in rau. Din acest film iti ramane numaidecat coloana sonora pe care atunci cand citesc o ascult deseori.

Inception este un film pe care l-am vazut intr-un timp al existentei mele cand am inceput sa cred in coincidente, in datul si nu construitul. Este filmul care se situeaza, ca si mine, pe fasia intre realitate si imaginar construit. In acelasi timp, este filmul sinei care te duce spre casa care te adaposteste de o realitate in care ai ajuns preatarziu.

El laberinto del fauno este un film deosebit, cutremurator din care mi-a ramas felul in care se poate vorbi despre dictatura prin ochii unui copil care incearca sa se salveze prin poveste.

Vanilla sky mi-a placut de prima data cand l-am vazut prin povestea simpla dintre protagonisti, prin alegerea la care este supus personajul, intre realitatea trista sau vesnicia perfecta, dar ireala in cele din urma.

Lost in translation cred ca l-am vazut de vreo 3 ori pana acum. Filmul surprinde criza comunicarii intr-o limba si o cultura straina, dar totdata si ca doi oameni pot comunica prin putine cuvinte. Si astfel intalnirea poate fi simpla, insa puternica.

Poate nu sunt acestea cele mai bune filme pe care le-am vazut, de fapt cu siguranta nu sunt. Dar sunt cele care au ramas. Cel putin la mine in calculator.

O pilda despre modernitate si asa/zisa fericire a ei

Mi-a spus astazi cineva pilda aceasta incercand sa ma faca sa inteleg ca nu studiile, diplomele, credinta ca ai reusit in viata sunt cele care aduc bucuria.
Iata pilda: pe o insula indepartata, in care nu patrunsese marea civilizatie, un trib isi ducea viata linistit. In timpul zilei pescuiau, iar seara frigeau pestele la focul in jurul caruia se adunau sa povesteasca. Intr-o zi, pe o corabie, apare un om care incepe sa le observe civilizatia. Intr-o seara acesta ii intreaba de ce nu pescuiesc mai mult peste in timpul zilei pentru a-l depozita si apoi pentru a/l vinde. Din banii stransi ar putea sa-si cumpere unelte mai performante de pescuit, sa prinda mai mult peste, sa faca mai multi bani din vanzarea lui si apoi zeci de ecpnomii in banca. In felul acesta, ar sta linistiti la batranete. Inteleptul tribului ii spune: De ce sa asteptam pana la batranete sa fim linistiti cand putem sa fim acum?

Cand sufletul are gust de mirodenii

Politiki Kouzina este un film pe care romanii trebuiau sa-l faca pentru ca explica rostul expresiei "sarea in bucate". Copilul invata de la bunicul sau in Constantinopolul vechi arta de a pune mirodeniile in mancare dar nu pentru ca aceasta sa aiba gust, ci pentru a apropia oamenii care vor manca impreuna. Fiecare mirodenie e un leac pentru tacere sau pentru distanta. Scrisorile de dragoste poarta aroma mirodeniilor iar orasele isi au fiecare mirodenia lui. Jocul copiilor din pod intre mirodenii devinde unul riscant, pentru ca sufletul se apropie prin mirodenia pe care acestia aleg sa o imparta. Fetita isi incepe dansul intre mirodenii pentru ca el sa-i promita intr-o Grecie a altor vremuri ca va gati pentru ea. Arta culinara se naste in el in amintirea unui bunic care ramane in mirosul plicurilor de scrisori dar care nu se va mai intoarce niciodata. I se va arata pe patul de moarte in imaginea presurarii mirodeniilor. Intre Turcia si Grecia deportarii, calatoria ii tine aproape pe oameni prin bucatele de pe masa. Credinta oamenilor este ca, intr/o calatorie, daca te uiti pe o harta, mergi mai departe, dar daca te uiti intr-o oglinda te intorci acasa. Copilul, in cautarea casei sufletesti din copilarie, invata sa gateasca in speranta ca isi va primi drept rasplata dansul promis in copilarie. Ramane insa in gara privind din nou cum dansul este departe, in copilarie, si spera ca daca femeia nu va privi inapoi, va fi o promisiune ca ea se va intoarce candva. Isi intoarce chipul fetita in schimb, iar peronul garii devine locul in care el se desparte de bunic, de dans, de promisiune. Ramane in jocul ascuns al mirodeniilor care ascund sufletul real. Sufletul care are gust bun.

Soarele pe pamant

Drumul de la Iasi la Alba Iulia este de un galben solar, atat de puternic de zici ca soarele s-a prelins si iti trebuie ochelari de soare sa te uiti pe campuri. Sunt zeci de fasii galbena de care, daca te apropii, risti sa iei galbenele pe maini, pe haine, sa ti se imprime pe maine ca de plastilina sau acuarela. Eu una asta am simtit. Eram de-a dreptul fascinata orele intregi cat am privit din masina si as fi simtit ca daca as fi deschis usa de la masina, din mers, ne-ar fi invadat galbenul. Campurile de rapita (cred) te fac sa nu mai vezi verdele din jur, care si acela parca te striga sa-l vezi, sa-l respiri. Ca sa nu mai zic de copacii infloriti mai tarziu in Transilvania care acopera obloanele din afara ale caselor si constrasteaza cu galbenul puternic pe care il vezi de indata ce parasesti orice localitate. A fost clar o zi in culoare puternica, mai puternica decat ochii mei care cu greu stateau deschisi sa se bucure de culoare.

Cumintirea cuvintelor

Cati suntem constienti de nuantele pe care le dam cuvintelor noastre? Poate doar atunci cand mintim ne alegem bine cuvintele sau cand iubim si cuvintele isi stiu locul, stiu cand sa vina si cel mai mult, cand sa taca. Viata unui adverb este cea mai scurta intr-o propozitie, uneori nu este auzit, alteori este trecut cu vederea, cand de fapt uneori doar el spune cuvantul si nu insoteste. Sunt oameni, si inca multi, care vorbesc fara adverbe, adica fara nuante. Ceea ce este trist. Sa denumesti la aceeasi intensitate toate indreptarile tale catre ceilalti este trist. De-a dreptul trist. Cele mai uzuale sunt sigur, poate, desigur-care mi se pare foarte rece, protocolar. Acestea sunt acele adverbe de lume, le-as numi, cu care te adresezi oricui. In spatii restranse de cunoasterea celuilalt, in loc de sigur apare suta la suta, in loc de poate, aici nu prea gasesc si asta pentru ca in apropierea de orice fel nu este poate, ci e acel sigur suta la suta, si desigur cu mda, dap, mde, iar pentru altii cu un iham neauzit. Mult, putin, potrivit sunt in apropiere de obicei lungite, asa, astfel, altfel sunt insotite de gesturi. Acestea ar fi seria adverbelor comune. Cine nu pierde vremea cu cuvintele, le strecoara imediat printre cuvinte. Cine insa pierde vremea buna sau rea, castiga tot felul de cuvinte nelocuite de altii. Insa cand dai un inteles personal unui cuvant care isi are el rostul lui in limba in vorbirea comuna, e foarte greu sa-l vezi ratacit printre frazele celorlalti care il folosesc fara sa-l observe, fara sa-i ofere un spatiu privilegiat. Astazi am gasit adverbul prea pe care il locuisem un timp bun. Ca mai toate cuvintele din acel timp, le-am adunat, le-am cumintit, asta e cel mai greu cu ele. Pentru ca ele vor sa iasa in lume, sa se aseze unde le era locul, sa spuna, sa arate. Si atunci cand nu mai sunt scoase in lume palesc, se apleaca, insa nu mor. Cel putin eu nu le las sa moara. In casa de pe pervazul meu toate cuvintele sunt adapostite de vremurile grele. Adverbul prea este un chirias veritabil. Cand si cand isi mai plateste chiria prin faptul ca tace. Asta e singurul lucru bun pe care-l poate face pentru mine. Astazi a fost scos in lume. Ceea ce e de spus despre acest adverb este ca sta musai lipit de cuvantul langa care sta, e o parte din el, e ca si cum ai lungi o vocala si cuvantul s-ar lungi pe gandul tau. Atunci cand acest prea apare la fiecare cuvant, cand si Si!-ul e prea, cand e preatimp prea-ul se scurge incet intr-un tarziu care creste. Si preaul se intuneca. Dar prea-ul este singurul adverb care te face viu. Pentru viul acesta totul merita, chiar si tarziul. Neam nu as ezita sa-l folosesc. Insa e un adverb care nu se pliaza pe oricine. Pe cuvintele oricui. Langa el l-as adauga pe neam, pe care l-am descoperit tarziu, insa nu preatarziu. Incerc sa-l folosesc si eu insa nu prea stie sa se aseze printre cuvintele mele. Nu-mi apartine. Insa ma bucura sa-l aud. Foarte mult!Preamult!