Cu totii ne dorim, de fapt, o casa a bunicilor

Am vazut astazi un link cu niste poze extrem de frumoase..o casa a unor tineri care parea rupta din pozele vechi ale caselor vechi de la bunici. http://visuell.ro/acasa-la-alina-si-ciprian.html
Casa de la tara simpla si trainica in care pridvorul te intampina cu pisoi dormind in cosuri langa soba, cu covoare tesute si stergare, cu toata culoarea care e un fel de albastru de voronet pe care casele de azi, oricat de noi si frumoase ar fi, nu au cum sa-l inlocuiasca. O culoare a casei bunicilor, de nerefacut sau retusat. O culoare primitoare incarcata de o liniste cum numai duminica in satele vechi mai gasesti.
Cu totii cred muncim mult pentru ca, peste multi ani, sa ne retragem intr-o astfel de casa. Facem cumva drumul invers de la o altfel de civilizatie catre linistea vechiului, si a unui altfel de inceput. Daca bunicii nostri si-au inceput viata asa, se pare ca multi dintre noi asteptam o alta parte din viata sa ne intoarcem, nu sa ne continuam drumul, intr-o casa in care podelele sa scartie a vechi, geamurile sa fie aburite de la o soba pe lemne, iar noi sa ne simtim intr-un fel acasa. Dupa multi ani de fuga, de cautat mai bun, mai plin, mai altfel nu ne dorim decat o astfel de casa in care sa ne asezam. Si sa incepem abia atunci sa traim in liniste.

Esti in locul care ti-e pus deoparte?

Jumatate din oamenii pe care i-am cunoscut pana acum au ramas sau au plecat mai tarziu in alt colt de lume. Au plecat pentru ceva, pentru cineva sau pur si simplu au plecat. Nu stiu care este motivul sa pleci pur si simplu, fara sa cantaresti prea mult. Pentru cei care cred si stiu ca in afara e mai bine, gandul nu mai e decizie, ci firescul vietii. Dar cum e sa pleci pentru ca altceva iti este pus deoparte?

Astazi o prietena, plecata in Singapore, ma intreba Cum mai e in Romania? ca si cum m-ar fi intrebat cum mai e vremea pe la voi, ce mai mancati bun. ce sa-i raspunzi, ce sa-ti raspunzi tie cand stai la 20 de minute de aeroport si Romania poate sa fie, ca si pentru prietena ta, foarte departe. E simplu si ciudat ce se intreaba prietenii plecati sau ramasi in alte locuri. Sunt intrebari ale locului acasa, ce mananci, ce-ti iei de la magazin, cu ce mergi la serviciu, cu cine mergi la sala de sport. Nu intrebari despre economia tarii, nici despre politica. Pana la urma, mare parte din cei despre care vorbesc nu s-au mutat numaidecat pentru un serviciu mai bun. Ci simplu, pentru ce poate le era pus deoparte. Fie ca e belgia, italia, anglia sau singapore, nimeni nu a plecat sa nu mai stea aici, pentru mai binele poate economic de acolo. Ci pentru ca au simtit ca trebuie sa traiasca ce le-a fost pus deoparte in alta parte, in alt colt de lume, pe care poate, parintii lor, cei care i-au crescut pentru viata din Romania, nu l-au vazut, nu l-au dorit si nu si l-au imaginat niciodata.

Sunt o baba comunista, 2013, regia Stere Gulea

De o perioada buna de timp urmaresc filmele romanesti si, mai ales, observ ca nu sunt singura, avand in vedere ca de fiecare data nu prind cel mai bun loc la cinema. Preconceptia ca la un film romanesc poti vedea doar subiecte legate de comunism, de situatia defavorabila in multe nivele ale societatii romanesti ar trebui sa fie anulata de "lectura psihologica" a filmului. Asa cum nici "Dupa dealuri" nu era despre un sistem religios absurd, ci despre parcursul nefast, inca din orfelinat, al fetei, asa cum nici "Pozitia copilului" nu expunea coruptia din administratia romaneasca, ci o relatia dintre o mama si fiul ei, nici "Sunt o baba comunista" nu e despre nostalgia mult contestata a celor in varsta si mult citata replica "era mai bine inainte".

Una din replicile care dau o semnificatie acestui "era mai bine inainte" este cea a mamei (interpretata atat de firesc de Luminita Gheorghiu) care ii raspunde fiicei ca toata tineretea ei, anii ei sunt in acea parte a vietii, si asta nu ai cum sa o anulezi.

Fiica plecata in Canada nu este imaginea tinerilor care esueaza in cautarile lor in afara tarii, ci este tocmai, in sens invers, imaginea mamei care, ramasa acasa, isi ajuta fiica sa ramana acolo, pentru ca acolo sunt anii tineretii ei.

Iluzia mamei ca va putea repune pe picioare fosta fabrica, iluzia regizorului din film ca va putea reface adunarile de sute de muncitori si a "realului" dat de gasirea celei mai comuniste femei care inca isi mai tine carnetul de partid dupa icoana nu sunt fragmente cliseu, ci sensul unui destin, si al mamei, si al fetei, care merg doar inainte, chiar daca descendent.

Singurul care ia viata asa cum este, cu optimist in cele din urma, este tatal (interpretat exceptional de Marian Ralea) care si atunci, si acum este intr-un soi de "in afara". La filmarea la care mama participa, tatal se intreaba "ce rol joc eu", asa cum, cu ani in urma, la pregatirea femeii de a-l intampina pe Ceausescu la fabrica el se afla in afara portii.

Acest in afara il salveaza si fac posibila si salvarea femeii, si in cele din urma a fiicei. Dacia cu toate lucrurile din casa in urma pierderii apartamentului reprezinta, cumulat, acei ani ai femeii din comunism pe care nu ii poate lasa in urma.

Şi de acum?

Acum că am ajuns pe ultima sută de metri a doctoratului meu, de fapt în ultima lună, întorc pe toate părţile o întrebare: Şi de acum? Nu ştiu alţii cum, ce au înţeles prin perioada de 3 ani însă eu, dacă ar trebui să rezum perioada aceasta, ar fi una a călătoriilor aşa cum nu cred că se vor mai succede, una câte una, la scurt timp, chiar şi de la o lună la alta.

Nu ştiu ce înţeleg mulţi care nu făcut doctoratul sau poate l-au făcut doar într-o bibliotecă. Cine se limitează la un birou şi la un teanc de cărţi înseamnă că a ratat cam tot ce îi poate oferi doctoratul astăzi. De aceea poate mulţi nici nu se încumetă. Că după ajungi la un start în care nu ştii unde să o apuci, asta-i altă poveste. Ştiu doar că nopţile petrecute prin biblioteca din Germania au fost urmate de zile lungi de călătorii prin jumătate de Europă încât acum tânjesc după zilele în care planurile parcă se făceau de la sine şi studiul se prelungea în drumuri cu feriboturi pe lacuri în care Alpii se vedeau albi şi atât de aproape, prin drumuri cu feribotul între Asia şi Europa în Istanbul, cu căutarea unui hotel noaptea târziu în Viena şi cu o conferinţă urmată de plimbări prin muzee şi parcuri..

În Germania participasem la un workshop pentru doctoranzi în care te învăţa protocolul şi modalitatea în care să obţii cele mai bune rezultate într-o conferinţă. Paradoxal poate pentru un student din România, nu te învăţa să-ţi faci lucrarea, să cercetezi, ci să comunici, să te aşezi strategic la masa de după, să cunoşti oamenii şi să legi cât mai multe prietenii.

Se pare că în toţi aceşti 3 ani am pus în practică învăţăturile şi mi.-am transformat doctoratul într-o călătorie şi într-o posibilitate de a locui în nenumărate locuri prin oamenii pe care i-am cunoscut. Studenţii din alte ţări care veniseră şi ei cu tot felul de programe şi burse să studieze în altă ţară se obişnuiseră, şi eu odată cu ei, cu schimbarea locului, cu incertitudinea de după, cu schimbarea casei şi a vecinilor.

 Să faci un doctorat atăzi înseamnă să fii un pic nomad şi să-l transformi într-o experienţă mai degrabă de viaţă şi apoi de studiu. Cu siguranţă cei care l-au făcut în felul şi în ritmul meu, au ieşit altfel după aceşti trei ani. Mult mai flexibili, mult mai deschişi la schimbare, însă mult mai selectivi şi poate mai orgolioşi. Să nu mai lase ştafeta jos, să fie mereu în urcare. Urcarea aceasta, cel puţin în România, e o căutare fără sfârşit. Până ce te aşezi. Cu gândul rămas că poate nu e locul şi nici timpul. Cu gândul la oraşe pline de oameni din toate colţurile lumii care îi caută rostul departe de casă. Care îşi caută casa până ce vor spune, altundeva decât ţara sau oraşul natal, da, sunt acasă.

Cultura nu e gratuită in România

Evenimentul organizat de Editura Litera în Centrul vechi al Bucureştiului de Ziua internaţională a Cărţii a dovedit încă o dată cât de mult ne lipseşte simţul civilizaţiei. Cele 3000 de cărţi deschise pe străzile înguste din capitală nu au făcut decât să adune o adevărată mulţime de oameni prea puţin interesată de aspectul cultural, de noutatea evenimentului sau de ideea responsabilizării oamenilor prin lectură. De vreme ce în campania de promovare a evenimentului a apărut cuvântul gratuit totul a degenerat într-o goană după o carte gratis indiferent dacă eşti pasionat de lectură, dacă ai o bibliotecă acasă, dacă îţi place sau nu cartea, autorul, subiectul cărţii pe care ai luat-o de jos. Faptul că în în urma evenimentului nu ai fi putut găsi decât nişte rămăşiţe de cărţi şi tot atâtea rămăşiţe din obiectivul real al evenimentului ne face să ne întrebăm de ce a eşuat această campanie, până la urmă, de apreciat a Editurii Litera.

În paralele, BookMag a oferit copiilor din Mioveni cărţi într-o formă foarte frumoasă şi simplă. Evident că în cele din urmă această campanie îşi va avea efectul scontat tocmai pentru că volumele au ajuns într-un mod civilizat, direct şi cu măsură către aceşti copii. Cine a înţeles mai mult din aceste campanii, mulţimea din centrul vechi venită să capete gratis orice, indiferent că s-ar fi dat cărţi sau orice alt tip de obiecte, sau aceşti copii care cu siguranţă nu au resursele financiare de a-şi cumpăra cărţi.

Toate aceste evenimente îmi amintesc de ceva des întâlnit în micile mele călătorii în vremea când am locuit în Germania. Foarte des puteai să vezi măsuţe pe trotuare încărcate de cărţi la un preţ modic. Niciun vânzător în preajmă, doar o cutie în care puneai singur plata pentru cartea dorită.

De ce în România eşuează tot ce implică a obţine ceva gratis când ar trebui să fie un motiv de bucurie?

Adoptaţi, nu cumpăraţi!

De Ziua Internaţională a animalelor fără adăpost m-am gândit să "promovez" adopţia, dacă acesta o fi termenul corect pentru o calitate omenească şi, până la urmă, pentru o grijă neprogramată pentru animale.

Şi pentru că nimic nu convinge mai mult (ca-n reclame) decât exemplul personal, vă voi vorbi de pisoii adoptaţi, într-un fel sau altul, de mine.

Primul este Mieunilă. El este motanul pe care l-am avut la Iaşi timp de vreun an până m-am mutat în altă casă, el rămânând o vreme cu părintele cu care împart custodia lui, prietena mea Adriana. Mai apoi Mieunilă a ajuns în locuri mai bune, la casă, dar departe de casa mea de acum, de vreme ce şi eu, la rândul meu, am plecat în ţări mai calde.

Pe Mieunilă l-am găsit pe aleea din faţa blocului în care locuiam atunci, mânca la propriu o îngheţată pe care o aruncare cineva pe jos. Era foarte mic şi foarte plin de purici. Dar foarte afectuos. Planul meu de a-l deparazita, de a-i da să mănânce şi de a-l returna în locul unde l-am găsit nu a ţinut. Torsul unui motan din drum nu e acelaşi cu torsul după o baie caldă, cu gheruţele moi în hainele tale.

Pe Mieunila nu l-am făcut un motan fericit pentru că l-am adoptat, ci Om. Astfel că a învăţat, de-a lungul convieţuirii cu mine, cum e cu mâncatul din farfurie, cum e cu frişca de la prăjituri, cum e să faci baie cu şampon cu balsam şi cum e să stai toată ziua în faţă sau pe laptop.

Un al doilea motan este Mini, primul meu nepot, şi anume motanul surorii mele din Anglia. Pe el l-am văzut într-un centru RSPCA din Anglia, unde am fost doar fiindcă îmi doream extrem de mult să vizitez un astfel de loc, după ce îl văzusem la National Geographic. Pe Mini l-am adoptat (de fapt sora mea l-a adoptat la insistenţele mele) pentru că este imposibil să nu pleci cu un animal acasă după ce vezi acolo. Procedeul adopţiei lui Mini a fost unul foarte complicat, de la vizitarea casei unde va locui de către un agent de adopţie, la analize şi la adaptarea lui în noua casa.
Mieunilă rămâne, până la final, motanul care se sperie de o pană care nu doar că alunecă în aer, ci va aluneca undeva, cândva în mintea lui...

Ultimul motan, dar nu ultimul, este Miu. Ca o iubitoare de animale veritabilă trebuia să am un fin motan. Miu a fost găsit de prietenii mei, Anda si Tudor, intr-o noapte, in fata blocului. Si ei, ca si mine, l-au luat cu intentia sa-i dea să mănânce şi atât. Acest atât s-a transformat până la adânci bătrâneţi, Miu însoţindu-i în călătoriile lungi sau scurte la bunici, pierzându-se din când în când pe fereastra bucătăriei sau jucându-se ca nimeni altul cu mingile.

Şi pentru că povestea pisoilor adoptaţi de mine nu se opreşte aici, acum sunt în căutarea unui pui de pisoi pe care să-l adopt din mai. Dacă ar avea coada ca de veveriţă şi blăniţa cât se poate de fluffy ar fi perfect.

Prima sau ultima dată într-un loc

Acum un an treceam prin săptămâna "ultima dată de"...ultima cafea în cafeaneaua noastră din oraş, ultima plimbare cu feribotul, ultima zi la fitness, ultimul prânz la universitate încât ne întrebam unde s-au scurs zilele din prima zi în care ne-am cunoscut într-un birou , eu şi prietena mea din Spania, Enara, fiind singuerele care nu vorbeam germana. Ultimele dăţi înainte de o călătorie fără bilet dus-întors sunt fericite în felul lor, pline de nostalgie şi de amintiri. Ca o derulare de imagini înapoi până în momentul în care acei oameni nu se cunoscuseră niciodată.
De multe ori îmi propun ca weekendul acesta să fie primul în care fac un lucru nou, în care mănânc ceva dulce într-o cofetărie nouă, în care mă plimb pe o stradă nouă. Nevoia aceasta de nou poate apăsa destul de tare când ştii că locul în care eşti ţi-e dat, într-un fel sau altul, să rămâi. Să ştii că nu vei avea ultima dată în acel oraş poate fi la fel de apăsător cu ideea de a te afla într-o ultimă dată. Mă gândesc uneori la oamenii care se nasc şi trăiesc în acelaşi loc o viaţă întreagă, la bunicii a căror curte e un univers întreg plin de neprevăzuturi mici şi de bătrâneţi fără tinereţi. Viaţa în cerc, mereu de la capăt, viaţa începută de unde ai lăsat-o ultima dată, într-un alt anotimp sau într-o vreme mai bună. Să faci prima dată un lucru e doar la un pas de ultima dată: la fel de puternic, de nostalgic, de bucuros în felul lui simplu şi de departe de prezent. Niciodată parcă nu eşti în afara unui interval curios când eşti prima sau ultima dată undeva.

Mama, 2013

Dacă aţi văzut filmul El laberinto del fauno şi v-a plăcut, cu siguranţă veţi vrea să vedeţi, într-o anumită măsură, şi filmul Mama, produs de acelaşi Guillermo del Toro. Chiar dacă filmul recent apărut scade în fantezie şi în emoţia pe care ne-o trezeşte faţă de El laberinto del fauno, nu dezamăgeşte şi nici nu ne sperie pe cât ne-am aştepta (fiind încadrat ca horror).
Dacă ar fi să mă opresc asupra psihologiei din film, pe care o caut de fiecare dată, m-aş aşeza în interpretarea dragostei materne, sub cele două forme curios puse în cadru de filmul Mama. Mai mult, dezvoltarea copiilor în mediul sălbatic şi păstrarea, pe de altă parte, a deprinderilor umane prin cele două surori, Victoria şi Lilly. Cele două tipuri de mame puse în antiteză, mama de nevoie, dezinhibată şi nonconformistă, cuprinsă, fără voie şi iremediabil de instinctul matern, şi sufletul de mamă care nu îşi găseşte liniştea după sinucidere, aduc în discuţie limita până la care apartenenţa, instinctul, legătura nu numaidecât de sânge se creează între copii şi părinţi. O foarte frumoasă metaforă, poate nu atât de pregnantă ca efectele onirice sau pentru a reda creatura insolită, se regăseşte în perechea de ochelari a fetiţei: ceea ce nu vede până să fie salvată din mâinile creaturii şi ceea ce poate vedea cu ochii larg deschişi. De cealaltă parte, inocenţa lui Lilly, sora cea mică, aflată în incapacitatea de a distinge umanul de insolit, binele de căderea într-o lume căreia nu-i aparţine.
O poveste frumoasă de seară în care, din păcate, binele nu învinge la final decât pe jumătate de vreme ce fiecare din cele două mame îşi recuperează, legitim sau nu, copilul.

Poziţia copilului, 2013

De ceva vreme urmăresc toate filmele româneşti care apar în cinematografe şi, de fiecare dată, mă uit în sală, la premiere, dacă reuşesc să ajung, câţi dintre români sunt interesaţi de filmele româneşti. Ieri puteai să vezi chiar statueta Ursul de Aur. Din păcate însă, nu era nici coadă, nici lume care să pună în pericol siguranţa statuetei pe coridoarele unui mall. Era de una singură, stingheră, de altfel, ca mai tot ce-i cultural tocmai într-un mall şi tocmai în mijlocul unui concert live.
Până una alta, sala nu s-a umplut aşa cum mă aşteptam, iar pe fundal, atunci când filmul nu presupunea o muzică de fundal sau un schimb de replici, puteai auzi cântecele unui Connecter si co.
Dacă e să mergeţi la film, după ce veţi fi citit câteva cronici, cum am făcut eu, nu vă aşteptaţi la o relaţie tensionată mamă-fiu, la un schimb de replici continuu sau la evenimente neaşteptate. Totul este redus (şi redat foarte bine de actori) la imaginea aproape inexpresivă a unei mame, naivă în ochii celorlalţi, dar care rezolvă, în felul ei, şi cu o răceală aparentă, problemele fiului. De cealaltă parte, psihologia fiului este redusă în câteva replici dure spuse părinţilor şi scoasă la suprafaţă, abia la final, într-o scenă mută filmată în oglinda retrovizoare a maşinii.
Nici filmul acesta nu scapă de câteva realităţi tipic româneşti, mituirea autorităţilor, abuzul de putere, posibilitatea de a face bani oricum când simţi că de tine depinde libertatea unui om. Întâlnirea dintre mamă şi martor în mall arată foarte bine până unde se coboară omul să câştige câţiva lei în plus.
Şi acest film se termină brusc sau poate în punctul în care fiecare spune totul fără să trebuiască să spună nimic. Prezenţa fiului la casa părinţilor care îşi priveghesc copilul, mama care pune în cuvinte imaginea idilică a unui fiu pe care nu îl are e, de fapt, o comunicare internă, pe care şi-o doresc ambii, însă la care nu ajung verbalizat niciodată.

Londra de sus până jos

Am regăsit săptămâna aceasta Londra aşa cum o lăsasem: deosebit de zgomotoasă, de cosmopolită, de cochetă în rochiile doamnelor şi în paltoanele elegante ale bărbaţilor pe stradă. La fel de nonconformistă în părul colorat al tinerilor, în multiplele identităţi pe care le vezi pe stradă şi de care, acolo fiind, nu te mai miri. Liniştea aceea de oraş european mare că te poţi îmbrăca cu orice pentru că, oricum,  toată lumea e prea grăbită să te analizeze pe stradă. Un oraş în care nu ai cum să te regăseşti niciodată acelaşi de vreme ce te pierzi de pe o stradă pe alta, inghesuite sau largi, dar acoperite de oameni. Londra e pentru oamenii vitezei, ai noului, ai bucuriei de viaţă, ai schimbărilor, care nu au nevoie de spaţiu personal decât acasă, în familie.
Îmi amintesc anul trecut de oraşul german în care am studiat unde am avut mereu senzaţia că sunt într-un interval în care timpul....are nesfârşită răbdare cu oamenii. Acolo mi se părea că era inutil să te grăbeşti, pentru că totul se mişca într-o relaxare totală, în care puteai să priveşti, să analizezi de sute de ori locurile şi oamenii, pentru că timpul te lăsa. Însă un loc în care bătrâneţea parcă e mai vizibilă şi mai aşezată decât în capitale unde, chiar şi spre/la bătrâneţe alergi.
Ajung la concluzia că ai, cu siguranţă, ritmul personal al oraşului în care trăieşti. Şi în felul în care mergi pe stradă, mai repede sau în plimbare, şi în cel în care vorbeşti dar, mai ales, în cel în care vezi şi interpretezi lumea: bogat, multiperspectivist, alert şi în cunostinţă de cauză. Bineînţeles, atâta vreme cât ai ochi ca să vezi şi să iei tot ce te poate face complet şi complex.

Amour, 2012

Din titlu şi din trailer-ul filmul ai înţelege că "Amour", în regia lui Michael Haneke, spune o poveste frumoasă şi lungă de dragoste , protagoniştii fiind acum la capăt de viaţă şi de dragoste. M-am întrebat mai apoi de ce o astfel de poveste a câştigat Palm d'Or şi de ce este nominalizat la 5 secţiuni Oscar: cel mai bun film, cea mai bună actriţă în rol principal (Emmanuelle Riva în vârstă de 85 ani), cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor şi cel mai bun film străin.
Aşa că atunci când am văzut filmul am încercat să găsesc în fiecare secvenţă răspunsul la aceste întrebări. După doar câteva minute veţi realiza o tehnică care se reia pe toată durata filmului: stop-cadrul, destul de prelungit. În unele imagini, cum ar fi o sală de spectacole sau chipul adormit al unei femei, ţi se lasă impresia de pictură. Contrapunctic, se derulează la un moment dat câteva imagini cu tablouri exprimând lumea exterioară apartamentului în care se desfăşoară toată acţiunea filmului.
Transformările pe care le suferă doi bătrâni după paralizia femeii, trecerea de la o schimbare la alta până la climax sunt, cu siguranţă, câteva din motivele pe care le căutam mai sus. Nevoia de a-şi păstra independenţa după pierderea imobilităţii, refuzul de a cere ajutor, de a fi considerat o victimă, pe de o parte, şi stăpânirea celui care sprijină până la cedarea ultimă.
Finalul este unul frustrant pentru spectator, lăsându-te cu imaginea scrisorilor, cu aşteptarea fiicei care să descopere trupul mamei şi cu dispariţia bătrânului. Mai mult decât dragoste între 2 oameni, filmul spune şi povestea dragostei de viaţă, de independenţă, de comunicare şi, mai ales, de conştiinţă de sine.

Despre pasiuni şi culorile din noi

De când m-am întors din Germania sunt la mijlocul unor decizii, drumuri sau întrebări, întorc pe toate părţile linia de mijloc între pasiuni şi jobul care să-ţi plătească, lună de lună, chiria. Astăzi am povestit cu 2 prietene despre interviuri care mai de care mai ciudate, ieşite din bunul-simţ, la pragul hazului de necaz încât, dacă am pune cap la cap poveştile şi întâmplările noastre, sigur am scoate un bestseller şi un studiu de caz bun pentru cei pasionaţi sau nu de HR. Nu ştiu câţi sunt norocoşii care să trăiască, la propriu, din pasiunea lor. Văd tot mai mulţi oameni care merg zi de zi la serviciu, poate nu locul de muncă ideal, care însă îşi oferă seara sau weekendurile pentru pasiunile lor, fie că e scrisul pe blog, fotografia, călătoria sau orice altceva care ne face puţini mai vii şi coloraţi. Ce am învăţat lunile acestea este că, poate, nu e rău sa fii unul dintre cei mulţi la un birou, dar în orele de după să te dăruieşti ţie, să te bucuri că poţi să faci ce te face fericit, împlinit. Cât de curând voi investi şi eu în acest blog pe care, sper eu, să-l transform într-un loc al întâlnirii pasiunilor şi activităţilor care spun despre mine ceea ce sunt, şi nu ceea ce fac.

Django Unchained, 2012

Nominalizat la Globurile de Aur pentru cel mai bun scenariu (Quentin Tarantino) si cel mai bun actor într-un rol secundar (Christoph Waltz), Django dezlănţuit este un film care rulează cu sălile pline.
Am fost şi eu să-l văd aseară, nu pentru popularitatea sa în discuţiile cinefililor, ci pentru premiile sale. Dacă vi-l recomand? Da şi nu. Vi-l recomand pentru multitudinea de stări contrarii pe care vi le creează filmul: de la mila pentru soarta sclavilor (unele imagini sunt foarte puternice), la buna-dispoziţie şi umor date de multele scene parodice, la optimismul dat de libertatea lui Django, nu fără rost numit Freeman. Nu vi-l recomand pentru scenele de western (mie una mi s-au părut toate a fi parodiate, unele cu succes), cu secvenţe de violenţă prezentate mult prea puternic, cu focuri de armă care aveau efectul unor grenade mai degrabă, şi cu parodia dusă parcă prea la extrem. Finalul cel puţin anulează tot optimismul în soarta mai bună a negrilor, face din eroul de western un personaj hazliu cu vestă aurită şi ochelari de soare, iar salvarea fetei sclave e dusă într-o romanţă destul de slabă de film american. Ca să nu mai spun de coloana sonoră pe care aş situa-o în zona parodiei din nou.
Însă per total filmul nu plictiseşte, te ţine atent chiar dacă spre final este destul de diluată acţiunea şi , într-adevăr, scenariul şi-a primit onest premiul.

Radu Gabrea, Evrei de vânzare

Cel mai nou film documentar al regizorului român, Radu Gabrea, s-a lansat aseară. A fost interesant să văd, printre spectatori, oameni de alte naţionalităţi, în dreapta mea era un cuplu de germani, iar în stânga o familie cu copii care vorbeau franceza.
Din nou un film emoţionant care te învaţă că oricât ai şti despre istoria ţării în care ai trăit niciodată nu e de ajuns, şi, mai mult, că întotdeauna a fost mai rău decât ai crezut. Povestea târgului de evrei, emigranţi la vedere, vânduţi, de fapt, pe bani sau pe produse, altor state.
Un film care merită văzut şi care, la final, face inutilă orice problematizare.

Life of Pi, 2012

Acum aproximativ o lună am văzut documentarul Ashes and snow, cu imagini foarte frumoase, însă care necesită o anumită stare să-l poţi vedea, fiind un documentar de artă. Ideea fiind, şcolăreşte, comuniunea om-natură, am avut, din nou, dubii în ceea ce priveşte, de data aceasta, filmul Life of Pi.
Există câteva motive pentru care vă recomand să-l vedeţi la cinema, pentru că acasă, pe un laptop, s-ar pierde mult din el. E, fără doar şi poate, şi o poveste pentru părinţi şi copii deopotrivă. Sfaturile înţelepte pe care le dă tatăl fiului, de la găsirea drumului în credinţă prin raţiune la relaţia pe care oamenii o pot avea cu animalele, niciodată de prietenie reală. Odată cu naufragiul navei, Pi trăieşte în paralel două poveşti pe care le va da mai departe după ce este salvat.Cea de-a doua poveste, în care supravieţuieşte alături de Richard Parker, tigrul copilăriei sale, îl face să trăiască zi de zi învăţăturile tatălui său. Dar să supravieţuiască. Căutătorul de poveşti, căruia îi este dat să asculte povestea lui Pi ajuns acum la maturitate, are libertatea să aleagă din cele două poveşti paralele, cea a naufragiului alături de mamă, de bucătar şi de un "hindus fericit" sau de o zebră, un urangutan şi un tigru bengalez. Care este povestea reală, care este finalul adevărat ajung să intereseze mai puţin în spatele unei aventuri cu imagini atât de frumoase din nopţile cu meduze, cu balene sau cu furtuni pe mare. Dar şi cu scene emoţionante ale copilului care priveşte neputincios moartea familiei în naufragiu şi a singurătăţii în mijlocul pustiului marin.

Voi ce iubiţi?

Uitându-mă la fotografiile unui proiect fotografic Tu ce iubeşti? m-am gândit şi eu care ar fi lista mea pe care aş fotografia-o.

Pe locul 1 ar fi călătoriile. În altă viaţă sigur am fost vreun melc cu casa în spate; ştiu doar că m-aş muta într-un aeroport şi în loc să iau un autobuz spre serviciu, aş lua un avion în fiecare zi spre altă ţară. Mă uit pe fotografiile celor care călătoresc în America de Sud, în ţări din Asia sau din Africa şi mă gândesc cum să ajung şi eu în toate acele locuri altfel decât Europa cea de toate zilele.

Pe locul 2 dar şi The one ar fi pisicile. Nu ştiu dacă există cineva pe lumea aceasta care mă cunoaşte şi să nu-mi fi dăruit ceva cu o pisică: de la căni, la brelocuri, la jeleuri, cercei şi alte asemenea. Ştiu doar că dacă vreodată voi avea destui bani aş face un adăpost de animale exact ca în Anglia, RSPCA, sigur aţi văzut la National Geographic. Eu am vizitat unul în Anglia şi de atunci mă gândesc ce înseamnă grija pentru animalele găsite, voluntariatul-să le ajuţi să-şi găsească o casă.

Îmi mai place şi singurătatea uneori, ca oricărui taur veritabil. Zilele cu mine, cu filmele pe care îmi place să le văd, cu dimineţile lungite în pat, cu to do list-urile mele. Cu întrebările mele, cu deciziile care simt că uneori trag de mine, cu gândul la alte locuri şi alte timpuri din viaţa mea.

Iubeam la fel de mult călătoriile cu feribotul peste lacul Konstanz la Mersburg. Cum se vedeau Alpii în zilele senine, plimbările printre viile din Mersburg, terasele de pe malul lacului. Mi-e dor de Konstanz ca de-o persoană uneori şi îmi zic mereu că unele locuri îţi sunt date în viaţă ca unii oameni pe care nu îi cauţi, nu oboseşti să-i cunoşti, ci doar îi întâlneşti.

Şi câte nu or mai fi: să aud ploaia cum cade în streaşina casei la bunici, prima ninsoare, tenisul, zilele senine de toamnă, patiseriile din germania, aerul cald de octombrie din spania, şi macii.

Într-un cuvânt despre timp

Cu cât ne plimbăm mai mult cu atât iarna creşte în iarba de sub zăpadă. Cu cât învăţăm mai multe cuvinte cu atât ne învăţăm în tăcere. cu cât ne cunoaştem mai bine cu atât cunoaştem departele în aproape. cu cât mergem înspre păşim mai înalt şi mai sigur. cu cât visăm călătorii ne întoarcem acasă mai plini, mai vii. mai noi nicicum mai vechi mai azi şi mai ales mai mult mâine.