Unde ne duce Anul care vine

Ziua dintre ani mi-a dat mereu o stare de anxietate. Dacă ar trebui să o vizualizez ne-aş vedea pe toţi într-o gară aglomerată încercând să nu piardă un tren. Mi s-a întâmplat odată să fiu pe punctul de a pierde trenul şi am trăit starea de inutilitate, aceea în care te situezi în afară fără să ai vreo opţiune.
Ziua dintre ani mi-a dat şi o stare de lenevire totală. Cum un an se sfârşeşte e ca şi cum ai finaliza un proiect şi te bucuri că ai terminat. Aştepţi ziua de mâine să începi altul. Sau să te înceapă el pe tine.
Ştiu că mulţi fac liste de realizări şi nerealizări personale şi profesionale. Lista aceasta de obicei o scriu de ziua mea de naştere. Cât despre ziua de azi, pot scrie doar că a fost un an norocos pentru mine, un an al întâlnirilor de tot felul. Cu oameni care erau aproape de mine şi nu mi-a fost dat să-i cunosc decât atunci când am ajuns în altă ţară, cu oraşe la care doar visam, cu trenuri de toate limbile, cu avioane care s-au jucat cu liniştea mea, cu prieteni pe care îi aveam de dinainte să-i cunosc însă nu am ştiut unde să-i caut. Întâmplarea a făcut să mi se dea fără să caut prea mult sau poate că am aşteptat îndeajuns. Sau poate că am meritat sau, de ce nu, m-au meritat ei pe mine. Cât despre nerealizări, pot spune că nu au fost sau nu le-am văzut. O singură călătorie neîmplinită într.-un oraş care m-ar fi ţinut de mână. Dar am ajuns să cred în legea compensaţiilor, anul care vine o voi denumi legea dimineţilor.
În cele din urmă, noaptea dintre ani este o dimineaţă care ne prinde treji pe toţi. E o dimineaţă cu lună, cum numai cei aleşi au. Noaptea dintre ani este o dimineaţă fără soare pentru că fiecare are dreptul, doar în acest moment al anului, să aleagă cum şi când să-şi înceapă ziua. Soarele este doar în ochii recunoscuţilor.
Dacă ar fi să-mi doresc ceva în noul an ar fi, din nou, călătorii multe cu strangeri de mâini. Călătoriile apropiate. Călătoriile pe care le începi dimineaţa nu devreme, ci de timpuriu. Dacă e preatârziu rişti să pierzi trenul acela. Şi să rămâi într-o gară un an întreg e mare lucru.
Ziua de 31 este o zi cu siguranţă mai lungă decât veacul. E o zi anxioasă ca mine. E o dată pe care aş tăia-o din calendar. În cele din urmă, e singura zi care sfârşeşte cu dimineaţa târzie, şi nu cu seara devreme.

Noi suntem noi prin noi la RS

Noi nu scriem un poem. Noi scriem o poveste. Prin ceea ce suntem suntem si poem si poveste. Eu sunt ceea ce sunt total indefinibil. Cauta-ma daca ai idee ca ma cunosti. Nu este nicio definitie doar adevar este. daruit dar necunoscut este. Definitie nu este, dar intalnire, amintire ne suntem unul altuia.

Daca intr-o seara de iarna un calator S-ar opri intre noi S-ar mira de ras, de cuvant, De noi nu! Noi nu suntem la vederea oricui. Ori cui ori ciocan Suntem unul pentru altul.

Versuri demult uitate. Încerc să mă trezesc. Dar ape limpezi limpezesc. Şi pietre se îndură de vânt. Şi n-am crezut să-ndur atâta bucurie. Adusă de vânt, adusă de neştiut. Şi lumea de iluzii ni se destramă dintr-o veşnicie. Emoţiile mă copleşesc. Şi tot nu m-am trezit.

Cum sa faci dormind Alecart

Sa fie alecart un adverb aici? Mai bine as spune alecartian, pentru ca asa, trebuie sa spun, si daca trebuie trebuie, dormea marele manager al revistei Alecart in timp ce noi, muritorii alecartieni, taiam articole, cautam monede. Si cum somnul furat e cel mai dulce, managerul isi intinse patul, isi puse mainile pe piept, ochii ii erau oricum inchisi de cum s-a asezat pe fotoliu, si a inceput. Nu, nu a inceput sa lucreaze la revista, asa cum va imaginati cand ii vedeti numele treaz pe coperta interioara. Treaz poate la vederea imaginii care s-ar vrea coperta acestui numar. Cred ca atunci adormise cu ochii deschisi, poate si eu pentru ca doar imaginea vorbea, din spatele cartii, evident. Si de la imaginea din afara s-a trecut, ei au trecut, eu doar am ramas pe loc, la alte fotografii in mare... carti, care mai ca ar da numele revistei PlayAlecart. Si ce tiraj ar avea, spusera ei. Pe mine nu m/a intrebat nimeni nimic. Dar sa-l lasam dormind. De partea cealalta a mea, pe un scaun de birou confortabil, cineva muncea, mai si muncea de fapt si de drept.Iar eu, ca un umil executant, de pe scaunul meu rece de lemn, fara spatar!, gaseam sigle, ordonam texte, nicidecum nu le taiam. Cu asta se ocupa Virgil, mai ales cand este la bucatarie, s-ar ocupa si managerul, dar el doarme. Pentru ca somnul cel mai dulce este atunci cand se lucreaza la revista Alecart. Iar cand marele manager se trezea din somnul sau, din orgoliu sau pentru o cana de ceai, scaunul cel negru cu spatar se elibera, iar eu ma bucuram ca pot sa/mi intind spatele. Sa nu credeti ca mi se permitea sa ma fure somnul. Nu, managerul,proaspat trezit din somn, avea forte noi de a da directive, ordine, sa modific articole, sa caut nume de rubrici pe sub crinole. Si eu care credeam ca e o treaba de manager.Si cand cana de ceai se sfarsea, pe ritmul tastelor lui Virgil care modifica maini, punea drumuri si poduri prin revista pentru ca, desi nu veti vedea (asa cum numai managerul vede cu ochii dormind), ele trimit la libertate, insira rufe la uscat printre revistele revistelor, managerul ne oferea spatiul ganditor de a lucra si el cadea in meditatia somnului. Si uite asa un vis era rubrica Eseul, un altul Universitaria, iar la trezire in neasteptata lumea alecartiana, observa cu stupoare ca mai sunt doar doua rubrici de facut. Pentru ca, nu-i asa, unii au muncit pana la 1 sa faca o revista...dormind altii sau altul. Si de bucurie ca Alecart mai ca e gata, asa plinuta cum e de peste 100...de pagini, am sarit de pe gand pe cuvant si am plans. Cu un singur ochi.

In lumea alecartiana doar unul isi permite sa doarma, ceilalti viseaza. El doarme pentru ca a visat inaintea celorlalti si n-ar vrea sa ocupe la nesfarsit visul. El doarme pentru ca are timp si bucurie, pentru ca asa e frumos: sa oferi celorlati visul tau. Uneori din greseala marii visatori ajung sa-l viseze si sa-i supuna cuvantul, iubind supunerea!

Supunerea in vis e somnul cu ochii deschisi. vezi si te vezi in visul celuilalt. si ai vrea sa ramai. insa abia la trezire inchizi ochii si plangi timpul si bucuria din vis.

Rasu-plansu in Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Oricat de mult as vrea (si cand vreau vreau) sa scriu despre filmul pe care l-am vazut in una din serile acestei saptamani la cinema Victoria (multumesc, Ruxandra!) nu pot. Nu pot sa scriu despre film cand reactia publicului a fost atat de puternica. Chiar daca se voia o gala serioasa, cu prezenta regizorului, seara a fost, ce-i drept, o gala, dar una a rasului sau a luatului in ras mai exact. De la bun inceput s-a pornit cu stangul in dreptul. Regizorul si/a facut intrarea intr-o sala prea mare pentru microfonul sau defect. Si uite asa au inceput primele aplauze peste voce care s-a retras nu in fata filmului, ci a publicului nerabadator sa inceapa comedia. Trebuie precizat, pentru a intelege totusi teoria aceasta a rasului din sala, ca publicul era format in majoritate din tineri sub 30 de ani (nu ca asta ar fi limita tineretii). In rest, batrani patrioti de orice culoare politica. De la prima imagine a dictatorului, pentru ca totusi, la modul serios pe care l-a uitat publicul, aceasta era miza autobiografiei, publicul a inceput..distractia. Pungile de popcorn romanesti fosneau intre murmure, glume, gesturi imitative dictatoriale, sau lasari din umeri si parasiri de sala. In cele peste 3 ore de efort fizic efectiv, am trait un alt absurd, acela de a ma afla in mijlocul poporului din care fac parte care isi ia istoria in ras. Aceasta este Romania din pacate, o tara de rasu plansu, in care, asa cum spunea cineva la o lansare de carte, nu ai cum sa te plictisesti. Poate greseala in receptare a filmului nu a stat in neseriozitate, ci in necunoastere si netraire a evenimentelor pe viu, de vreme ce sala era arhiplina de tineri. Si uite asa romanul se prapadea de ras, batea din palme cand o vedea pe Elena Ceausescu iesind in costum de baie din mare, cand afisa o figura plictisita langa pozitia implicata dictatoriala a iubitului ei conducator. La festivitatile de neimaginat ale celebrarii zilelor nationale din Romania sau China publicul statea uimit, dupa care rasul rabufnea la reactiile omului Ceausescu. Incerc sa citesc reactia publicului din perspectiva psihologica si nu reusesc: eram intr-o sala de deplasati mintal care vedeau derulata viata unui om din cauza caruia s-a facut o revolutie, s-a ramas in urma cu vreo 20 de ani fata de Europa si s-au suprimat zeci si sute de drepturi omenesti. Iar omul rade! Poti sa pedepsesti prin ras ma intreb? Din pacate, filmul nu mi-a oferit decat 3 ore de efort fizic, de exercitiu mental de a-mi stapani picioarele sa nu se ridice si sa plece, de vreme ce nu am aflat nimic din spatele dictatorului Ceausescu. Cat despre amuzare alaturi de publicul de la Victoria, m-am retras de data aceasta. Istoria nu m-a facut niciodata sa rad!

O lansare la care am fost in titlu

http://www.paranoiaparadis.ro/2010/11/coperta-poezii-odioase-de-dragsote.html

Je ne regrette rien

Fiecare rămâne după o carte sau dupa un film cu o imagine pe care o poate asocia cu o parte din realitatea personală. Oricât de obiectivi am vrea să fim, nu ne putem desprinde de subiectivitate. Uneori însă priveşti filmul şi simţi că tu ai fost cel dintâi care a gândit scenariul. Şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să pui pe seama coincidenţelor întâmplarea şi să taci.
Filmul Inception, pentru că (şi) de la el am pornit, îţi propune un târg: să întorci percepţia reală despre vis şi să visezi realul din vis. Dacă în film, personajele se conectau prin fire la acelaşi vis, cu un sedativ puternic, trecând de la un nivel la altul prin subconştientul fiecăruia, în viaţa reală, oricare ar fi, construită real sau realitatea construită, modalitatea e mult mai simplă: să închizi ochii. Fără coincidenţe însă nu cred că e posibil, în viaţa reală, să atingi, precum personajele noastre, cel de-al treilea nivel al visului, de unde să optezi definitiv pentru vis sau realitate, sau, cine ştie, pentru realitatea visului.
Trăim într-o apăsătoare convenţie, mi se pare mie de la o vreme, şi filmul mi-a dat dreptate. De ce realitatea adevărată, poate mai săracă, e mai consistentă, iar bucuria mai puternică, decât cea a visului? Cum se face că poţi avea casa pe care o visezi dinainte de a o cunoaşte, iar aceasta, privită din realitate, să arate ca un schelet părăsit, gata să se surpe şi să dispară? Filmul acesta îţi trece prin oase precum trenul peste privirea celor doi protagonişti. De fapt, acesta este visul construit, şi în felul acesta te poate depăşi în înţelegere, precum zgomotul puternic auzit de urechea lipită de şine.
Totemul pe care îl are personajul principal nu face decât să încurce visul în realitate, pentru că, la urma urmei, nu locul sau obiectele dau realitate lumii construite, ci afecţiunea în care sădeşti ideea, nevoia, lipsa. În aceste condiţii, în lumea lui Mol nu obiectele erau cele care o înconjurau, ci dorinţa, ideea puternică şi convingerea că realitatea adevărată este cea a şinei, şi nu a trenului. Nu trenul o va duce în locul unde vor putea să fie împreună, ci ochiul închis pe şina de cale ferată, mână în mâna celuilalt. Încerc să găsesc o justificare egosimului femeii.Ultima imagine a celor doi înainte de a pune capăt visului mă nedumereşte tot mai mult asupra fericirii convenţionale. Pentru că ea a fost aleasă, şi nu bucuria visată.
Întoarcerea acasă, ca mobil al acţiunii, este, de fapt, începerea unui alt vis, lipsit de egoism prin paternitatea sub care se naşte. Zgomotul atingerii apei de către maşina în care toate personajele visează conectate reprezintă de fapt căderea în gol a lui Mol care îşi sfârşeşte realitatea visată pentru a-i permite lui să-şi elibereze subconştientul şi să poată construi lumea sa. În acest film, semantica învinge lingvistica, pentru că, doar în cazul acesta, nu vom visa vise, ci visuri.

ALECART-Un proiect cultural care ne aduce impreuna

Să creşti sub semnul paradoxului! Aceasta ar fi pentru mine maxima alecartiană sub care care stăm, de aproape 5 numere, toţi care am gândit, am verbalizat, am însemnat sau pur şi simplu am citit a l'ecart ALECART. Paradoxul este unul prietenesc de vreme ce a permis să convieţuiască, mână în mână, impulsul de a ieşi din necunoastere, neimplicare, neverablizare şi instinctul de a intra în recunoastere, implicare si cuvânt. ALECART stă sub semnul cuvântului care numeşte, denumeşte şi, înainte de a dispărea din limbă, se aşterne, travestit în spatele măştilor semantice, printre noi. ALECART este, iată, din nou paradoxal, un proiect sub a cărui coperta ne-am jucat de-a v-ati ascunselea. În cele din urmă fiecare este prins, de aceea nimeni nu pleacă din Alecart odată intrat în joc. Şi pentru ca jocul nostru să nu decadă în joacă, dorindu-ne un ludic de calitate, am stabilit reguli şi roluri, paradoxale şi ele în felul lor simplu. De la iniţiatori (manageri cum s-ar vrea unii) de joc cultural (prof. Nicoleta Munteanu, prof. Emil Munteanu, web designer Virgil Horghidan), la stabilirea spaţiului de joc (Colegiul Naţional de Artă "Octav Băncilă" Iaşi, Colegiul Naţional Iaşi)pasul a fost simplu. Şi pentru că noi creşteam în fiecare lună cât alţii în ani buni, ne-a trebuit un spaţiu de joc mai mare, mai bogat (!) şi iată cum, de la stat universitar am trecut la privit către o altă universitate care ne-a deschis. Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi a a intrat în joc ştiind că va avea doar de câştigat, oferindu-se pentru a câştiga împreună. Şi iată cum elevi şi profesori deopotrivă, universitari şi preuniversitari, pentru că toţi sunt mână în mână după cum vă spuneam, am început să ne jucăm. La fiecare lansare alt joc, cu o redacţie de joc mai bogata prin noi nume venite de departe sau de aproape. Distanţele în Alecart se măsoară doar prin apropierea de gândirea şi bucuria culturală a celuilalt. Şi pentru că mulţi oameni mari au fost daţi (înăuntru şi nu afară) din Suceava, am primit în joc o subredacţie generoasă de tineri scriitori, cu premii vechi la alte jocuri culturale, care şi-au unit terenul de joc (Colegiul Naţional "Petru Rareş") prin profesorul (pentru atâţi oameni mari) Gheorghe Cîrstian.
Dacă ne întoarcem la paradoxul sub care stăm cu toţii de la o vreme, e musai să spunem că noi suntem şi înăuntru., în revistă, dar şi în afară, în dezbateri, întâlniri, workshopuri. Suntem prin noi în afară. Ce ne aduce împreună în jocul acesta al paradoxurilor la tot pasul? Instinctul cultural care îşi doreşte carte, film, itinerarii de tot felul, interviuri, biblioteci, reportaje, creaţii şi tot ce poate să-i satisfacă, pe termen lung, nevoia de cunoaştere. Iar dacă la ultima lansare a jocului Alecart nu am căzut...de acord dacă prietenia ţine de instinct sau nu, paradoxul sub care creştem ştie sigur că ea ne aduce împreună oricât de în afară am fi.

Despre cai si morminte

Atunci cand ai sub ochi un roman intitulat Cartea soaptelor te astepti, firesc, sa fie cuvinte mai degraba nespuse decat rostite. Stii de la bun inceput ca, iata, scriitorul iti pune povara completarii textului, si nu te lasa sa lenevesti, ca atatia altii, printre randuri.
M/am pus si eu la treaba de vreo cateva saptamani sa scriu Cartea soaptelor. Din pacate, scriitorul mi-a lasat cam multa libertate prin tot ce nu a spus asa ca romanul pe care l-am citit eu poate fi altul decat cel care s/a vrut scris. Si a fost! Am fost avertizata, inaintea de inceperea scrierii mele a Cartii soaptelor, ca va fi o carte trista, a suferintei unui popor care, de neinteles, a fost respins de soarta. Un neam caruia nu i s-a permis sa/si ridice privirea nici catre trecut, nici catre drumul de apoi macar. Mi s-a creionat drumul celor sapte cercuri ale mortii, cale catre dezgolirea treptata de morti, de frica, de neputinta. Un neam cu mormantul familiei in spate, adapostindu-se la umbra mortii. Oameni care si/au scris povestea pe drumurile deportarii, prin urmele talpilor arse si ale degetelor slabite. Un popor fara tara si fara nume. Iar cand realitatea e nedenumita e in asteptare.
Cand am inceput sa scriu Cartea soaptelor am simtit, de la primele randuri, ca va fi povestea unor cai sub a caror copite s/a pierdut batalia cu soarta. Sub tropotitul lor, povestile s/au scris infrante de glasul atat de puternic al celor care ar fi avut atat de multe de marturisit si nu au fost lasati. Cartea soaptelor rasuna de tacerea razboiului purtat pe un camp al disperarii sortii. Din sapte in sapte soapte nechezatul lor este durerea copiilor si a bunicilor fara morminte si fara amintiri. In cele din urma, am inteles poate ca un roman despre suferinta nu are cum sa placa. Nimanui nu-i place sa se impovareze cu o alta suferinta. De ce sa o mai scriu atunci? Pentru ca nu au scris-o cei care ar fi putut povesti, de sub copitele cailor invinsi, apropierea stranie de necuvantul dumnezeiesc.
Mi-a fost dat sa scriu Cartea soaptelor ca un ritual al macinarii cafelei, cu arome puternice de khaife sau gezve si mai ales de grau cu fructe uscate. Iata ca in aburul aromat al licorii am vazut in soapta, din sapte in soapte, sirurile de oameni. Fiecare om cu vorba nespusa si numele neaflat. Mormantul lor ramane in ei, fiecare ingropat in numele si in cuvantul sau. Iar acum, cand eu le scriu Cartea, rasar in lume morminte cu nume, la care, umili cititori, opriti-va!

Sectionarea in trei a lui Daniel Sandru

Cand filologul deschide o carte, ochiul critic in afara se desteapta, iar spiritul cartitor ii directioneaza atentia pe toate caile. Mai pe scurt, incepe sa bata campii despre ce este, sau mai degraba despre ce nu este in carte, incat si autorul se mira de ce ar fi putut sa scrie dar nu a facut-o. Cand filologul deschide un volum de articole care surprind realitatea reala a cotidianului, el se mira de viata care poate a trecut prin el fara sa o cunoasca de drept.
"Sub semnul paradoxului cotidian" va sta articolul nostru de astazi, cuprinzand, atat cat ni se permite, schimbarea la fata, si la scris, a autorului Daniel Sandru. Cele trei sectiuni ale cartii, Paradoxuri sociale, Paradoxuri politico-electorale si Paradoxuri intelectuale sunt fiecare gandite de trei voci oneste. Recunosc, vocea ludica a lui 2008 si 2009 m-a oprit locului si scrisului, dupa un 2007 al detasarii, si un pre2010 al asezarii academice. Cum va spuneam, Ludicul Daniel Sandru a trisat cu orizontul meu de asteptare in fata unei carti scrise de un universitar de stiinte politice. Sarmaluta moldoveneasca fata cu Nato, Hahaiala de masa, Alte specii demne de Atlas sunt doar cateva titluri fata de care Jos palarioara, tovarase Sandru. Ii permit onestitatii lecturii mele sa se exprime fara eufemisme sau formulari academice tocmai pentru ca volumul de fata mi-a demonstrat trei realitati: 1. Politica si scrisul despre politica pot fi umane. 2. Se poate face serios haz de necazul social, cu talc si intelepciune. 3. Intelectualul roman poate sa-si lepede haina academica la usa cartii si sa fie unul dintre noi. Sa fie cu noi inauntru. Asezarea articoleleor din 2010, a mainii formate cuminti in scris imi deschide ochiul catre un om care a inteles ca trebuie sa vorbim cu cartile pe masa despre realitatea noastra si a lor, tot mai mult a lor, a politicienilor. Nu stiu inca daca in urma lecturii volumului de fata ar fi trebuit sa rad sau sa ma interoghez mai mult asupra constantelor vietii nostre:spaga, populismul, anarhismul, lipsa prezenta a culturii sociale, stanga si dreapta intr-un demaraj continuu, poporul de oieri, bosorogul universitar. Puse in aceeasi oala, ne dam seama ca Romania este mereu o ciorba reincalzita. Cat despre vocea intelectualului care poate, stie, si mai mult, vrea sa ne faca sa schimbam dieta, ea va ramane doar parte dintr/o campanie cu circuit inchis.

Ideile fac fata exercitiilor fizice

In fata intrarii in Aula Magna a Universitatii Cuza un paznic mai degraba de fabrica decat de institutie universitara se postase de/a curmezisul pentru ca nimeni sa nu mai intre. Mi se parea imposibil sa ratez conferinta lui Plesu doar pentru ca un om, care a primit niste ordine, ce-i drept, se hotarase asa din ochi ca sala este arhiplina. Recunosc si asta, avea dreptate omul, dar aveam si eu in incapatanarea mea. Urmarea a fost nefasta pentru rabdarea acelui om, sau pentru nervii lui mai degraba, cand mi-am inceput argumentarea concludenta, in mintea mea, cum ca eu, cu toate ca erau zeci de studenti care voiau sa intre ca si mine, trebuia musai sa fiu acolo. Rabdarea mea incepuse sa se clatine si ea, asa ca din argumentare am trecut la nesimtire, dupa cum m-a catalogat chiar el. Singura solutie a fost evident sa ma strecor intr/un moment de neatentie, auzind in spate niste mormaituri spuse la manie. Sa-i fie de bine!! Pentru ca si mie mi-a fost in ora de mirare plesiana.
As fi vrut sa-mi intitulez articolul Lectia de didactica, dar articolul in sine ar fost didactic de nedidactic, si as fi ratat poate, ca atatea in viata, momentul.Si menirea lui. In primele randuri ale salii profesorii nostri erau apasati, evident, de conferinta unui profesor bucurestean care, trebuie sa recunoastem, se ridica deasupra lor, si nu din cauza scenei unde conferentia. Paradoxul este greu de inteles pentru un universitar. Andrei Plesu se ridica deasupra tuturor nu prin stiin'a, cartile scrise, influenta culturala, nici chiar prin kilograme, ci, uimitor pentru mine, prin simplitatea explicatiilor, prin vocea joasa, uneori stangace si zambitoare. Sa vorbesti despre parabole, despre Dumnezeu din perspectiva unui profesor de Istoria religiilor nu se transforma intr/o discutie fireasca. Plesu insa a demonstrat ca poti conferentia purtand o discutie cu toata lumea, sa-i aduci in interior din afara, mai pe intelesul parabolei.
Dinn fata unui text pe care nu il inteleg, filologii mereu se vor retrage, proband argumentul neclaritatii lui, si nu a lipsei de abilitate hermeneutica. De la aceasta idee as putea incepe o discutie nesfarsita despre conferinta lui Plesu, care mizeaza pe textul biblic pana la capat. Plesu a prezentat rostul si forma parabolei biblice dintr-o perspectiva dusa pana la limita ereziei intelectuale uneori.Iisus, dupa Plesu, rastoarna filosofia parabolei, atunci cand se adreseaza masei, insa miyand pe faptul ca nimeni nu va intelege talcul ei. Masa va ramane astfel sub ingradirea lui in afara, sub acelui aruncat in lume heideggerian, pe cand doar efortul de a face drumul inapoi si de a intelege talcul parabolei o va face sa se situeze inauntru. Dialogul parabolei are astfel nevoie de un locutor cu o disponibilitate avansata de perceptie si intelegere, de ceea ce masa, adica tu sau eu, se pare ca nu o detinem inca. Parabola lui Iisus este, dupa Plesu, victoria impotriva ideologiei. O antiideologizare a fost si conferinta sa. O lectie pentru universitarii aflati in sala, si anume ca poti vorbi despre lucrurile mari in cuvinte putine si clare. In cele din urma Plesu are dreptate. Trebuie sa fii fiul lui Dumnezeu ca sa spui o parabola buna sau sa tii un curs despre Adevar bun.

Lupta austro-romana cu Sinele

Cand Ioan din Romania trece granita in Austria si se hotaraste sa poposeasca vreo 20 de ani pe la opera din Viena, sufera o schimbare rapida a aparatului fonator care se imbogateste cu un h aspirant si cu un r vibrant de toata frumusetea. Numele sau nu scapa metamorfozei lingvistice si din Ioan obstesc devine un Johanes nemtesc. Insa cand Ioan Holender paraseste Romania la 24 de ani din cauza regimului, ramane tot atatia ani chiar in Opera din Viena, intelegand poate ca poti sa fii roman prin trecut si austriac prin ceea ce construiesti. Cand un roman iti vorbeste intr/o universitate romaneasca despre lipsa culturii romane intr/o conferinta despre cultura romana te intrebi cum se numeste piesa absurdului in care toti jucam. Ce-i drept, absurdul se dilua in albastrul lui Balasa care acopera orice discurs. Cand un artist de la opera din Iasi, fara sediu, traiectorie sau sens ia cuvantul pentru a scuza sistemul, explicand ca teatrul din iasi e inchis de 6 ani pentru ca se pun fatade, podele, se bat cuie si se fluiera din zori pana in seara, audienta traieste absurdul de a/si apleca umila capul si de a aproba soarta care ne apleaca. Si iata cum Johanes, si nu Ioan, se desprinde de poporul care l-a dezamagit a doua oara in viata sa si da o lectie nemteasca de rigoare si de bun simt muncitoresc. Insa cand Ion al nostru din sala se vede certat de pe podiumul romanului care a reusit in viata la un nivel la care el nici nu poate visa in noptile cele mai albe,cand se vede trimis la munca, la cerere de drepturi, revolta e gata si noi ne intoarcem in piesa absurdului. Johaness al nostru se ridica germanic intelegand ca lupta cu romanul e o targuiala de piata si ca, din nou, el va trece granita Ioan si isi va lua linistit h si r-ul haspirand vibrant in Viena lui Mozart.

Ursinio, Gatinio si Capsunitza in Barcelona

O vacanta intr-un oras ca Barcelona trebuie sa aiba musai un preambul riguros. Pentru noi 3, Ursinio (Tudor), Gatinio (Ana) si Capsunitza (Anda) lucrurile au stat altfel. Intr-o seara de luni Gatinio si Capsunitza au trait bucuria prematura de altfel de a vedea pe siteul H&M scris cu un roz impunator SALE. Reactia Capsunitzei a trezit toti vecinii, daca intelegeti. Bucuria noastra a fost pusa la colt chiar a doua zi cand compania low cost din toate punctele de vedere ne-a anuntat placid ca zborul nostru este anulat. 2 zile din vacanta noastra planuita inca de la sfarsitul lui Mai sunt mutilate fara argumente. Fara explicatii au fost si orele de asteptare in aeroportul Baneasa, gara aeronautica intesata de fete cat se poate de autohtone pe care nu le-ai fi dorit langa tine in avion sau in autobuzul aglomerat din oras. Urcati in avionul care isi trosnea incheieturile constant, ne-am uitat stupefiati cum stewardesa incerca cu greu sa inchida usa avionului. Cineva de langa mine ma avertizeaza ca ma va trage curentul in avion pentru ca stau langa usa. Am inghitit cuvintele si mi-am deschis cartea de psihologie despre personalitatile dificile. In spatele meu, exemplarul unic de vreo 4 ani si-a incercat vocea in varii ipostaze incat uneori as fi vrut sa se deschida usa avionului.Pe aeroportul din Barcelona nici ca se vorbeste catalana sau castellana. Ce faci, Capsunitzo, spune o romanca la telefon colegei de capsunarit in serele Bacelonei. Moment crucial pentru nasterea unei nou nume. Si iata-ne in Barcelona. De aici mi-e greu sa mai scriu. Uneori cuvintele nu vor sa vina, pentru ca nu au puterea sa spuna totul. Si decat sa spui pe jumatate, mai bine taci. Dar totusi pot sa scriu. Din Barcelona am ramas cu 2 constante in minte: vocea gps-ului din masina noastra si replica pe care am rostit-o la fiecare colt al Barcelonei: Am murit si n-am stiut. Orasul fara colturi dupa cum l-a numit cu intelepciune Capsunitza. De la Sagrada Familia la Pedrera sau Parcul Guel orasul dispare si ramane doar ideea de arhitectura uimitoare care iti sterge automat imaginea de bloc gri comunist. La 12 noaptea, Barcelona ne-a demosntrat inca o data ca omul cinsteste locul, chiar si cu Sangria sau vin, netinand cont de ora inaintata in care romanul e in pat savurand replica spanioleasca Fernando es mi amigo, entiendes? La terasele de pe Rambla bunicii isi fac linistiti siesta nocturna, mamele isi plimba copiii in carucioare, iar noi incercam sa parem firesti si nu ca niste oameni tocmai iesiti din pestera. Inchei in chip nefiresc culinar in ce ma priveste amintind de restaurantul cu nume hazliu La vaca paca unde, pentru 10 euro, mananci cati poti duce, daca te mai poti ridica de la masa. Drumul de intoarcere ne-a zguduit mai tare decat experienta barceloneza pentru a ne trezi la realitatea romaneasca a nesigurantei si a lipsei de sens. Iar atunci cand cuvintele sunt tacute, corpul e singurul care mai poate sa exprime. In Barcelona faptul e similar, nu auzi orasul de arhitectura sa.

A actiona La Bloc

Dimineata de septembrie. Destul de racoroasa. Administratorul se rasuceste pe o parte in pat. Zambeste. Incepe o noua zi alaturi de locatarii pe care ii conduce. Se hotaraste sa se dea jos din pat. Deschide fericit fereastra. Vecinul de langa il simte ca a iesit pe balcon: Buna dimineata, Dom Profesor, o cafea? Fara sa raspunda, locatarul, cu capul umil plecat, ii intinde cafeaua lui. Administratorul stramba putin din nas, mai ca ar cere niste zahar. Chiar in secunda urmatoare, cineva bate in usa. Inca in pijamale, administratorul nostru e putin deranjat. Deschide usa si simte mirosul de placinta proaspata. Vecina de la doi ii intinde felia de placinta. Ii spune ca a mai ramas de aseara si ca s-a gandit ca nu i-ar strica la micul dejun. Administratorul isi verifica apoi agenda: pe ordinea de zi, citirea apometrelor, plata taxelor de parcare si, in final, o mica sedinta de bloc. Pe scara da nas in nas cu femeia de serviciu. Ridica din sprancene, fata e putin rusinata si se plange ca o doare tot mai mult spatele. El se uita la ceas, mai ca ar avea cateva minute pentru un masaj. Si un masaj ca al lui dom profesor nu il face nimeni, asta stie tot blocul. Fata isi ascunde mainile in sort si il urmeaza. El deschide rapid usa, priveste iscoditor pe scara sa vada daca nu il priveste cineva. Nea Toader de langa oare nu se uita pe vizor? Si de s-ar uita, tot il are la mana cu ceva, ca doar dom profesor stie tot ce se intampla in bloc. Peste cateva minute fata iese multumita, sef ca al ei nu are nicio femeie de serviciu. Administratorul nostru iese din bloc, se posteaza pe alee si admira, ca in fiecare dimineata, cladirea pe care o conduce. Trage aer in piept si se simte un om puternic. Vecinul de la 6 iese si el din bloc, isi scoate palaria si respectuos: Sa ne traiti, dom profesor! Prietenul nostru il saluta cu o miscare din cap. Isi tinteste privirea pe un punct al blocului. Isi strange pumnii emotionati, scoate batista, rusinat isi sterge lacrima din coltul ochiului si isi spune: in curand, in curand numele tau va fi zidit, incrustat pe placuta aurie. Toti vor sti cine e Administratorul orasului. A stiut dintotdeauan ca are vocatie. Cand era mic, el era cel care ducea sacosele grele bunicilor din bloc,mergea dupa paine pentru ei. Pentru ca stia. Stia, dragii mei, ca intr-o zi blocul, acel bloc sau poate altul, va fi al lui. Cu numele sau aurit in minte administratorul isi grbeste pasii. Isi mai arunca din cand in cand ochii spre cladirea care devine tot mai mica, insa mare si puternica in sufletul sau generos de conducator de bloc.

Privindu-te in Vietile altora

Locurile ascunse, casele retrase, omul introvertit starnesc nevoia noastra de a patrunde intimul, necunoscutul. Explicatia logica imi scapa acum. Simpla curiozitate cred ca nu e, insa nevoia de a iesi din banal prin celalalt e mai mare decat a pastra distanta. Intrebarea mea este cum sa te situezi dincolo si sa ramai totusi in spatiul tau privat? Ce ne facem insa cand spatiul public este cel urmarit, cand viata pe care o expunem starneste ochiul iscoditor tocmai prin simplitatea afisarii ei? Ce se intampla cand regimul vede in spatele vietii tale ce vrea el sa vada, cand o fractiune de secunda a unui ochi in spatele vizorului te face informator fara voie?
Filmul german "Vietile altora" isi expune perspectivele intotdeauna din prisma celuilalt. Viata fiecaruia ni se dezvaluie in oglinda deformata a constiintei celuilalt. Sau poate gresesc sa mai vorbesc de constiinta. La modul cliseizat s-ar vorbi de Big Brother, de uniformizare, de cifre in loc de nume. Vietile altora puncteaza de fapt imaginea societatii comuniste: omul se vede deposedat de constiinta de sine pentru ca viata celuilalt reprezinta complexitatea, paradoxala de altfel, a vietii proprii: neincrederea in altul, in sine de a putea sa nu-l tradezi pe celalalt, la care adaugam privirea catre sistem in care te vezi urmarit, ascuns. Cum s-ar numi un om care isi petrece ziua ascultandu-ti fiecare miscare la casti? Ce denumire ar avea meseria sa? Ce il face pe acest om sa asculte, sa judece, dar sa lase raportul in alb? Raspunsul pare banal: increderea ca frumusetea, arta poate schimba lumea. Nu stiu daca maniheismul privirii se impune, in sensul omului nedrept care trece de baricada binelui. Nu la un nivel atat de inalt. Aici intervine reteta antiutopiei, si anume ca din masa uniformizata razbate omul caruia nu i s-a putut inlatura sufletul, simtul estetic. Poate de aceea actrita este cea care tradeaza scriitorul, constienta fiind ca nu personalul te face sa denunti, ci nevoia de a continua macar intr/o singura linie ceea ce te face liber. Iar despre libertate, numai cei care au fost privati de ea pot sa vorbeasca.

Imaginar cu deficiente senzorio-motorii

Am citit ieri in Gandul ca Ministerul Educatiei, al Romaniei, evident, va introduce in gradinitele de stat papusi care sa prezinte tot felul de deficiente fizice. Care ar fi explicatia, mobilul unei idei atat de "ingenioase"? Nevoia adultilor de a le infatisa copiilor realitatea crunta care ii asteapta de indata ce vor parasi spatiul protector (pana sa introduca ei papusile revolutioniste); cerinta societatii contemporane de a ne accepta semenii cu deficiente. Cu ultima parte sunt de acord, insa ce facem atunci cu realitatea imaginata, cu planul secund al existentei noastre care ne scapa de insuficienta, plictisul, negativismul realului? Viitorul este sigur, basmele vor fi populate de feti-frumosi in carucioare, de printese cu aparat auditiv, de Flamanzila anorexic si de zane dislexice. Ce vor intelege copiii? Ca viata e dura, ca vocea mamei care citeste seara povesti nu este blanda, ci amenintatoare, prezicatoare, ca poate asa vor ajunge si ei in viitor daca nu vor manca tot din farfurie, ca nu exista nicicum o realitate a ta, pe care sa ti-o construiesti cu ochii inchisi. Cum vor explica "alesii" nostri gradul de incrancenare, tristete a poporului roman? Se pare ca in aceasta tara nici sa ne imaginam o lume mai buna nu suntem lasati. Daca o pilda spunea Lasati copiii sa vina la mine, eu as spune Lasati copiii sa fie copii si sa-si imagine o lume pe care, momentan, nu le-o putem oferi!

Despre lucrurile cu adevarat importante

E destul de tarziu, de fapt aproape ca e maine. Daca deschid fereastra muzica de la blocul alaturat intra nestingherita. Motanul meu nu pare a fi deranjat. Doarme cu labuta sub cap ca un copil. Daca imi simte respiratia aproape incepe sa toarca puternic, iar gherutele si le deschide de bucurie. Uitandu-ma la el stiu ca zambesc linistit si ma intreb acum ce ne face cu adevarat fericiti. Care sunt momentele, gesturile, cuvintele simple sau incarcate care au forta sa ne deschida. M-am convins de mult timp ca lucrurile mici sunt cele cu adevarat importante. Cele mari isi pierd din forta tocmai din cauza intensitatii pe care ne-o provoaca. Ati dormit vreodata langa cineva foarte drag si sa stati o noapte cu ochii in tavan..va spun ca atunci va ganditi la cele mai mici lucruri care va acopera viata..la aerul racoros de dimineata de toamna, la prima ninsoare, la mirosul cald de cafea, la soferul de autobuz care opreste cand te vede alergand, la gustul de lapte praf, la imbratisarea bunicilor, la telefonul pe care il astepti mult mult timp, la nasul umed al unui caine pe fata ta, la simplitatea actorului din Il postino, la cartofii copti in paie, la zambetul simplu al unui copil care da sa planga, la macii de pe marginea sinelor de cale ferata, la gustul de must proaspat, la o canapea moale si la o patura groasa intr-o zi de iarna, la un drum intins cu arbori pe margine,la lenevitul dimineata in pat, la dulcele aromat din pepenele galben, la imbratisarea lui stransa pana la oase, la portocale zemoase tocmai culese, la racoarea picioarelor in mare dimineata devreme, la tacerea muzeelor, la mirosul de acetona, la forma curioasa a norilor pe care ii vezi cu frica din avion, la dulceata de caise, la mirosul de carte noua, la boticul de pisoi cu firisoare de lapte. Si cate or mai fi insa sunt atat de simple incat raman invizibile pe dinafara. Insa inauntrul nostru ele sunt mari si puternice. Pe voi ce va face fericiti?

Mieunila sau manipularea sufleteasca

Acum cateva saptamani ma intorceam pe la 7 seara acasa. Pe straduta din fata blocului un pisoi mic, alb cu negru manca o inghetata. Mai bine zis, isi lipea boticul de un ambalaj pe care inca se mai vedeau cateva urme de inghetata. Dupa cum ma stiu toti, nu am rezistat sa nu ma opresc cateva minute, sa port o scurta conversatie cu motanul care deja dadea semne de prietenie. S-a ridicat din iarba, si-a facut codita antena, a mustacit de cateva ori si s-a lipit de picioarele mele. Stiam ca daca va incepe sa toarca sunt um om mort. Ba chiar a si mieunat stingher. Verdictul> in cateva minute, motanul sedea frumos la mine pe pat, dupa o masa calda cu de toate. M-am asezat atunci serioasa langa el, incercand sa ma conving ca motanul fara casa nu e ca un om fara casa. Sa ma intreb ce l-ar putea face fericit intr-o garsoniera in locul unui spatiu intins, verde, cu multi copaci unde sa-si incerce gherutele, dar cu multi caini vagabonzi, fara mancare, cu iarna la panda. Ca in fata unei decizii pe viata si pe moarte, pisoiul nici ca mi-a facut alegearea mai usoara> si-a intins labutele, a cascat de cateva ori, si-a intins capusorul pe mana mea si a inceput sa toarca si sa toarca. Toarce si acum, si aseara. Dupa cum vedeti, un simplu motan vagabond ma cucereste cu o mustaceala si un nasuc umed. Asa ca i-am facut incadrarea..in casa. Dupa o baie zdravana cu sampon pentru blana stralucitoare si musai pentru volum, cu gherutele taiate la zi, motanul este noul locatar al casutei mele. Manacam din aceeasi farfurie, ne uitam la filme impreuna, este un fan declarat al tv-ului, tastam uneori impreuna la laptop, si, dupa cum vedeti, scriem impreuna pe blog despre noi. Mieunila este unul din putinii pisoi care stiu ca o miscare din coada la timp, un mieunat a jelanie si o privire rugatoare ii fac stapani absoluti ai teritoriilor noastre. Si ne credem orgoliosi si stapani.Care pe care ma intreb...

Un joc cu mai multe strategii

Linia de demarcatie intre joc si joaca e labila. Un pas si ai cazut fara sa vrei din joaca inocenta, lejera si fara compromisuri in jocul serios, abil, care te antreneaza in atingerea unui target. Jocul de-a ce-ar fi daca. Cineva noteaza pe un servetel numele noastre. Se stabilesc foarte serios regulile, precizandu/se de nenumarate ori ca vom intra intr/un joc. Seriozitatea contrazice paharele de vin si veselia prieteneasca a mesei noastre de oameni care s-au adunat sa se bucure pentru cel care va intra in joc. Mai intai e un singur candidat care trebuie sa convinga. Moderatorul serios este tradat de tricoul rosu in tandem cu zambetul ascuns. Lumea se anima, se contrazice, intreaba. Jocul parca nu mai e atat de inocent. Se cere un contracanditat. Se face o noua lista de nume...pe alt servetel. E poate singurul care imi mai spune ca suntem intr/o joaca a adultilor. Incep sa intru si eu in joc, sa imi cer drepturi, sa pun intrebari, sa pun in dificultate. Spiritu-mi caustic se bate cu incapatanarea de manager autarhic care spune doar eu, trebuie, care ameninta, dar care nu ma motiveaza sa-l aleg. Dar pe care l-as alege fara ezitare in realitate pentru ca, asa cum i-am si spus, e poate singurul care mai crede cu adevarat. Sunt evident cea mai lucida. Paharul meu e plin si da senzatia ca este umplut periodic. De fapt, ma bucur de frape-ul meu cu inghetata. Ma uit in jur si lumea e serioasa, spiritul aprins. Numai fata mohorata, alungita de somn si oboseala a fetei care raspunde placid cererilor de la masa imi garanteaza ca e totul real. Servetelele se acopera de note, motivate mai mult sau nu. Contracandidatii par a/si pierde din diplomatie, evident fara constiinta lucida. Ma intreb daca a doua zi si-au adus aminte masurile curajoase, inovative de a ne re-forma. Noaptea e scurta si jocul trebuie sa se sfarseasca sau sa se prelungeasca in real. La cinci dimineata cartierul in care locuiesc sta cuminte si asteapta ca si mine rasaritul. Ma opresc cateva minute pe aleea blocului meu. Dunga rosiatica se intinde tot mai mult. Aerul e racoros si eu zambesc. E prima data cand constientizez ca din martie mi s/a intamplat un lucru minunat. Ce tine de prietenie. Iar prietenia nu e joc si nici joaca. Ea este.

Un fel cu doua feluri (pronuntat ardeleneste)

Ceva dulce acrisor isi doreste Andreea. Un suc ambivalent, ii spune nedumerit Luigi. Nici pe jos nici in caruta mai pe romaneste as spune eu. Da, ceva de baut dulce acrisor dupa berea bruna. Sunt singura cu adevarat lucida, banuita ca as fi de alta confesiune religioasa decat cei doi. Se pare ca e o problema serioasa daca nu iti comanzi si tu bere ca si ceilalti de la masa. Ce stiu ei de ciocolata alba belgiana. Si in plus, voi fi lucida pana la capat si ei vor spune tot, vrute si nevrute. Luigi imi spune ca vorbesc ca o nevasta. Nu i-am zis ca e cuvantul care ma scoate din sarite,din seria barbata-miu, tac-su, maica-ta. Cata diferenta vad eu intre> ea este sotia mea si ea este nevasta mea. Oriucm, de ce crede Luigi asta> pentru ca nu cred, sau poate nu mai cred, in profesia de om de cultura, in a sta ore in sir in biblioteca. Mi-e de ajuns sa deschid televizorul si sa vad inundatiile din tara. Luigi imi zice sa ma duc atunci sa scot din apa case, batrani, daca nu mai cred in cultura cand tara moare de foame. Intelege gresit explicatia mea ca lucrarile scrise nu te ajuta sa-ti cumperi o casa, sa-ti intretii un copil. Intelege ca vreau un, din nou, barbat, of, cu bani. Ii spun ca omul de cultura nu se creeaza in biblioteca, ci impartasind idei, socializand, calatorind. Pe Hegel poti sa-l intalnesti citindu-l, imi spune el. Nu am mai incercat sa-i explic bucuria intelectuala pe care am trait-o plimbandu-ma prin Rezident Museum din Munchem, prin pinacotecile aceluiasi oras, cand m-am facut mica de tot in fata grandorii cladirii British Museum. Un intelectual e cel care poate cunoaste lumea mai intai si mai apoi cartea. Luigi imi spune ca fac confuzie intre intelectual si omul de cultura. Orice argument ar fi insuficient in fata omului care crede, aproape fanatic in puterea culturii. Pe mine ma sperie viata intr-o camera ingusta cu Hegel langa mine. Viata se traieste mai intai si poate la batranete se scrie. Si nu, Luigi, intelectualul adevarat e cel care are disponibilitate de a cunoaste noul, de a calatori din loc in loc. De a trai mai intai si apoi de a interioriza. Dar suntem inca tineri, desi Luigi se simte batran si imi incurca mereu numele. Andreea sta cuminte in stanga. Umbrela rosie pe fundal albastru de pe telefonul ei te face sa iti placa ploaia, chiar si rece. Ca asa e buna berea lor bruna. Cat despre ciocolata mea alba belgiana e pe terminate. E aproape 10 si risc sa pierd autobuzul. Pentru ca viata se traieste mai intai si apoi se scrie.

Din lumea celor care mai cuvanta

O dimineata de iulie in Tatarasi. La 9 dimineata forfota. Foarte multi bunici cu nepoti si cu tot felul de caini prietenosi sau nu. In fata cladirii unde imi platesc regulat factura la cablu, o mare dezamagire. Se pare ca unii isi fac totusi somnul de frumusete. Programul e de la 10. Dezamagita ma asez pe o banca in micul parc de langa cladire. Langa mine o doamna ii tine teoria chibritului cainelui ei. Se pare ca el e mai serios decat ea si asculta. Da din coada tot mai repede. La pisici e semnul nervozitatii, la caini parca este al bucuriei. Evident, cainele nu intelege nimic din ora de educatie matinala. In partea stanga un barbat de vreo 30 de ani, cu o privire incruntata dar usor pierduta isi canta nebunia si saracia. Oamenii din jur vorbesc ca se preface ca sa mai cerseasca un ban. Indiferenta si repulsie in gesturile atator oameni care trec pe langa el. Intre timp, catelul cu pricina isi intalneste prietenul matinal. Ocazie prielnica pentru stapanii de vreo 60 de ani de a mai schimba o vorba. Noua stapana ii explica doamnei cum sa/si educe cainele: asa am aflat si eu ca daca vrei sa-i dai o lectie pentru vreo obraznicie sa fie musai cu un ziar, jorda, dar nicidecum cu mana, care ar trebui sa insemne protectie pentru el. Ma uitam senina la acei oameni care parca nu aveau nicio grija si vedeau in animalele lor de companie adevarati copii pe care trebuie sa-i creasca mari. Un copil se apropie de unul dintre caini si se apleaca sa-l managie. O voce autoritara de bunic il avertizeaza ca daca va pune mana pe el nu va mai putea manca inghetata. Copilul isi doreste mult sa se joace cu cainele, dar ispita e prea mare. Inceo sa dispara treptat buncii care iti fac cu mana cand masina parintilor pleaca din curte, care asteapta vacantele de vara mai mult decat tine pentru a merge la ei, care iti indeasa in buzunar o bancnota modica sa-ti mai iei cate o inghetata. Bunicii acestia sunt cei adevarati pentru mine, aceia ai satului, care duminica stau la poarta, care discuta politica in felul lor simplu, care rad sanatos si care se baga in pat odata cu gainile. E ora 10 si deja e coada la plata facturilor. Un batran spune optimist> va merge repede, nu stam la coada, ca de luat bani se misca repede.

Daca ai carte ai poate parte

De cateva saptamani imi beau cafeau dimineata la Academie. E locul retras de care putini studenti stiu, chiar langa Spitalul Militar. E poate singura biblioteca din Iasi a carei sala de lectura ar concura prin deschidere, liniste si ospitalitate cu bibliotecile europene. Cei care au studiat un timp in konstanz stiu sa aprecieze o biblioteca buna, care sa nu insemne multa lume adunata, zgomot, mese inghesuite. Sunt singura intrusa saptamanile acestea. Toti studentii de zilele acestea sunt medicinisti, cu atlase, carti, dictionare. Lume care invata serios sau despre ceva serios. Imi scot si eu timid si uneori incracenat aceleasi carti de care un literat parca nu mai scapa, si mi-e rusine parca sa citesc despre barbu sau arghezi, cand altii invata de bronsita sau chirurgie. Sticlele de cola, paharele de cafea de la tonomat, ciocolata sunt regula la ei si la mine. Ma uit de multe ori in jur si imi dau seama ca de fapt toti impartasim aceeasi soarta> aceleasi salarii de nimic, fuga dupa un loc mai bun, si in cele din urma, fuga din tara. Desi si ei o stiu si eu, continuam sa ne vedem in fiecare dimineata, sa ne deschidem cartile sperand. La cererea studentilor, Academia va tine deschis si saptamana viitoare. Inca o saptamana in care vom imparti aceeasi masa, acelasi viitor nesigur si, bineinteles, acelasi tonomat de cafea. Cat despre carte, numai de bine!

Cand totul atarna de un fir sau ospitalitatea romaneasca

Fiecare din noi a dat, poate nu o data, de un film in care sa se utilizeze cliseul scaparii de nota de plata> unuia dintre personaje ii aparea intentionat ceva suspect in farfurie si, obligati de circumstante, chelnerii ii scuteau de plata facturii, pentru anihilarea la timp a unui eventual scandal.Iata ca in seara aceasta, cu o mana de 4 oameni, am experimentat, fara voie, intamplarea. Adapostiti de ploaia care a inceput subit, de parca de la o vreme am trai la Ecuator si nu in sudestul Europei,ne-am comandat cate ceva de baut. Cu greu am rezistat sa nu-mi iau clatitele cu gem de casa, dupa cum specificau ei in meniu. O colega de master si-a comandat totusi clatite cu ciocolata. Ploaia se intetea si nu ma gandeam decat ca mi-ar placea sa stau la caldura si sa nu fac nimic. Sa stau cu perdelele trase si sa nu ma gandesc nici macar la noi de atunci. Asta chiar ar fi ceva. Deodata Ana, colega mea de master, isi ridica demonstrativ furculita in aer, si ne intreaba daca-l vedem. Eu una nu am vazut nimic, insa chelnerul da, si Ana nu si-a mai platit clatitele. Firul de par a scazut din nota de plata dar si din pofta mea de a mai manca in locul universitarilor de pe Copou clatite. Conversatia noastra a continuat, ca si ploaia de altfel. Chelnerul nici macar nu s-a scuzat, nici macar nu i-a adus alta portie in schimb. Romanul e ospitalier din nascare, se justifica, nu?

Acordul tacit sau ironia sortii

Oriucum ai incerca sa intorci perspectivele in viata, relatiile, de cele mai multe ori, isi capata aerul de artificialitate, si de aici, de incredere falsa, dintr-un acord tacit pe care l-am denumi pe intelesul tuturor drept practica de a te lasa dus de nas cu buna stiinta. Bineinteles, reversul practicii sau tacticii, cum vrei sa-i spui, denota ca jocul se face in doi, atata timp cat ambii castiga. Orice tip de relatie as lua ca exemplu, profesionala, de amicitie, erotica sau oricare ar fi ea, realizez ca putine sunt cazurile cand ierarhia implicita orgoliilor care se nasc in anumite imprejurari ne determina sa fim altii decat vrem. Sau poate ca uneori vrem, asa cu ochii deschisi si fara sa fim impinsi de la spate. Eram zilele trecute la un notar si angajata notarului gresise o autentificare, urmarea a fost tipica angajat-angajator, notarul a mustruluit-o de fata cu mine, ea a zambit tacit. Nu mi-a fost greu sa intuiesc ce ar fi vrut sa-i spuna de fapt. Obisnuim de multe ori sa inchidem ochii, participam la lansari de carte doar din complezenta sau ca trebuie sa fie sala umpluta, tinem prelegeri cu vorbe sofisticate, desi gurile casca in sala iar noi abia ne tinem pe picioare, dam sfaturi, ne sunam uneori pastrand o legatura care poate ne va fi de folos candva. La urma urmei toti trebuie sa castigam. Pana si dragostea se masoara, cine iubeste mai mult, ba tu ba eu, fiecare fiind convins ca el e castigatul. Nici nu mai e nevoie sa aruncam zarurile.

Un tramvai numit demult speranta

In fiecare dimineata imi astept tramvaiul pe pod. Stau la mijloc, strategic, sa vad din care parte vine primul. Langa mine de obicei copii cu ghiozdane in spate sau batrani. Tot mai multi batrani in cartierul in care locuiesc. Un centru universitar al batranilor, mai ca as spune. Din cand in cand cate un sofer te claxoneaza, pentru ca asa e romanul. Daca o fi generalizare si punere in aceeasi oala, e ca si cum ai alege neghina de grau. Daca vrei sa-ti cunosti orasul, cu toata saracia si tristetea lui e de ajuns sa circuli o saptamana cu tramvaiul. Cand eram in facultate aveam strategia de a-mi gasi un loc la geam sa nu fiu nevoita sa ma ridic daca un batram se posteaza langa mine, de parca locul i s-ar cuveni, in loc sa se cuvina sa te ridici tu mai tanar fiind. Schimb de replici intre tineri grabiti, obositi si ei, unii si cu un grad de impertinenta, si batranii care gasesc in a se plimba cu tramvaiul dimineata singura activitate reala, le aui in fiecare zi. Privesc uneori stupefiata la cata tristete si saracie e in ochii, hainele, vorba, in tot ce au acesti oameni. Odata ce ai ajuns in statia Ateneului, apar in peisaj casele saracacioase ale tiganilor, cu puradei facand baie in mijlocul strazii. Nimeni nu comenteaza, e firesc la urma urmei pentru toata lumea. De fapt, toti stiu, fara sa o spuna, ca peisajul acesta dezolant e casa lor, orasul in care poate au copilarit. Un tigan incepe sa cerseasca in tramvai. Acelasi in fiecare dimineata. Ma gandesc ca e complet sanatos si ar putea merge in vreun sat sa munceasca. Sigur el imi castiga salariul intr-o saptamana, poate in 2 -3 zile. La ultima intalnire de la master 3 colegi imi spuneau ca vor pleca in afara sa munceasca. Dupa 6 ani de facultate. Acum inteleg casele darapanate si puradeii in mijlocul strazii. E lumea lor, a saraciei, care ne inghite si pe noi. Cati mai rezistam.

Simplu Konstanz

De 5 luni urc straduta care leaga West-ul de Ost, ingusta si tacuta, strajuita de cladiri micute si la locul lor, ca mai toate strazile germane. De pe la 8 seara orasul studentesc, paradoxal, se inchide in linistea ferestrelor cu obloane inchise sau in spatele perdelelor improvizate studentesti. Au trecut 5 luni si desi mi-am pormis ca voi scrie in fiecare zi, iata ca am mintit de la bun inceput. Poate pentru ca aici viata se traieste si nu se scrie. Fereastra apartamentului meu se deschide in colt catre niste arbori care in octombrie inca imi tineau loc de perdele.De cateva luni insa lumina de iarna intra in camera nestingherita. Mi-as fi dorit sa scriu despre motanul universitatii astazi, pe care l-am vazut deunazi nestingherit pe coridoare, dar asta e o alta poveste. Inca o saptamana si cred ca voi putea sa scriu in fiecare zi despre Konstanz, despre Germania cu nelipsitele berlineze la 1 euro, de buterbretel calzi si buni, de Kaufland, mama tuturor studentilor de aici, de prima si unica piesa postneoavangardista nudista si pe deasupra si in germana, de fabrica de ciocolata din elevtia de peste drum si mai ales despre noi. Konstanzul este un oras al romanilor si chinezilor care pe deasupra vorbesc engleza sau orice alta limba in afara de germana. Ieseni cu acte in regula alaturi de singura bucuresteanca printre noi am supravietuit autobuzului de 8.30 cand mai degraba o luai la pas , prin padure, decat sa mergi jumatate pe jos, jumatate in autobuz, am respectat reguli sau nu, am platit amenzi de orice fel, pentru dulapuri inchiriate peste noapte fara voie, pentru carti luate si neinapoiate, pentru calatorii cu autobuzul fara tichet. Am supravietuit hausarbeiturilor si examenelor de ore intregi, rafturilor de carti, meselor inchiriate peste noapte, unii au reusit sa treaca si noaptea la umbra cartilor. Suntem o echipa de invingatori din Europa House pana in West, si putin mai sus in Ost, curand ne vom intoarce care incotro, uitand poate ca pentru aproape 5 luni straduta care leaga Ostul de West a fost acolo sa uneasca oameni care s-au gasit in alta tara mai repede decat ar fi facut-o acasa.