Se așezase pe marginea micului podeț. Își pusese sandalele la spate. Se încumetă să atingă cu marginea tălpii apa rece care parcă îi tăia răsuflarea. Se strânse deodată în ea să se încălzească singură. Dar îi făcea bine frigul. Îi făcea gândurile să sară așa cum inima o zbughea din piept când pe stradă i se părea că vede. Dar se liniștea repede. De două ori nu i s-a părut și i s-au tăiat picioarele de la genunchi. O greutate i-a urcat atunci până în dreptul frunții. Până ce nu a mai putut vedea. Și i s-a liniștit trupul ca de o părere. O părere de rău. Acum nu avea ce să vadă.
Doar lacul din față. Și liniștea, adierea de seară care o moleșea. Din când în când încerca să simtă apa, aproape că își dorea să o taie recele din ea, și o podidea un râs amestecat cu sughițuri de plâns când se vedea că nu are curajul să intre cu tot piciorul în apă. Și îl legăna pe deasupra apei, și ar fi vrut să fluiere, dar nu a putut niciodată. Și și-ar fi dorit pe podețul acela un hamac în care să se legeme în seara aceea doar a ei. Și apa îi făcea bine. O trezea. Îi amintea ce voia să uite. Pentru ce era acolo. Când îi cădea privirea în câte un rotocol de apă de la o piatră pe care o arunca se oprea. Ca în fața unei uși pe care ți-e frică să o deschizi. Ar fi vrut să strângă tot, să ia tot din toate dulapurile, de sub pat, din rafturi, să le șteargă frumos de praf, să le atingă cu degetele, să le simtă mirosul pe obraji, să le privească până când ele vor fi înăuntrul ei și apoi să le arunce în spatele ușii. Și să arunce nu cheia, ci încăperea, casa cu tot ce ea adunase. Să nu poată reveni la ele. Să le știe într-un adânc dar nu de suflet, ci de lac curat ca fruntea, și să le plângă odată cu nopțile cu ploi. Să le știe adunate, nu aruncate. Și pe marginea lacului, cu fruntea aruncată în lac să le caute fără să-și arunce hainele. Să le aducă la suprafață. Să spargă ușa dacă a aruncat cheia, să se ierte pentru că a aruncat.
Doar lacul din față. Și liniștea, adierea de seară care o moleșea. Din când în când încerca să simtă apa, aproape că își dorea să o taie recele din ea, și o podidea un râs amestecat cu sughițuri de plâns când se vedea că nu are curajul să intre cu tot piciorul în apă. Și îl legăna pe deasupra apei, și ar fi vrut să fluiere, dar nu a putut niciodată. Și și-ar fi dorit pe podețul acela un hamac în care să se legeme în seara aceea doar a ei. Și apa îi făcea bine. O trezea. Îi amintea ce voia să uite. Pentru ce era acolo. Când îi cădea privirea în câte un rotocol de apă de la o piatră pe care o arunca se oprea. Ca în fața unei uși pe care ți-e frică să o deschizi. Ar fi vrut să strângă tot, să ia tot din toate dulapurile, de sub pat, din rafturi, să le șteargă frumos de praf, să le atingă cu degetele, să le simtă mirosul pe obraji, să le privească până când ele vor fi înăuntrul ei și apoi să le arunce în spatele ușii. Și să arunce nu cheia, ci încăperea, casa cu tot ce ea adunase. Să nu poată reveni la ele. Să le știe într-un adânc dar nu de suflet, ci de lac curat ca fruntea, și să le plângă odată cu nopțile cu ploi. Să le știe adunate, nu aruncate. Și pe marginea lacului, cu fruntea aruncată în lac să le caute fără să-și arunce hainele. Să le aducă la suprafață. Să spargă ușa dacă a aruncat cheia, să se ierte pentru că a aruncat.
Acum nu avea nimic, nici cheia, nici casa, nici încăperea, nici toate ale ei adunate. Vedea locul. Lacul. Se întreba dacă aici poate să le lase. Dacă o vor lăsa mâinile să aducă, să adune. Și recele apei îi spunea că poate. I se tăiau picioarele când vedea. Intrată până la piept în apă își lăsa gândul puternic să facă pluta pe apă. Să caute locul în care va putea să aducă. Își simțea sandalele în spate în timp ce jumătate din ea căuta în apă locul. Să fie verde, lin, cald, fără rotocoale, adânc să nu se vadă, la vedere să-l simtă.
Și când se scuturase de apă, îi încolți gândul. Că trebuie să caute alt loc. Mai ascuns. Mai aproape. Să poată simți aproape, să simtă greul. Un loc pe care să nu-l împartă. Avea să adoarmă cu spatele ud de scândură în noaptea aceea. Și se făcea că își așeza sandalele la spate. Se încumetă să atingă cu marginea tălpii podeaua rece. Se strânse deodată în ea și începu să adune. Nu avea de unde să știe unde le ducea. Cât de aproape era de lipsa lor. Dar se va strânge seară de seară pe un podeț, cu ochii închiși, și le va simți încet ca marginea tălpii răcoarea lacului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu