Am așteptat ziua de astăzi cu sufletul la gură. O visam seară de seară. Nu mi-am dorit de foarte mult timp să conduc, însă după ce mi-am sădit ideea nu mai scăpam de ea. Cursurile de legislație se pare au fost o treaptă lină, chiar dacă am făcut teste peste teste din 2 cărți, de pe 2 siteuri să fiu sigură că iau testul să încep orașul.
Astăzi când mi-a sosit ceasul, sau mai degrabă al instructorului meu, m-am trezit cu inima mai mică decât a unui iepure, mi-a fost rău fizic toată ziua știind că la 6 voi avea prima oră. De vreo 2 săptămâni cât îmi așteptam autobuzul dimineața la 8 mă uitam în intersecție ca un copil în fața unui raion de dulciuri și vedeam mașinile cu Școala și visam să fiu eu în acea mașină. Astăzi când știam că într-adevăr eu voi fi îmi venea să plâng, mă certam gândindu-mă că oricum voi avea un soț și măcar asta să facă el. Uitasem de toate argumentele mele pe care le-am scris pe blog, de copiii mei pe care să-i iau de la școală, de zilele cu tristeți, Doamne ce aș mai fi dat cu aspiratorul ca până acum decât să mă urc la volan.
Și m-am dus aproape cu lacrimi în ochi de emoție astăzi. Am stat cuminte în dreapta cât mi s-a explicat bordul. Îmi era bine, acolo simțeam că e locul meu. Dar când mi s-a zis să schimbăm locurile mi s-au tăiat picioarele. Și când am auzit motorul și am văzut că mașina chiar pornește aș fi plâns ca un copil, în hohote aș fi plâns. Dar când mi-am dat seama că mașina frânează fără să-mi fi mișcat piciorul, că peste mâna mea la schimbătorul de viteze este o altă mână mai că am prins încredere în mine. Mare încredere.
Nu cred că m-a plăcut de la prima întâlnire mașina mea și nici ceilalți șoferi. La semnalizări era un adevărat joc de lumini la spate, cred ca după vreo oră am înțeles și eu care e dreapta și stânga. Cred că mi-au trebuit jumătate din semafoarele din Iași să-mi dau seama că viteza nu se schimbă fără ambreiaj. Nu se putea un început ca al meu fără două opriri de motor, dar și atunci mașina a pornit fără mine, curbele mai că se luau singure asta ca să nu intru eu pe sens opus. Dar la 70 de km pe oră pe care i-am prins într-o porțiune cu drum drept și fără semafoare mi-a plăcut să-mi simt piciorul pe accelerație. A fost singurul compliment stingher care a venit de la instructor că merg mult mai bine cu viteză mai mare. Să ții volanul drept am înțeles și eu că în prima ori o pot face cu brio.
Cât despre pietoni oameni sau câini, am reflexul să opresc de fiecare dată, chit că ei abia ies din bloc și e ceva până la trecere. Cât despre câini, la cât de mult îi iubesc, din păcate am avut 2 în față și dacă nu erau ei abili aș fi trecut cu mândrie și cu piciorul pe accelerație pe coada fiecăruia.
Cât despre instructor? E un munte de calm, chiar și când semnalizam de o mie de ori dreapta în loc de stânga. Verbalizează fiecare mișcare pe care trebuie să o fac, ar fi cel mai bun psiholog de pe pământ în felul în care îți dă încredere în tine chiar și când tu faci aceeași greșeală de 10 ori. Tu adică eu!!! Pentru el, șoferul din față neatent e Niculae, încât am auzit numele acesta de vreo 10 ori astăzi, iar eu sunt de la Ana, la Oana, la puișor și domnișoară. Oricum, la volan nici măcar eu nu mai știu cine sunt.
Concluzia primei zile: 90 la sută din populația Iașului cu siguranță a făcut o primă oră de condus de o mie de ori mai bună decât mine, a schimbat vitezele cu grijă și nu le-a brutalizat ca mine, nu a lăsat volanul din mână căutând ambreiajul la picioare, a văzut pe unde trece și nu doar șoseaua ca mine. Însă doar 10 la sută dintre ei își doresc atât de mult ca mine a doua ședință de condus, să se împrietenească de data aceasta cu adevărat cu mașina, să ia carnetul, pentru că nu-i așa, or fi mulți Neculae pe drumurile mele dar doar unul cu adevărat va conduce în dreapta sau în stânga mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu