Mi s-a dat să întâlnesc câțiva oameni care atunci când vorbesc cu tine își lasă poziția profesională la ușă, se prezintă doar cu numele, uneori cu prenumele fără titluri dobândite prin felurite diplome, deși au peste 60 de ani îi vezi în blugi și cu un rucsac în spate, iar dacă vorbesc cu tine la telefon le simți bucuria de a te auzi, lipsit de formalismul și distanța care se creează atunci când cei doi oameni nu sunt pe același nivel. Împrejurările acestea mi-au dat de înțeles că doar oamenii cu adevărat inteligenți, umblați prin lume, știu să fie modești. Nu știu dacă e o calitate dobândită, dacă e o înțelegere a omului trecut prin viață, a unui orgoliu care a crescut, s-a copt și s-a liniștit.
Ce-i până la urmă modestia? Să fii ceea ce ești înăuntru fără să le expui în afară, să știi ce să spui în funcție de om. Să nu știe omul de lângă tine ceva nu-i un defect, nicio rușine. Toți știm să facem ceva ce poate celalalt oricât de învățat nu știe să facă și atunci de ce intelectualul care are în el o bibliotecă de cărți e mai învățat decât tâmplarul care construiește case. De ce n-ar fi mai înțelept decât toate cărțile mele un bătrân care știe o mie de lucruri despre natură, despre când va ploua și când nu fără să aibă nevoie de tot felul de aparate și măsurători. Înțelepciunea nu cred că o dobândești din cărți ci din viață.
Și-atunci când profesorul universitar de la o universitate străină le vorbește pregătit, emoționat unor liceeni despre cărți, le răspunde deschis întrebărilor, ba chiar se bucură când un adolescent îi spune You did a great job, fără să aibă nevoie de primiri oficiale, fără cafele vorbe care să-l impresioneze ce înveți din toate acestea?
Iar când un alt profesor din afară discută cu un doctorand despre lucrarea sa într-o cafenea, înconjurat de zeci de prăjituri pe rafturi, te întrebi unde au dispărut temerile de a nu deranja omul cu prezența ta, de a suna să te programezi ca la doctor, de a-ți alege cuvintele cu o săptămână înainte să le spui.
Săptămâna aceasta am definitivat un interviu cu o profesoară universitară româncă de la o universitate din New York, si m-a surprins deschiderea ei, rapiditatea cu care a răspuns la mailuri, timpul în care a răspuns întrebărilor, sinceritatea în scris. Și atunci și acum ce să înveți? Că oamenii cu adevărat inteligenți se împart celorlalți cu modestie, dau din ei fără să ceară nimic înapoi. Ca de la părinte la fiu, de la prieten la prieten.
Pentru că nu acesta ar trebui să fie rostul acumulării? Să poți să devii prieten cu ideile tale, cu ceea ce ești și să fii generos. Dacă tu ai ce ai de pierdut dacă au și ceilalți din jurul tău? Primit fără oficializări, mese întinse, acordări de steme, steaguri, distincții. Ci la o masă simplă în care oamenii sunt în același gând simplu. Acela de a împărtăși și a fi om între oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu