Sunt zile când de dimineață îți spui că meriți, nici tu nu știi ce, dar vrei să te răsplătești cu o zi în care să nu faci nimic. Sau să faci nimic, să lenevești precum un motan care se întinde cât e el de lung pe o parte și pe alta la soare. Și din când în când deschide un ochi plictisit să vadă cine îl strigă.
Pentru mine o zi în care nu fac nimic începe cu o întindere prelungită dimineața în pat. Eu cu gândurile mele, cu zilele mele și bune ca cea de azi, rele ca cea de ieri când mi-am înghițit lacrimile când instructorul a țipat la mine că am oprit a treia oară motorul... Și cu gândurile acestea și bune și rele îmi împart patul colorat dimineața până când îmi simt tălpile pe podeaua rece și prăfuită. Și atunci e trezirea. Când nu-ți propui să faci nimic trebuie să le faci pe toate foarte repede pentru că timpul trece cel mai repede atunci.
Zilele în care nu fac nimic sunt de obicei zilele când merg la tenis. Mâine dimineața la 8 voi fi pe teren, abia aștept. Noi am vrut de la 7, să prindem răcoarea dar parcă somnul duminica e tare greu de urnit din pat.
În astfel de zile îmi place să citesc reviste tip Cosmopolitan în timp ce camera mea miroase a cafea și a gogoși pufoase și cântă tot ce mi-aduce aminte de oameni și locuri. Și după ce mă pun la curent cu ce mai face unul și altul, după ce mă uit la pozele prietenilor pe fb, anunț familia că nu am murit că mai am tot două picioare și încă locuiesc în România, îmi caut un film.
Și azi am revenit la filmele mele cu Audrey Hepburn, de departe actrița care îmi place cel mai mult dintre toate. Îmi place la ea de la voce, simplitatea ei ca femeie, eleganța cu care unele femei se nasc, adică un amestec de timiditate, tăcere dar pe de altă parte tresărire, ochi limpezi. Tipul de femeie care dacă s-ar machia intens și-ar pierde tot ceea ce e ea. Femeia care arată bine într-o cămașă bărbătească cu părul lăsat sau prins la spate, sau care își prinde talia într-o rochie neagră. Filmele cu ea îți dau o stare de bine, de cald și de calm. Dintre toate aș vedea și revedea Breakfast at Tiffanys. De o sută de ori l-aș revedea.
Și după vreo două filme, deși nu ai vrea să dai de lumea grăbită de afară, te repezi până la pizzeria din colț și până la cofetăria de peste drum și te răsplătești. Și printre copacii de pe marginea drumului vezi deja primele frunze ruginii. Și ți-e a cade pe gând. Și pe seară.
O seară cu tine în care lumina scade treptat, pijamalele sunt calde, cola e rece și bună, muzica e în suflet ca și omul, și începi să-ți arunci gândurile pe blog. Așa cum ți-ai arunca hainele pe pat după o zi în care ai făcut mai mult decât nimic. Și te dezbraci de cuvinte unul câte unul. Așa cum o făceai pentru umărul drept când toate frunzele erau ruginii, nu doar pe margini, ci înăuntru, înăuntrul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu