Ne schimbăm după lume

Când suntem mici de tot ni se cere să vorbim cât mai repede, să învățăm zeci de cuvinte pe zi, și dacă se întâmplă să ne încăpățânăm să vorbim mai târziu suntem supuși testelor de tot felul. Când suntem mari trebuie să înveți să taci la timp, să știi când ești obositor de prea multe cuvinte, să știi că o strângere face cât tot dexul în toate limbile.

De mici trebuie să înveți să răspunzi la nume, necunoscuții te întreabă de cum te văd cum te cheamă de parcă nu ar ști de la părinți, la școală îți scrii numele pe toate caietele. Mai apoi îți pierzi numele și devii pentru fiecare om apropiat ce e înăuntrul numelui nou dat de el. Când omul nu-ți mai pronunță numele te întorci la cel vechi, lăsând omul din tine într-o părere că ai fost altul într-o zi.

Oamenii mici știu să se joace, să râdă în hohote, să joace prinsa, v-ați ascunselea. Oamenii mari uită jocul gândind atât de trist că le-a trecut vremea. Și uite așa cauți în om jocul să nu-l fi uitat pentru că altfel viața de om mare e atât de mică fără bucuria prinderilor, bătăilor, ascunzișurilor de tot felul.

Interdicția de a nu vorbi cu străinii mic fiind se transformă într-o adevărată capacitate de socializare mai apoi când îți dorești să cunoști tot mai mulți oameni, să înveți de la ei ce nu ți-au dat cunoscuții.

Când suntem mici suntem egoiști în felul nostru simplu și ne păzim cu strășnicie jucăriile, bomboanele, bicicletele. Mari fiind refuzăm să-i împărțim pe cei foarte apropiați cu alții, nu împărtășim o posibilitate de serviciu mai bună să nu avem concurență. Dar împărțim chirii, facturi, mese prietenoase, drumuri și în cele din urmă o viață de om.

Nici prin gând nu-ți trece în copilărie să pui la îndoială dragostea, prietenia, loialitatea, sensul cuvintelor. Mai apoi înveți că fericirea are un sens aproape complet diferit pentru fiecare, că oamenii își declară mii de sentimente din obișnuință, din dorința de a părea în afară că interiorul e perfect, pentru a se convinge pe ei că viața aleasă e cea bună. Că nu am greșit, că nu ne-am înșelat. Că nu ne-am ales cu întâmplarea de a face o alegere greșită.

Somnul liniștit de copil de amiază sau seara de timpuriu este tânjit mai apoi când nu mai poți duce oboseala. Dar până la urmă cui îi trebui somn când viața asta e așa de scurtă și sunt atâtea de spus, de vorbit, de crezut în și nu despre.

Când te uiți în urmă simți cum timpul așteaptă, cum te așteaptă să crești, mai apoi te uiți tu la timp cum crește și cum te lasă în urmă. Mai plin, mai gol, după vremuri reci sau răcoroase.