Nu știu încă sigur, dar cred că am învățat să conduc. Mă mir de mine însămi când mă uit în oglinzile mașinii și văd ce e în spate și nu pe mine așa cum mi se întâmpla când eram în dreapta. Dacă aș fi mai bună cu ambreiajul mai că mi s-ar da coroniță la sfârșitul orelor. Oprirea motorului în intersecție e o părere mai veche, iar intersecția din Podu Roș nu e capătul lumii, ci doar o răsuflare mai apăsată. Astăzi ne-am întâlnit de trei ori și am trecut una pe lângă alta fără să ne poticnim. Parcările laterale între două mașini știu să le fac pe de rost, și pe stânga și pe dreapta. Până mai ieri credeam că gropile sunt anume pentru șoferii începători, să le ia din plin, cu capul ridicat. Vezi bine că nu-i chiar așa. Doamne ferește să iau vreo groapă sau un canal că și văd în dreapta mea cum omul închide ochii și știu că mai că mi-ar spune ceva. Așa că le ocolesc aproape pe toate, iar când una mi se strecoară sub roți îmi cer scuze. Chiar îi spun instructorului Îmi pare rău. Și pentru că în viață le faci pe toate până la urmă, nu eram un șofer bun începător dacă nu aș fi mers cu o roată în șanț de i-a tresărit inima instructorului. Când ești pe un drum foarte îngust, iar din față vine o mașină mare și pe dreapta e un cal ce variantă alegi. Orice șofer începător m-ar fi urmat. Sigur! Cel mai bun semn că am început să învăț cu adevărat să conduc este că volanul poate să respire în mâinile mele. Pentru că la început spuneai că mi-l fură din față cineva și îl țineam strâns. Astăzi chiar am condus cu o mână și mai că mi-aș fi pus umărul pe marginea geamului deschis așa cum văd pe la cei mai buni și mai vechi decât mine. Pe drum nu mă dor nici măselele pe care nu le mai am, nu am gânduri triste și nici nu-mi fac tot felul de planuri. Mereu ca la o primă întâlnire când vorbele curg ușor, despre nimicuri, despre vecini sau cunoștințe, când drumul e lin și toamna aproape. Nu credeam să-mi placă atât de mult și mă gândesc cu tristețe că mai am doar 7 ședințe. S-a dus jumătate și tocmai când începeam și eu să mă obișnuiesc cu întâlnirile la ore fixe în timpul săptămânii la 2 sau la 4, cu câte 40 de km pe zi, cu sâmbetele matinale la 10 și duminicile răcoroase la 8, se termină. Ca orice lucru care te face bucuros. Însă o fi o pauză, un interval până când ne punem pe picioare din nou. Sau pe roți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu