Recunosc că l-am așteptat. O singură dată acum 2 săptămâni l-am căutat. Nu ajunsese încă. Nu l-am uitat, în mine era ca o emoție pitită. Pentru prima dată știam că-mi va plăcea să-mi văd numele. Numele din buletin. Altfel, mi se întunecă orizontul dacă apropiații mei îmi spun pe acest nume. Pentru fiecare sunt un alt nume, un alt eu. Știam că dacă îl voi găsi de data aceasta voi sta câteva minute bune cu fața la el. Și că voi trece de la uimire, la zâmbet, la căzut pe gânduri, la sunat. Când ni se întâmplă o bucurie oricare ar fi chipul ei o anunțăm în lume. Nu o putem ține în noi. Iese fără să o programăm. Ca și o mare tristețe. Veștile despre nunți și înmormântări se află cel mai repede, și cine trebuie să afle se trezește cu vestea fără să o caute. Cum e oare să afli că omul cu care trebuia să te căsătorești a făcut-o cu 3 zile înainte fără măcar să te sune. De fapt, ce-și pot spune oamenii în astfel de situații. Câți avem puterea să privim omul cum se duce în viața lui, în cercul închis care poate doar în unde se mai lovește de tine.
L-am așteptat printre gânduri de tot felul. Fără să-l caut, din întâmplare am deschis. Și era. Numele meu, cu Anamaria legat, cu numele fără diacritic, uimitor de corect, era. Pe o pagină albastră. Și ne-am privit. Vreo 10 minute. Și am plimbat vestea prin toată casa, și ne-am sărbătorit cu vin, și ne-am mai tras priviri toată ziua. Și n-a fost o părere, nici de rău nici de bine. Poate de depărtare, de început, de nou acolo unde vechi va fi.
http://lsf.uni-konstanz.de/qisserver/servlet/de.his.servlet.RequestDispatcherServlet?state=verpublish&status=init&vmfile=no&publishid=30666&moduleCall=webInfo&publishConfFile=webInfo&publishSubDir=veranstaltung
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu