În Maramureș bați din poartă în poartă

Ce aștepți când pleci într-o călătorie? Vreme bună, timpul să meargă cu spatele, oamenii dragi aproape pentru că poți merge în Raiul pe pământ dar parcă tot umbros ți s-ar părea dacă nu ești cu cineva bucuros aproape, fereastra să-ți deschidă câmpuri colorate, munți care să-ți lungească privirile, aer tare, un râu răcoros pe margine, o pensiune prietenoasă în care să poposești, un mic dejun pe o tersară în care soarele să te trezească de după copaci, locuri pe care să le vizitezi cu bilet de intrare sau doar deschizând poarta.

Dacă ar trebui să vând Maramureșul cuiva sigur aș lua prețul cel mai bun. Nici cel mai bun comerciant turc nu m-ar întrece oricâte replici ar avea prin buzunare. Aș vinde Maramureșul la pachet, pentru că ar fi păcat să risipești în colțuri ceea ce omul poate să trăiască totul în câteva zile. Și să cauți părțile nu înseamnă că te cauți să fii întreg.

În Maramureș frumusețea nu are chip și nici vârstă. Totul pare acolo pus dintotdeauna, de la nuanțele de verde amestecate, verde pal, verde brotac, verde pastelat, verde gălbui toate într-o singură cuprindere de privire. Dacă oprești pe marginea drumului la peste 1000 de m, mai că te-ai aștepta să te vezi de partea cealaltă a muntelui reflectat, și te-ai întinde în câmpul de pe marginea versantului dacă nu ai simți ploaia așezată în flori și răcoarea care încălzește viul din tine. Odată ce dai de localitățile maramureșene te-ai opri la fiecare poartă, dar nu să te ridici pe vârfuri să vezi în curtea omului, ci să îți sprijini privirea de înaltul ei, de motivele sculptate pe fiecare bucățică de lemn. Porți în nuanțe de gri, de maro, unele mai negre și mai vechi decât altele. În Muzeul Satului Maramureșan ai zeci de case țărănești în care te poți face cerdac, fântână, poartă și acoperiș. Te faci vecin cu Dumnezeu în bisericile pitice până la jumătate și care își dau drumul în sus prin acoperiș. M-am făcut și eu cerdac și fereastră în fiecare casă și m-am luat în fotografii care pentru prima dată m-au lăsat descumpănită că era mult mai frumos decât pare.

Cine se trezește dimineața cu Mocănița poate face o adevărată expediție montană de ore bune. Noi am ajuns pe la amiază însă vom ști pentru data viitoare că somnul în Maramureș nu-și găsește patul chiar dacă pensiunile sunt gard în gard, de la casele oamenilor la cabanele retrase pe poteci unde cu doar 50 de ron pe noapte dormi la mansardă, cu o blană de urs la ușă în care să-ți bucuri picioarele goale.

După Vișeu poți începe să întrebi de mănăstirea Bârsana, în sate în care lumea își are rostul în vorbe și gesturi maramureșene. Mănăstirea e la o distanță de două saturi, stânga sau dreapta se arată cu mâna pentru că în cuvinte direcția te poate păcăli, iar dacă vrei să bei ceva trebuie musai să ceri un Cola. Când ajungi la Mănăstirea Bârsana înțelegi de ce viața simplă sfântă e departe de lume, pentru că acolo îngrădit de porțile maramureșene lumea-i alta decât a noastră. Acolo lumea-i între sute de flori, pe poduri din care să-ți arunci dorințele cu monedele norocoase în lac sau fântână, în potecile din care privirea se urcă pe capelele bisericii înălțate pe acoperiș.

De la Mănăstirea Bârsana la Cimitirul de la Săpânța trecerea spre o altă stare de spirit nu-i lungă. Pe mine una nu m-a făcut să râd nicio inscripție jucăușă de pe morminte. Moartea nu-i veselă și să o lăsăm așa tristă cum ne-a fost dată. Afli însă din epitafuri că femeile au fost învățătoare, torcătoare, că au făcut copii mulți și și-au așteptat soții acasă de la birt, câmp, armată, în ordinea aceasta și nu alta. Am rămas cu albastrul locului și am amestecat amintirea cu cimitirul german pe care l-am găsit la pasul Prislop fără nume pe crucile de lemn, semn că prin moarte pierdem numele și rîmânem doar gând.

Și ca bucuria caselor și a porților să se mai domolească, te găsești la Memorialul victimelor comunismului, în zecile de camere de închisoare transformate în muzeu, de unde afli întreaga istorie a comunismului pe ani, categorii sociale, învinuiri, condamnări.

Și dacă nu ți-e frică de înălțime la Borșa urci cu telescaunul spre Cascada Cailor pe care mi-am imaginat-o de la marginea urcării spumoasă și rece, și mai că aș fi simțit picurii pe mâini. Poate mă vindec eu de frică de înățime în viața aceasta și ce mi se pare acum mi se va întâmpla mai apoi.

Maramureșul este mai clar decât luna un loc în care să mergi măcar de câteva ori în viața aceasta. Fie că plouă, sau că te arde soarele sau că e toamnă iar și iar. Doar așa înțelegi cum e să aștepți în poartă omul și mai apoi să te faci cerdac într-o casă veche țărănească unde e răcoare și soare unul în altul.