Cum poți face din nesomn călătorie

Am găsit astăzi postată o fotografie dintr-o toamnă la Sibiu. Nu știu ce ați făcut voi în facultate, dacă ați avut timp și de voi, nu doar de studiu, dacă ați muncit din timpul facultății așa cum au făcut toți prietenii mei din București încât eu mă simțeam cu mult în spatele lor că eu doar făceam facultate. Doar din acest motiv în ultimul an de facultate, cu toate că nu aveam timp de niciun fel, m-am angajat la o firmă. Nu a fost rău deloc, am cunoscut o groază de tineri studenți, am râs, am trișat citind în loc să lucrez deși erau camere de luat vederi și șefa m-a atenționat de vreo două ori să-mi strâng cărțile de pe birou.

Fotografia de care vă spuneam mi-a amintit cum de fapt mi-am umplut eu timpul în facultate și cum în lista mea de prieteni am niște oameni inteligenți cu care sigur voi avea mereu ce discuta la o masă seara. Existau trei mari perioade în an în care știam că va urma drumul lung la Sibiu cu trenul cu o minunată escală într-o localitate obscură în Vințu de Jos în care ajungeai mereu noaptea, mereu pe ceață și de unde trenul avea scările mai sus decât ne puteam urca noi singuri. Și a mai fost Brașovul în care știam că vom dormi și mânca bine, ca niște adevărați intelectuali. Cât despre Iași, știam că sunt premiile cele mai mari dintre toate și că merita să scrii o lucrare bună. Pentru mine au mai existat tot felul de concursuri literare prin care am cunoscut jumătate din țară și în care mi-am făcut niște prieteni pe viață. Așa am ajuns în Dej într-o seară pe care l-am vizitat în jumătate de oră și în tot atât timp m-am hotărât să plec la Cluj de acolo, în Bolintin Vale, lângă București, de două ori am ajuns mereu cu târg de haine pe margine și cu premierea în localul satului, în Târgoviște unde am stat în hotelul verde din centru și așa am văzut și eu ruinile Târgoviștii pe care le tot citeam prin poeme, în cea mai tare tabără de creație în care din Iași până la Bicaz autocarul a oprit pentru mine de cel puțin 5 ori pentru că îmi era îngrozitor de rău, în Reghin am rămas uimiți în fabrica de instrumente muzicale unde vedeai cum o bucată de lemn ia forma unei viori până ce ajungeai la sfârșitul turului, la Târgu Mureș unde ne-au spart autocarul și au furat toți banii pe care i-au găsit, în Salina de la Praid unde ne-am pozat pe lângă toți oamenii care făceau sport și în final drumul de întoarcere unde ne-am împrietenit noi 4 încât ne-am dat jos din autocar doar noi pe traseu și ne-am hotărât să ne întoarcem cu trenul acasă.

Să ajung în toate aceste locuri, să cunosc oamenii și să-i aduc aproape am stat poate mai mult decât alții în fața unor cărți, în fața unor foi pe care trebuia să le umplu cu ceva mereu original, să mă gândesc să spun ce n-au spus alții, și nici nu ar spune, să amân prietenii, somnul. Însă doar așa am învățat că statul pe loc odihnit fiind nu te face cu nimic mai plin, că somnul lung te face să pierzi puțin câte puțin din bucuriile vieții și că unii prieteni nu vin singuri, ci trebuie să-i cauți acolo unde crezi că poți să-i găsești. Și dacă i-ai găsit nu-i mai scapi din mână pentru că nu ar fi lipsit de rost nesomnul, drumul și căutarea?

Turist în orașul tău

Poți să ai muzeele cele mai curioase, dacă sunt în orașul tău sunt ca să fie,te gândești la ele și le arunci într-o listă pentru turul orașului în cazul în care un prieten apare te vizitează. Nu crește dorința în tine să-l vezi așa cum ți se întâmplă într-un oraș străin. Dacă-l știi acolo în locul lui în orașul în care treci prin fața lui curiozitatea e la locul ei. Până ieri. Am trecut prin fața Muzeului Cuza de pe Lăpușneanu și am intrat fără să ne târguim, poate doar să pierdem vremea, dar cu gândul că suntem în alt oraș care merită vizitat. Am intrat și noi ca niște veritabili turiști, ne-am cumpărat bilete la o super reducere pentru studenți, doar 3 Ron!! și așa am văzut cum miresele se fotografiază pe covoarele moi și în sălile roșiatice ale casei (am văzut astăzi peste 6 mirese în plimbarea noastră din Copou până pe Ștefan, spuneai că e târgul mireselor pe stradă sau un soi de festival medieval; iar în față la Moldova Mall un fotograf priceput era efectiv întins pe șosea pentru a-i fotografia pe cei doi care alergau în trafic; o fi scăpat viu de acolo, cine știe, dar mirii sigur s-au ales cu niște poze în mișcare). Ca să ne întoarcem la muzeu, mobilierul îți neliniștea mâinile pentru că voiai să simți colțurile scaunelor, întinsul meselor, pianul la care se fac recitaluri. Poate doar masa de biliard cu tacul inscripționat cu stemă te trezea la realitate. Se juca biliard pe vremea lui Cuza??? Se pare că da. Ieșenii sunt se pare sportivi de secole. Am fost și noi la tenis pe nocturnă de la 10 la 12 noaptea, erau toate terenurile ocupate de oameni plini de viață deși era în mijlocul săptămânii. Și seara era răcoroasă, și oamenii aveau doar voci și umbre. Și te mișcai cu spor și veselie pentru că altfel erai cu adevărat cina zecilor de țânțari. Decât să stai lungit și plictisit acasă, nu-i mai bine să alergi pe un teren și să simți că viața nu-i atât de gri și că nu îți trebuie mult să fii mai plin, mai viu sau vioi, cum e locul și omul de lângă voi.

Ca să continuăm traiul nostru de turist în propriul oraș astăzi am poposit de cu seară, de cu noapte mai degrabă în benzinăria OMV, unde laptele e cald și bun, ca și ciocolata caldă, și poți să continui poveștile când afară e deja prea frig pentru hainele noastre văratece. Nu știu voi, dar mie benzinăriile mi-au plăcut la nebunie mereu în călătorii, să mă uit pe rafturi, să-mi cumpăr cea mai ieftină revistă și o cafea to go. Daa, însă trebuie să te înconjori de oameni care nu se uită la ceasul târziu, care mănâncă într-o benzinărie în propriul oraș și nu musai într-un local plictisit. Care știu că viața-i scurtă și că oamenii vin și pleacă dar care sunt chiar și atunci când nu mai sunt. Oameni în casa cărora poți să-ți lași într-un colțișor o pijama și o periuță de dinți. Să te știi acolo. Și ei pe tine.

Nu-i rău să fii turist din când în când, să te plimbi cu ochii pe clădiri, să lungești cuvintele, să vorbești despre toți oamenii cunoscuți văzuți și nevăzuți, să te întrebi dacă peste 10 ani vom fi la fel, dacă vom vorbi despre aceiași oameni, dacă vom avea curajul sau puterea pe unii să-i lăsăm în drumul nostru pentru că așa a fost să fie sau îi vom duce cu greu dar liniștit în spate. Ne-am gândit mult astăzi, am copt gândul la foc mocnit și am ajuns la gândul pe care îl știam deja amândouă: pe unii oameni îi purtăm cu noi chiar dacă ei mai că s-ar desprinde pentru că nu putem accepta înăuntrul nostru că unii oameni ne-au locuit o vreme după care și-au mutat în cutii, treptat, tot ce a fost al vostru. Să pierzi un om, un prieten e o lupta cu tine, o poticneală a sufletului care nu poate închide ochii la cel care pleacă din el. Și pentru că nu poți trăi fără prieteni în lumea aceasta oricât de caldă și bună e familia, pentru că doar prietenii te fac și turist și om al casei, nu poți să-i lași în urmă. Chiar dacă ei poate au făcut pasul înainte spre înapoi. Fiindcă știi că a venit vremea să ai tu grijă de amândoi atunci când unul s-a mutat mai sus sau mai jos de drumul vostru.

La jumătate de drum

Nu știu încă sigur, dar cred că am învățat să conduc. Mă mir de mine însămi când mă uit în oglinzile mașinii și văd ce e în spate și nu pe mine așa cum mi se întâmpla când eram în dreapta. Dacă aș fi mai bună cu ambreiajul mai că mi s-ar da coroniță la sfârșitul orelor. Oprirea motorului în intersecție e o părere mai veche, iar intersecția din Podu Roș nu e capătul lumii, ci doar o răsuflare mai apăsată. Astăzi ne-am întâlnit de trei ori și am trecut una pe lângă alta fără să ne poticnim. Parcările laterale între două mașini știu să le fac pe de rost, și pe stânga și pe dreapta. Până mai ieri credeam că gropile sunt anume pentru șoferii începători, să le ia din plin, cu capul ridicat. Vezi bine că nu-i chiar așa. Doamne ferește să iau vreo groapă sau un canal că și văd în dreapta mea cum omul închide ochii și știu că mai că mi-ar spune ceva. Așa că le ocolesc aproape pe toate, iar când una mi se strecoară sub roți îmi cer scuze. Chiar îi spun instructorului Îmi pare rău. Și pentru că în viață le faci pe toate până la urmă, nu eram un șofer bun începător dacă nu aș fi mers cu o roată în șanț de i-a tresărit inima instructorului. Când ești pe un drum foarte îngust, iar din față vine o mașină mare și pe dreapta e un cal ce variantă alegi. Orice șofer începător m-ar fi urmat. Sigur! Cel mai bun semn că am început să învăț cu adevărat să conduc este că volanul poate să respire în mâinile mele. Pentru că la început spuneai că mi-l fură din față cineva și îl țineam strâns. Astăzi chiar am condus cu o mână și mai că mi-aș fi pus umărul pe marginea geamului deschis așa cum văd pe la cei mai buni și mai vechi decât mine. Pe drum nu mă dor nici măselele pe care nu le mai am, nu am gânduri triste și nici nu-mi fac tot felul de planuri. Mereu ca la o primă întâlnire când vorbele curg ușor, despre nimicuri, despre vecini sau cunoștințe, când drumul e lin și toamna aproape. Nu credeam să-mi placă atât de mult și mă gândesc cu tristețe că mai am doar 7 ședințe. S-a dus jumătate și tocmai când începeam și eu să mă obișnuiesc cu întâlnirile la ore fixe în timpul săptămânii la 2 sau la 4, cu câte 40 de km pe zi, cu sâmbetele matinale la 10 și duminicile răcoroase la 8, se termină. Ca orice lucru care te face bucuros. Însă o fi o pauză, un interval până când ne punem pe picioare din nou. Sau pe roți.

Bătrânul tânăr

De vreo câteva zile îmi duc în spate o formă ușoară de bătrânețe. Mă trezesc o dată cu găinile deși adorm greu, după 12. Mă trezesc cu dureri de spate de la geamul lăsat deschis pe timpul nopții. Am tot felul de gânduri care mă întorc pe toate părțile și pe care mi le-aș spune cu voce tare așa cum fac bătrânii care vorbesc cu ei înșiși când nu-i vede nimeni.
Am ajuns și eu din întâmplare odată în casa bunicilor și l-am auzit pe bunicu cum povestea despre recolta din vara aceea, și cum își făcea socotelile. Și mă întrebam de ce nu aud și o altă voce care să-i răspundă. M-am apropiat încet și din colțul ușii l-am văzut așezat pe un scaun punând vreascuri pe foc și vorbind. Mult. Am stat vreo 10 minute fără să mă vadă și, când a terminat toate lemnele și l-am văzut că se ridică, am intrat pe ușă ca și cum aș fi ajuns tocmai atunci. Și el a oftat ca după un dialog greu și m-a primit râzând nostalgic și cald așa cum știe să o facă.

Mesele mele puține sunt însoțite de un pai care mă ajută să mănânc. Fără el aș muri de foame sau de durere. Sunt cu pachetul de pastile după mine, pe care le iau regulat, iar de la anestezicul de la dentist sunt jumătate aici jumătate în gânduri. Merg încet pe stradă și mai că aș cere locul în autobuz pentru că mă doare umărul de la toate cărțile pe care le duc. În fiecare dimineață la 8 sunt în stație, dar nu să fac piața, ci biblioteca. Pe răcoare ies la plimbare dar nu pe jos, ci cu mașina, dar mergem încet pe prima bandă și ne ferim de cei mai tineri și mai curajoși. Uneori ne poticnim și ce bine că avem ajutorul în dreapta noastră. Ca la bătrânețe oftăm, dăm sfaturi celor mai tineri, ne scriem memoriile pe blog. Strângem pentru zile mai negre, ne drămuim timpul și gândul. Seară de seară citim câteva pagini, nu din Biblie, ci din vreun roman metaficțional. În loc de Teleenciclopedia de pe Tvr vedem câte un serial sau un film spaniol până ce cădem în somnul scurt dar bun.

Și a doua zi iar și iar, ne punem pe picioare mai încet așteptând vești de la nepoți și prieteni, vederi din vacanțe pe care le păstrăm în vitrine. Și când ne este a tăcea, privim poze vechi în care eram mai tineri și bucuroși.

Și suntem împăcați așa tineri de bătrâni cum suntem așteptând sfârșitul zilei seara pe gând.

Cu românul nu te plictisești

Când românul pleacă din țară simte că trebuie să-și rezolve toate problemele din lume, de la cele existențiale, administrative la cele medicale. Nu cred că știu pe cineva care înainte de a pleca din România să nu-și fi făcut măcar o programare la un cabinet medical, să-și fi închis un cont bancar și să-și fi mutat lucrurile de la un prieten la altul. E ca și cum la graniță ai avea un formular în care să bifezi starea bunurilor lăsate în țară sau luate cu tine. Ai mai avea puțin și ai și stinge becul la plecare.

Cu adunatul și împărțitul lucrurilor mă lupt și eu de la o vreme și, ca un român veritabil, am început și eu să vizitez cabinetele medicale. Astăzi a fost rândul stomatologului și am trăit să o văd și pe aceasta. Am văzut în viața asta oameni vorbind la telefon în toate situațiile posibile, în biblioteci când omul se crede de unul singur și nici măcar nu vorbește șoptit, la duș, în biserică și or mai fi dar nu mi le amintesc eu acum. Astăzi, luptându-mă cu frica la dentist m-am destins până la râs când pacientul, întins pe scaun, cu medicul și asistenta deasupra cu tot felul de instrumente, își scoate telefonul din buzunar și îl duce la ureche și începe să vorbească. Mi s-a părut incredibil cum s-au retras cele două femei efectiv din gura pacientului. Și a purtat conversația până la final negrăbit nederanjat de situație. Până la urmă, dintre toți, doar eu trăiam comicul până la absurd. Ceilalți continuaseră ca și cum fusese o paranteză temporală. Când mi-a venit rândul, mi-am dat telefonul pe silențios deși se pare e total neadecvat în acel cabinet.

Continui însă să mai bifez pe lista mea de român care se pregătește să plece. Cât despre obiecte, toate își cer o casă mai mică sau mai mare. O casă pe care din septembrie nu o voi mai avea în România. Parcă mi-e greu a pleca acum când e atât de amuzantă România cu toți oamenii care trăiesc după niște reguli doar ale lor numai de ei știute.

Mașina mea bucuroasă cu servodirecție

Când semaforul era numai verde, numai pe verde, când roșul a fost pus între două coperte și a devenit literatură, așa cum i s-a spus, te-ai găsit într-o noapte într-o servofrână. Nu ai fost niciodată pe un drum cu prioritate să crezi că poți să mergi înainte. Știai că va veni intersecția. Și nu știai de dreapta cui să fii. o vedeai în celalalt pentru că o spunea. gândul acesta era ușor de citit. așteptai o stație cu refugiu, să rămâi liniștit. dar s-a oprit din mers fără să te anunțe, deși roțile tale încă mergeau. însă servofrâna a fost scurtă, bruscă. și semaforul roșu fu o părere că ai timp să pui pe liber timpul și să-ți odihnești piciorul. și ca să nu pierzi demarajul de tot, ai continuat să mergi. pe o singură bandă.pe un drum în care nu-ți mai era permis să staționezi. nici măcar 123 minute. și ai numărat 100 de semafoare roșii în drumul tău. le-ai tot numărat să nu crezi că poți număra doar până la 123. și cum administratorul drumului tău era și nu era în același timp, ai păstrat semafoarele pe de rost. până la nașterea unei intersecții. și le-ai adăugat și pe ele în-semnele voastre.pe drumul acesta cu 17 feluri de sunete în care trebuia să vii pe dreapta. pentru că altfel erai suspendat de dreptul de a conduce pe drumul meu cu prioritate. pentru tine însă semafoarele nu sunt nici pe roșu nici pe verde. sunt galbene și nu știi dacă să treci pe culoarea drumului în lucru. să dai înapoi din 123 mișcări am învățat și eu. teoretic. pentru că practic nu aș putea să dau niciodată înapoi semne și culori. mașina mea cu servodirecție s-a oprit pe un drum îngustat, pe un sens unic la capătul căruia, cu spatele, stă sensul...interzis.

Voi ce faceți când vă propuneți să nu faceți nimic?

Sunt zile când de dimineață îți spui că meriți, nici tu nu știi ce, dar vrei să te răsplătești cu o zi în care să nu faci nimic. Sau să faci nimic, să lenevești precum un motan care se întinde cât e el de lung pe o parte și pe alta la soare. Și din când în când deschide un ochi plictisit să vadă cine îl strigă.

Pentru mine o zi în care nu fac nimic începe cu o întindere prelungită dimineața în pat. Eu cu gândurile mele, cu zilele mele și bune ca cea de azi, rele ca cea de ieri când mi-am înghițit lacrimile când instructorul a țipat la mine că am oprit a treia oară motorul... Și cu gândurile acestea și bune și rele îmi împart patul colorat dimineața până când îmi simt tălpile pe podeaua rece și prăfuită. Și atunci e trezirea. Când nu-ți propui să faci nimic trebuie să le faci pe toate foarte repede pentru că timpul trece cel mai repede atunci.

Zilele în care nu fac nimic sunt de obicei zilele când merg la tenis. Mâine dimineața la 8 voi fi pe teren, abia aștept. Noi am vrut de la 7, să prindem răcoarea dar parcă somnul duminica e tare greu de urnit din pat.

În astfel de zile îmi place să citesc reviste tip Cosmopolitan în timp ce camera mea miroase a cafea și a gogoși pufoase și cântă tot ce mi-aduce aminte de oameni și locuri. Și după ce mă pun la curent cu ce mai face unul și altul, după ce mă uit la pozele prietenilor pe fb, anunț familia că nu am murit că mai am tot două picioare și încă locuiesc în România, îmi caut un film.

Și azi am revenit la filmele mele cu Audrey Hepburn, de departe actrița care îmi place cel mai mult dintre toate. Îmi place la ea de la voce, simplitatea ei ca femeie, eleganța cu care unele femei se nasc, adică un amestec de timiditate, tăcere dar pe de altă parte tresărire, ochi limpezi. Tipul de femeie care dacă s-ar machia intens și-ar pierde tot ceea ce e ea. Femeia care arată bine într-o cămașă bărbătească cu părul lăsat sau prins la spate, sau care își prinde talia într-o rochie neagră. Filmele cu ea îți dau o stare de bine, de cald și de calm. Dintre toate aș vedea și revedea Breakfast at Tiffanys. De o sută de ori l-aș revedea.

Și după vreo două filme, deși nu ai vrea să dai de lumea grăbită de afară, te repezi până la pizzeria din colț și până la cofetăria de peste drum și te răsplătești. Și printre copacii de pe marginea drumului vezi deja primele frunze ruginii. Și ți-e a cade pe gând. Și pe seară.

O seară cu tine în care lumina scade treptat, pijamalele sunt calde, cola e rece și bună, muzica e în suflet ca și omul, și începi să-ți arunci gândurile pe blog. Așa cum ți-ai arunca hainele pe pat după o zi în care ai făcut mai mult decât nimic. Și te dezbraci de cuvinte unul câte unul. Așa cum o făceai pentru umărul drept când toate frunzele erau ruginii, nu doar pe margini, ci înăuntru, înăuntrul meu.

Am mai făcut un pas și ea o roată una spre alta

Pentru că am primit cereri de a raporta constant orele mele de condus (se asigură lumea să nu iasă pe stradă în ore nefericite în care să dea peste mine sau eu peste ei..., unii au plecat din localitate, alții chiar din țară, iar cei care revin mă sună cam des în ultimul timp să vadă când am următoarea ședință).

Astăzi au fost 40 de km în care, cred, mașina a lăsat de la ea, a făcut o roată spre mine, și pentru că nu am mai păcălit-o cu semnalizatul când la stânga când la dreapta, începe să fie prietena mea. Volanul a fost aproape numai al meu astăzi, la stopuri știu pe de rost acum ambreiaj, a-ntâia, accelerație, ambreiaj, a doua și accelerație. Cam da!!

Și am condus pe la Bârnova, aeroport, Sărărie și Copou. Eram numai bucurie când stăteam la stop la semafor la Bcu iar mâine dimineață când voi sta ca pieton să trec spre bibliotecă mă voi simți ca vinovatul care revinela locul crimei. Nici un Neculae în seara aceasta pe drum, vreo 3 felicitări de la instructor de mi-a sărit inima din piept de bucurie și o oprire în intersecție de toată frumusețea când am simțit ce înseamnă un șofer obosit care nu mai are atenția cu el.

Dacă iau sau nu carnetul, cine știe. Ce știu eu sigur este că mi-ar fi cumplit de dor să nu conduc măcar o dată pe săptămână după ce termin ședințele de condus. Și da, nici nu se compară să conduci pe seară după 8 când cerul e roșiatic și e liniște pe drumuri și tu poți fi cu ale tale și nealetale. Și să te liniștești.

Mai am o ședință și încep lucrurile serioase, tehnice. Parcări de tot felul și altele încât sigur iar îmi voi lăsa copiii să vină pe jos de la școală și eu voi da cu mândrie cu aspiratorul în zilele mele cu tristeți.

Și pentru că (h)unii așteaptăsă postez asta doar de informare, nu de atenționare să vorbim în limbajul pe care îl folosesc de la o vreme, mâine de la 6 la 8, sâmbătă de la 8 dimineața, iar duminică vă las să mergeți la Biserică :) Mulțumiți?

Primii mei 35 de km la volan

Am așteptat ziua de astăzi cu sufletul la gură. O visam seară de seară. Nu mi-am dorit de foarte mult timp să conduc, însă după ce mi-am sădit ideea nu mai scăpam de ea. Cursurile de legislație se pare au fost o treaptă lină, chiar dacă am făcut teste peste teste din 2 cărți, de pe 2 siteuri să fiu sigură că iau testul să încep orașul.

Astăzi când mi-a sosit ceasul, sau mai degrabă al instructorului meu, m-am trezit cu inima mai mică decât a unui iepure, mi-a fost rău fizic toată ziua știind că la 6 voi avea prima oră. De vreo 2 săptămâni cât îmi așteptam autobuzul dimineața la 8 mă uitam în intersecție ca un copil în fața unui raion de dulciuri și vedeam mașinile cu Școala și visam să fiu eu în acea mașină. Astăzi când știam că într-adevăr eu voi fi îmi venea să plâng, mă certam gândindu-mă că oricum voi avea un soț și măcar asta să facă el. Uitasem de toate argumentele mele pe care le-am scris pe blog, de copiii mei pe care să-i iau de la școală, de zilele cu tristeți, Doamne ce aș mai fi dat cu aspiratorul ca până acum decât să mă urc la volan.

Și m-am dus aproape cu lacrimi în ochi de emoție astăzi. Am stat cuminte în dreapta cât mi s-a explicat bordul. Îmi era bine, acolo simțeam că e locul meu. Dar când mi s-a zis să schimbăm locurile mi s-au tăiat picioarele. Și când am auzit motorul și am văzut că mașina chiar pornește aș fi plâns ca un copil, în hohote aș fi plâns. Dar când mi-am dat seama că mașina frânează fără să-mi fi mișcat piciorul, că peste mâna mea la schimbătorul de viteze este o altă mână mai că am prins încredere în mine. Mare încredere.

Nu cred că m-a plăcut de la prima întâlnire mașina mea și nici ceilalți șoferi. La semnalizări era un adevărat joc de lumini la spate, cred ca după vreo oră am înțeles și eu care e dreapta și stânga. Cred că mi-au trebuit jumătate din semafoarele din Iași să-mi dau seama că viteza nu se schimbă fără ambreiaj. Nu se putea un început ca al meu fără două opriri de motor, dar și atunci mașina a pornit fără mine, curbele mai că se luau singure asta ca să nu intru eu pe sens opus. Dar la 70 de km pe oră pe care i-am prins într-o porțiune cu drum drept și fără semafoare mi-a plăcut să-mi simt piciorul pe accelerație. A fost singurul compliment stingher care a venit de la instructor că merg mult mai bine cu viteză mai mare. Să ții volanul drept am înțeles și eu că în prima ori o pot face cu brio.

Cât despre pietoni oameni sau câini, am reflexul să opresc de fiecare dată, chit că ei abia ies din bloc și e ceva până la trecere. Cât despre câini, la cât de mult îi iubesc, din păcate am avut 2 în față și dacă nu erau ei abili aș fi trecut cu mândrie și cu piciorul pe accelerație pe coada fiecăruia.

Cât despre instructor? E un munte de calm, chiar și când semnalizam de o mie de ori dreapta în loc de stânga. Verbalizează fiecare mișcare pe care trebuie să o fac, ar fi cel mai bun psiholog de pe pământ în felul în care îți dă încredere în tine chiar și când tu faci aceeași greșeală de 10 ori. Tu adică eu!!! Pentru el, șoferul din față neatent e Niculae, încât am auzit numele acesta de vreo 10 ori astăzi, iar eu sunt de la Ana, la Oana, la puișor și domnișoară. Oricum, la volan nici măcar eu nu mai știu cine sunt.

Concluzia primei zile: 90 la sută din populația Iașului cu siguranță a făcut o primă oră de condus de o mie de ori mai bună decât mine, a schimbat vitezele cu grijă și nu le-a brutalizat ca mine, nu a lăsat volanul din mână căutând ambreiajul la picioare, a văzut pe unde trece și nu doar șoseaua ca mine. Însă doar 10 la sută dintre ei își doresc atât de mult ca mine a doua ședință de condus, să se împrietenească de data aceasta cu adevărat cu mașina, să ia carnetul, pentru că nu-i așa, or fi mulți Neculae pe drumurile mele dar doar unul cu adevărat va conduce în dreapta sau în stânga mea.

Doar cei mari își permit să fie modești

Mi s-a dat să întâlnesc câțiva oameni care atunci când vorbesc cu tine își lasă poziția profesională la ușă, se prezintă doar cu numele, uneori cu prenumele fără titluri dobândite prin felurite diplome, deși au peste 60 de ani îi vezi în blugi și cu un rucsac în spate, iar dacă vorbesc cu tine la telefon le simți bucuria de a te auzi, lipsit de formalismul și distanța care se creează atunci când cei doi oameni nu sunt pe același nivel. Împrejurările acestea mi-au dat de înțeles că doar oamenii cu adevărat inteligenți, umblați prin lume, știu să fie modești. Nu știu dacă e o calitate dobândită, dacă e o înțelegere a omului trecut prin viață, a unui orgoliu care a crescut, s-a copt și s-a liniștit.

Ce-i până la urmă modestia? Să fii ceea ce ești înăuntru fără să le expui în afară, să știi ce să spui în funcție de om. Să nu știe omul de lângă tine ceva nu-i un defect, nicio rușine. Toți știm să facem ceva ce poate celalalt oricât de învățat nu știe să facă și atunci de ce intelectualul care are în el o bibliotecă de cărți e mai învățat decât tâmplarul care construiește case. De ce n-ar fi mai înțelept decât toate cărțile mele un bătrân care știe o mie de lucruri despre natură, despre când va ploua și când nu fără să aibă nevoie de tot felul de aparate și măsurători. Înțelepciunea nu cred că o dobândești din cărți ci din viață.

Și-atunci când profesorul universitar de la o universitate străină le vorbește pregătit, emoționat unor liceeni despre cărți, le răspunde deschis întrebărilor, ba chiar se bucură când un adolescent îi spune You did a great job, fără să aibă nevoie de primiri oficiale, fără cafele vorbe care să-l impresioneze ce înveți din toate acestea?

Iar când un alt profesor din afară discută cu un doctorand despre lucrarea sa într-o cafenea, înconjurat de zeci de prăjituri pe rafturi, te întrebi unde au dispărut temerile de a nu deranja omul cu prezența ta, de a suna să te programezi ca la doctor, de a-ți alege cuvintele cu o săptămână înainte să le spui.

Săptămâna aceasta am definitivat un interviu cu o profesoară universitară româncă de la o universitate din New York, si m-a surprins deschiderea ei, rapiditatea cu care a răspuns la mailuri, timpul în care a răspuns întrebărilor, sinceritatea în scris. Și atunci și acum ce să înveți? Că oamenii cu adevărat inteligenți se împart celorlalți cu modestie, dau din ei fără să ceară nimic înapoi. Ca de la părinte la fiu, de la prieten la prieten.

Pentru că nu acesta ar trebui să fie rostul acumulării? Să poți să devii prieten cu ideile tale, cu ceea ce ești și să fii generos. Dacă tu ai ce ai de pierdut dacă au și ceilalți din jurul tău? Primit fără oficializări, mese întinse, acordări de steme, steaguri, distincții. Ci la o masă simplă în care oamenii sunt în același gând simplu. Acela de a împărtăși și a fi om între oameni.

Cu ce frici te trezești?

Dacă ești omul care își vede viața cu o zi înainte să o trăiască ai tot felul de frici, în tot felul de forme și culori care trag de tine dimineață de dimineață să te întâmpine. Uneori îți poți pierde răsuflarea dacă le aduni pe toate într-un gând. De ce este înăuntrul nostru fără să știm sau al celor de lângă noi cred că ne este frică cel mai mult. Deseori mă gândesc că am să spun mai mult decât trebuie, că nu am să pot să-mi duc diplomația până la capăt, că nu îmi voi putea ține picioarele liniștite sub masă când omul de lângă mine lungește cuvintele fără a mă bucura cu nimic. Ți-e frică să pronunți că poate se va întâmpla. Dacă ții gândul în tine te împaci și te cerți tu cumva cu el, însă dacă îl îndrepți către celalalt deja sunteți doi cu aceeași frică.

Ne este cel mai tare frică în fața unei decizii pe termen lung. Când îți este dat de la Dumnezeu frica nu mai e pentru că nu mai e vorba de alegere. Nici de stat pe gând. Poate doar seara. Atunci alergi pentru că te știi prins înainte să fii. Însă când ai găsit poate căutând îndelung poate așteptând să fii căutat atunci e greul fricii. Fie că e vorba de un loc de muncă-dacă vei face față, dacă e ceea ce ai dorit să faci, de o căsătorie-dacă aș da o definiție căsătoriei ar fi aceea că îți iei chiar legal obligația de a face un om fericit, îl iei în spațiul ființei tale așa cum ți se schimbă domiciliu pe spate la buletin și ți se atașează o fâșie cu noua ta locuință, așa și omul acela e luat în spațiu de tine; frica nu vine aici, cel puțin nu pentru mine, că nu te va face fericit, că te va părăsi, ci că omul nu va atinge Fericirea în viața lângă tine, că nu va putea să tragă o linie la sfârșit de viață și să spună, da, am fost un om fericit.

Ne este frică de orașe străine pe care le găsim prietenoase în călătorii, dar când să ne mutăm în ele ne gândim care va fi magazinul de jos pentru noi, stația de autobuz cea ma apropiată, pe cine sunăm când se strică în casă ceva. Nu de străzile mari, de viața care poate ți se va schimba cu desăvârșire, ci lucrurile mici și familiare.

Ți-e frică fără doar și poate ca oamenii să nu te uite. Eu nu am avut puterea să uit nicio persoană care a fost înăuntrul meu. Fiecare cu căsuța lui la mine în suflet. Viața m-a învățat că sunt oameni și încă mulți care merg mereu cu spatele la ce au trăit, și odată ce și-au întors privirea și-au răsucit și gândul. Sunt puternici, sunt lași, nu ne-au avut înăuntrul lor, am fost doar o părere, un interval, cine mai știe. Bine pentru ei, sunt ca un râu. Mereu curați și limpezi. Sufletul meu e lacul în care fiecare poate face pluta de sărat. Râurile se aud în depărtare, râurile altora.

Ți-e frică de cuvinte, deși mie mi-au plăcut întotdeauna și dacă m-aș muta de tot în altă țară aș vorbi română chiar și cu animalele mele de casă. Și-e frică de cuvinte pentru că dacă le spui uneori pot fi prea mult pentru omul de lângă tine, uneori pot face din părere realitatea reală, te fac să auzi ce nu vrei să crezi. Ți-e frică de cuvintele altora pentru că uneori vin pe jumătate, alteori nu mai vin, alteori te duc într-o vorbă, alteori îți închid într-un rând lumi, anotimpuri și ferestre.

Ți-e frică de ani, de greșeli, de alegeri greșite care te urmăresc așa cum trecutul este în prezent oricât am vrea să nu fie. Ne urmărim unii pe alții doar pentru a nu ne îneca în râs sau plâns. Ne este frică de ce am putea deveni prin alți oameni dacă ne-am schimba pentru ei, de faptul că nu vom putea fi ceea ce ar vrea ceilalți, că vom uita să fim bucuroși ca niște copii, că vom uita că un cuvânt poate lua orice formă și că nu își are rostul doar de dicționar, că vom uita să trăim pe fâșia noastră de imaginar, că vom uita diminețile, oamenii pentru că se vor suprapune unii peste alții.

Ce știu sigur este că în viață unele întâmplări își au rostul lor. Că uneori ți se dă, ți se pune în traistă, sub ochi. Și atunci, fie că ți se dă pentru un an, pentru o viață cât un an, trebuie să nu-ți fie frică de gândul că ți se va lua. Dacă ești un om înțelept vei ști să așezi în suflet bucurie cu bucurie, să privești omul din gând și să știi că el este. Chiar și pe lună.

Cum e drumul ei?

Până unde o femeie poate păstra pasul cu un bărbat. Când un bărbat va accepta regulile impuse de șeful său care mai nou este femeie, și nu fără rost, ci pentru înțelepciune, viteză de reacție, abilități cu care te naști dr și pe care le dobândești dacă îți dorești cu adevărat să excelezi, dar nu într-un înțeles primar de a fi mai sus, ci de a simți cu adevărat că viața nu a trecut pe lângă tine. Mi s-a dat să fac toată săptămâna, timp de 3 ore pe zi, cursuri de legislație rutieră cu o femeie. Din toată sala de vreo 30 de cursanți peste jumătate erau bărbați. Iar ca o femeie să le explice despre reguli și comportament în trafic nu le-a picat tocmai bine. Desconsiderarea am văzut-o în gesturile lor de plictiseală deși eu abia țineam pasul să notez toate informațiile, în răspunsurile total lipsite de bun-simț și inteligență, poate voi avea timp într-o seară să reproduc maxime brainless...

Și m-am gândit eu așa cum e cu femeia care devine șeful unui bărbat. Cât de inteligent trebuie să fie omul acela să accepte că ea e mai pregătită decât el, că-i merge mintea mai bine, că nu se uită dacă ai ei colegi de serviciu au decolteuri, picioare lungi sau scurte. Poate că o astfel de femeie nu a fost în facultate sufletul petrecerilor, dar cu siguranță a fost sufletul proiectelor, al sfaturilor bune de dat personale sau profesionale. Prietenii nu și i-a adunat din petreceri, de la manichiură, ci de pe la întruniri colegiale, poate uneori cu miza unei competiții.

Toți subalternii ei poate văd într-o astfel de femeie timida cu ochelari cu mâna sus în primul rând la facultate, fără să le treacă prin minte că abilitatea de a conduce un proiect, de a îndeplini o sarcină nu se învață pe de rost din cărți, că ușurința de a purta o discuție profesională vine nu doar din lectură, ci și din conversațiile și deschiderea pe care o ai asupra oamenilor.

Poate că femeia aceasta de carieră cum i se spune nu va fi ea în comitetele părinților la școala copiilor fiind prea ocupată la serviciu, dar sigur o vei vedea la toate competițiile copilului ei cu șapca pe cap pentru că doar un om inteligent știe locul în care e musai să fii. Pentru că și un astfel de om, oricum ar apărea în fața celor care o văd rigidă, poate prea inteligentă pentru statutul ei de femeie, are emoții, frici. Pentru că o vor dori poate cele mai tari locuri de muncă, dar în alt colț al vieții o vor părăsi unii sau alții, o vor lăsa în așteptare.

Și această carieristă înverșunată pentru care doar drumul profesional pare a conta în ochii celorlați se adâncește seara în niște papuci de casă pufoși, în pijamalele cu două numere mai mari, și stă de vorbă cu prietenele la telefon până ce li se descarcă telefonul. Poate nu o vei găsi în bucătărie ca o casnică veritabilă și o soție exemplară, dar sigur ea va găti doar pentru omul care e mai mult înăuntru decât în afară. Ea va ști să aprindă lumânările nu în seri romantice simpliste și clișeizate, ci atunci când multul o face să uite de drumul ei uneori mai greu, alteori neașteptat dând peste ea poate fără drept sau vină.

Iar când o vei vedea pe stradă cu o cafea în mână, cu o geantă grea pusă pe umăr și încheindu-se din mers la haină vei înțelege că timpul ei e mai scurt decât al tău, pentru că ea aleargă în întâmpinare, ea construiește pentru viața pe care o va întâlni. Uneori mai cade pe gând, pe seară, visează ca un mare visător atunci când realitatea e prea multă. Uneori ascultă orașul când toți vorbesc în jurul ei. Uneori rămâne într-un cântec și continuă să alerge , să adune. să uite atunci când drumul ei nu mai are arborii, dar are desenul lor.

Când nu-i loc afară te locuiești

Se așezase pe marginea micului podeț. Își pusese sandalele la spate. Se încumetă să atingă cu marginea tălpii apa rece care parcă îi tăia răsuflarea. Se strânse deodată în ea să se încălzească singură. Dar îi făcea bine frigul. Îi făcea gândurile să sară așa cum inima o zbughea din piept când pe stradă i se părea că vede. Dar se liniștea repede. De două ori nu i s-a părut și i s-au tăiat picioarele de la genunchi. O greutate i-a urcat atunci până în dreptul frunții. Până ce nu a mai putut vedea. Și i s-a liniștit trupul ca de o părere. O părere de rău. Acum nu avea ce să vadă.

Doar lacul din față. Și liniștea, adierea de seară care o moleșea. Din când în când încerca să simtă apa, aproape că își dorea să o taie recele din ea, și o podidea un râs amestecat cu sughițuri de plâns când se vedea că nu are curajul să intre cu tot piciorul în apă. Și îl legăna pe deasupra apei, și ar fi vrut să fluiere, dar nu a putut niciodată. Și și-ar fi dorit pe podețul acela un hamac în care să se legeme în seara aceea doar a ei. Și apa îi făcea bine. O trezea. Îi amintea ce voia să uite. Pentru ce era acolo. Când îi cădea privirea în câte un rotocol de apă de la o piatră pe care o arunca se oprea. Ca în fața unei uși pe care ți-e frică să o deschizi. Ar fi vrut să strângă tot, să ia tot din toate dulapurile, de sub pat, din rafturi, să le șteargă frumos de praf, să le atingă cu degetele, să le simtă mirosul pe obraji, să le privească până când ele vor fi înăuntrul ei și apoi să le arunce în spatele ușii. Și să arunce nu cheia, ci încăperea, casa cu tot ce ea adunase. Să nu poată reveni la ele. Să le știe într-un adânc dar nu de suflet, ci de lac curat ca fruntea, și să le plângă odată cu nopțile cu ploi. Să le știe adunate, nu aruncate. Și pe marginea lacului, cu fruntea aruncată în lac să le caute fără să-și arunce hainele. Să le aducă la suprafață. Să spargă ușa dacă a aruncat cheia, să se ierte pentru că a aruncat.

Acum nu avea nimic, nici cheia, nici casa, nici încăperea, nici toate ale ei adunate. Vedea locul. Lacul. Se întreba dacă aici poate să le lase. Dacă o vor lăsa mâinile să aducă, să adune. Și recele apei îi spunea că poate. I se tăiau picioarele când vedea. Intrată până la piept în apă își lăsa gândul puternic să facă pluta pe apă. Să caute locul în care va putea să aducă. Își simțea sandalele în spate în timp ce jumătate din ea căuta în apă locul. Să fie verde, lin, cald, fără rotocoale, adânc să nu se vadă, la vedere să-l simtă.

Și când se scuturase de apă, îi încolți gândul. Că trebuie să caute alt loc. Mai ascuns. Mai aproape. Să poată simți aproape, să simtă greul. Un loc pe care să nu-l împartă. Avea să adoarmă cu spatele ud de scândură în noaptea aceea. Și se făcea că își așeza sandalele la spate. Se încumetă să atingă cu marginea tălpii podeaua rece. Se strânse deodată în ea și începu să adune. Nu avea de unde să știe unde le ducea. Cât de aproape era de lipsa lor. Dar se va strânge seară de seară pe un podeț, cu ochii închiși, și le va simți încet ca marginea tălpii răcoarea lacului.

Cum ne purtăm unul pe altul

Ne-am întâlnit astăzi pe Independenței. Din mașină a ieșit deodată cu Tequila, care și-a lipit lăbuțele de picioarele mele. Era ca și cum ne-am fi întâlnit acum ceva zile și ieșisem să luăm prânzul undeva. Simțeai totuși o strângere de inimă pentru că știai că nu v-ați văzut ieri și nici săptămâna trecută ci prin noiembrie cam o oră, acum un an la o nuntă și mai apoi în Paris. Când ne-am întâlnit în Paris la început de an ne-am spus cât de straniu este să ne plimbăm hai hui într-un oraș străin, să avem banii câștigați de noi de a ne cumpăra bilete de avioane să ne vizităm. Cu omul cu care ai împărțit o viață verile la bunici, anii de liceu, o cameră de cămin, te vezi pe străzile Parisului și te miri de tine, de viață, de oameni pe care poți să nu-i vezi jumătate de viață și e ca și cum ieri v-ați fi ridicat de la masa la care vă întâlniți acum. Dacă ar trebui să definesc prietenia, fără doar și poate aceasta ar fi definiția mea: să poți să nu vezi omul ani buni și apoi când îl ai în față să se șteargă totul, distanța, anii, chiar și înfățișarea, numele. E o mare minune pe care o avem înăuntrul nostru, să poți fără să-ți impui să nu uiți omul. Și nu doar asta, ci să rămână apropierea, complicitatea, simplitatea aceea a unui înăuntru foarte puternic. În dragoste nu poți fi atât de simplu, pentru că din nefericire a avea se confundă cu posesia, distanța slăbește, te slăbește puțin câte puțin până nu mai poți lupta. Pentru că aceștia suntem în dragoste: luptăm cu noi înșine să nu ne îndepărtăm, să nu rănim, să fim atunci când trebuie. În prietenie putem să nu fim și tot suntem în omul apropiat. Nu deținem nimic, nu-l avem seara lângă noi dar e ca și cum l-am purta cu noi, așa ca într-un marsupiu. E de ajuns să-i auzim vocea și puțin câte puțin avem o mână, o frunte, un contur. Nu suntem geloși pentru că prietenii sunt chiar și când ei sunt ai altora. Fiecare prieten cu partea sa de suflet.

Lângă prietenii foarte buni poți să vorbești ore întregi despre toate nimicurile de pe lumea aceasta. Dar și să stai, să-l privești, să fiți într-o tăcere amândoi. Cu prietenii apropiați nu ești nevoit să vorbești, să întreții, poți să taci liniștit fără să superi, să dai de gândit.

Noi am stat azi vreo 3 ore, și e ca și cum am fi stat ani cât să ne povestim totul. Eu mi-am lipit magnetul-calendar cu pisici pe frigider, mi-am desfăcut bomboanele belgiene și nu am mai zis nimic. Dar am fost sigură ca ea este unul dintre oamenii cu care voi lua prânzul și peste 50 de ani. Sută la sută!

O altfel de așteptare

Recunosc că l-am așteptat. O singură dată acum 2 săptămâni l-am căutat. Nu ajunsese încă. Nu l-am uitat, în mine era ca o emoție pitită. Pentru prima dată știam că-mi va plăcea să-mi văd numele. Numele din buletin. Altfel, mi se întunecă orizontul dacă apropiații mei îmi spun pe acest nume. Pentru fiecare sunt un alt nume, un alt eu. Știam că dacă îl voi găsi de data aceasta voi sta câteva minute bune cu fața la el. Și că voi trece de la uimire, la zâmbet, la căzut pe gânduri, la sunat. Când ni se întâmplă o bucurie oricare ar fi chipul ei o anunțăm în lume. Nu o putem ține în noi. Iese fără să o programăm. Ca și o mare tristețe. Veștile despre nunți și înmormântări se află cel mai repede, și cine trebuie să afle se trezește cu vestea fără să o caute. Cum e oare să afli că omul cu care trebuia să te căsătorești a făcut-o cu 3 zile înainte fără măcar să te sune. De fapt, ce-și pot spune oamenii în astfel de situații. Câți avem puterea să privim omul cum se duce în viața lui, în cercul închis care poate doar în unde se mai lovește de tine.

L-am așteptat printre gânduri de tot felul. Fără să-l caut, din întâmplare am deschis. Și era. Numele meu, cu Anamaria legat, cu numele fără diacritic, uimitor de corect, era. Pe o pagină albastră. Și ne-am privit. Vreo 10 minute. Și am plimbat vestea prin toată casa, și ne-am sărbătorit cu vin, și ne-am mai tras priviri toată ziua. Și n-a fost o părere, nici de rău nici de bine. Poate de depărtare, de început, de nou acolo unde vechi va fi.

http://lsf.uni-konstanz.de/qisserver/servlet/de.his.servlet.RequestDispatcherServlet?state=verpublish&status=init&vmfile=no&publishid=30666&moduleCall=webInfo&publishConfFile=webInfo&publishSubDir=veranstaltung

Cum se bat cu cap doi inteligenți

Întrebarea corectă din punctul de vedere al psihologilor este nu cât de inteligenți suntem, ci ce tip de inteligență avem. Fiecare se cunoaște într-un anume fel și fiecare sigur are o anumită stimă de sine. Nu-i rău deloc să avem o bucată bună de încredere în noi și în capul nostru care să rezolve pentru noi probleme. Aici însă devine păsul problematic, ce tip de probleme. Matematice să le rezolve inteligența altora că a mea s-a lenevit pe la jumătatea oricărei probleme de geometrie. Dar știe sigur că s-ar lua la bătaie atunci când vine vorba de capacitatea ei lingvistic-verbală. Dați-mi un cuvânt și vă scriu pagini întregi la orice oră din zi sau noapte. Trupul meu e bine educat și nu doarme când am nevoie de cap sau de picioare. Cum îți poți folosi inteligența verbală zi de zi? Nu-i deloc rău să știi să duci cu cuvântul, cu vorba duci numai atunci când îți lipsește cu adevărat inteligența emoțională, pentru că te îndrepți către celălalt mai mult înapoi decât înainte. Cei care știu ce-i cu inteligența emoțională știu prea bine ce spun. Ce mai poți face cu inteligența verbală? Sigur îți vei scrie cea mai convingătoare scrisoare de motivație încât până și tu te miri de cât de bun poți să fii și mai că te-ai angaja pe tine, scrii cele mai colorate mesaje pe felicitări, vederi, dedicații de cărți. Sunt sigură că și mesajele de despărțire îți sunt apreciate la cât de bine ți-ai ales cuvintele. Fie că-i 1 noaptea fix din zi sau din noapte. Poți oricum să spui cele mai credibile minciuni să scapi de la serviciu, de la o muncă nedorită. Știi să și amintești în cuvinte, să le strecori acolo unde trebuie. Poate să le și ascunzi dacă bucuria nu-i prea mare. Un inteligent lingvistico-verbal însă sigur nu-și va găsi cuvintele în tristețe. Nu va mai putea aprecia sinteza, fluența, concizia, direcția, unitatea, marca stilistică, nuanța unui mesaj de 1 noaptea.

Cât despre inteligentul emoțional, care poate își dorește o ascunderea emotivă nedeclarată, ar fi bine să știe că nu se poate sustrage legăturii inteligenței sale cu emoțiile. De la înțelegerea propriilor emoții, a impactului lor asupra propriului comportament și apoi asupra celorlalți. Iată ce mai spune prietenul meu Google: ascultare activă, gestionarea conflictelor, empatie. Ce beneficii are un inteligent emoțional? Leadership și management eficient, inovație și motivație sporită. Așa o fi cu inteligenții emoționali, se cred șefi, și încă unii motivați, împart sarcinile cu emoție unuia sau altuia pentru că ei gândesc emotiv, și ca niciun conflict să nu apară mai bine nu sună, chiar și lunile. Emoțiile cele mai mari și le exprimă prin prezență sau prin tăcere, pentru că inteligența verbală ar fi un risc de a ajunge să vorbească mult și prost. Și asta numai unii știu să o facă și încă foarte bine.

Cum se înțelege un inteligent lingvistico-verbal cu unul emoțional? Unul e șef iar celalalt așa cum i se reproșează mereu nu ascultă ci doar întreabă. Cel de-al doilea se aruncă în emoții până când primul mai că nu-și mai cunoaște inteligența de prea multă. Dar se liniștește într-un ceas. Inteligentul emoțional te face să acumulezi emoții până primești sau îți primește dar-ul încât mai că ai lua dar-ul și ca un inteligent verbal ai lăsa cuvinte în dilemă și nu dar-uri. Până la umră, inteligentul emoțional trebuie să știe să-și și să-ți cunoască emoțiile. Să aibă grijă de ele. Să nu le părăsească în ore cumplite din noapte, să le uite cu lunile și mai apoi să întrebe emotiv cum de a trecut luna, ș-apoi ar trebui să știe că inteligentul verbal mai are nevoie de zboruri și prinderi de cuvinte. Dar cum bătaia-i ruptă din Rai, așa s-ar înțelege cel mai bine cei 2 inteligenți de nu se mai încap unul în altul.

Ne schimbăm după lume

Când suntem mici de tot ni se cere să vorbim cât mai repede, să învățăm zeci de cuvinte pe zi, și dacă se întâmplă să ne încăpățânăm să vorbim mai târziu suntem supuși testelor de tot felul. Când suntem mari trebuie să înveți să taci la timp, să știi când ești obositor de prea multe cuvinte, să știi că o strângere face cât tot dexul în toate limbile.

De mici trebuie să înveți să răspunzi la nume, necunoscuții te întreabă de cum te văd cum te cheamă de parcă nu ar ști de la părinți, la școală îți scrii numele pe toate caietele. Mai apoi îți pierzi numele și devii pentru fiecare om apropiat ce e înăuntrul numelui nou dat de el. Când omul nu-ți mai pronunță numele te întorci la cel vechi, lăsând omul din tine într-o părere că ai fost altul într-o zi.

Oamenii mici știu să se joace, să râdă în hohote, să joace prinsa, v-ați ascunselea. Oamenii mari uită jocul gândind atât de trist că le-a trecut vremea. Și uite așa cauți în om jocul să nu-l fi uitat pentru că altfel viața de om mare e atât de mică fără bucuria prinderilor, bătăilor, ascunzișurilor de tot felul.

Interdicția de a nu vorbi cu străinii mic fiind se transformă într-o adevărată capacitate de socializare mai apoi când îți dorești să cunoști tot mai mulți oameni, să înveți de la ei ce nu ți-au dat cunoscuții.

Când suntem mici suntem egoiști în felul nostru simplu și ne păzim cu strășnicie jucăriile, bomboanele, bicicletele. Mari fiind refuzăm să-i împărțim pe cei foarte apropiați cu alții, nu împărtășim o posibilitate de serviciu mai bună să nu avem concurență. Dar împărțim chirii, facturi, mese prietenoase, drumuri și în cele din urmă o viață de om.

Nici prin gând nu-ți trece în copilărie să pui la îndoială dragostea, prietenia, loialitatea, sensul cuvintelor. Mai apoi înveți că fericirea are un sens aproape complet diferit pentru fiecare, că oamenii își declară mii de sentimente din obișnuință, din dorința de a părea în afară că interiorul e perfect, pentru a se convinge pe ei că viața aleasă e cea bună. Că nu am greșit, că nu ne-am înșelat. Că nu ne-am ales cu întâmplarea de a face o alegere greșită.

Somnul liniștit de copil de amiază sau seara de timpuriu este tânjit mai apoi când nu mai poți duce oboseala. Dar până la urmă cui îi trebui somn când viața asta e așa de scurtă și sunt atâtea de spus, de vorbit, de crezut în și nu despre.

Când te uiți în urmă simți cum timpul așteaptă, cum te așteaptă să crești, mai apoi te uiți tu la timp cum crește și cum te lasă în urmă. Mai plin, mai gol, după vremuri reci sau răcoroase.

În Maramureș bați din poartă în poartă

Ce aștepți când pleci într-o călătorie? Vreme bună, timpul să meargă cu spatele, oamenii dragi aproape pentru că poți merge în Raiul pe pământ dar parcă tot umbros ți s-ar părea dacă nu ești cu cineva bucuros aproape, fereastra să-ți deschidă câmpuri colorate, munți care să-ți lungească privirile, aer tare, un râu răcoros pe margine, o pensiune prietenoasă în care să poposești, un mic dejun pe o tersară în care soarele să te trezească de după copaci, locuri pe care să le vizitezi cu bilet de intrare sau doar deschizând poarta.

Dacă ar trebui să vând Maramureșul cuiva sigur aș lua prețul cel mai bun. Nici cel mai bun comerciant turc nu m-ar întrece oricâte replici ar avea prin buzunare. Aș vinde Maramureșul la pachet, pentru că ar fi păcat să risipești în colțuri ceea ce omul poate să trăiască totul în câteva zile. Și să cauți părțile nu înseamnă că te cauți să fii întreg.

În Maramureș frumusețea nu are chip și nici vârstă. Totul pare acolo pus dintotdeauna, de la nuanțele de verde amestecate, verde pal, verde brotac, verde pastelat, verde gălbui toate într-o singură cuprindere de privire. Dacă oprești pe marginea drumului la peste 1000 de m, mai că te-ai aștepta să te vezi de partea cealaltă a muntelui reflectat, și te-ai întinde în câmpul de pe marginea versantului dacă nu ai simți ploaia așezată în flori și răcoarea care încălzește viul din tine. Odată ce dai de localitățile maramureșene te-ai opri la fiecare poartă, dar nu să te ridici pe vârfuri să vezi în curtea omului, ci să îți sprijini privirea de înaltul ei, de motivele sculptate pe fiecare bucățică de lemn. Porți în nuanțe de gri, de maro, unele mai negre și mai vechi decât altele. În Muzeul Satului Maramureșan ai zeci de case țărănești în care te poți face cerdac, fântână, poartă și acoperiș. Te faci vecin cu Dumnezeu în bisericile pitice până la jumătate și care își dau drumul în sus prin acoperiș. M-am făcut și eu cerdac și fereastră în fiecare casă și m-am luat în fotografii care pentru prima dată m-au lăsat descumpănită că era mult mai frumos decât pare.

Cine se trezește dimineața cu Mocănița poate face o adevărată expediție montană de ore bune. Noi am ajuns pe la amiază însă vom ști pentru data viitoare că somnul în Maramureș nu-și găsește patul chiar dacă pensiunile sunt gard în gard, de la casele oamenilor la cabanele retrase pe poteci unde cu doar 50 de ron pe noapte dormi la mansardă, cu o blană de urs la ușă în care să-ți bucuri picioarele goale.

După Vișeu poți începe să întrebi de mănăstirea Bârsana, în sate în care lumea își are rostul în vorbe și gesturi maramureșene. Mănăstirea e la o distanță de două saturi, stânga sau dreapta se arată cu mâna pentru că în cuvinte direcția te poate păcăli, iar dacă vrei să bei ceva trebuie musai să ceri un Cola. Când ajungi la Mănăstirea Bârsana înțelegi de ce viața simplă sfântă e departe de lume, pentru că acolo îngrădit de porțile maramureșene lumea-i alta decât a noastră. Acolo lumea-i între sute de flori, pe poduri din care să-ți arunci dorințele cu monedele norocoase în lac sau fântână, în potecile din care privirea se urcă pe capelele bisericii înălțate pe acoperiș.

De la Mănăstirea Bârsana la Cimitirul de la Săpânța trecerea spre o altă stare de spirit nu-i lungă. Pe mine una nu m-a făcut să râd nicio inscripție jucăușă de pe morminte. Moartea nu-i veselă și să o lăsăm așa tristă cum ne-a fost dată. Afli însă din epitafuri că femeile au fost învățătoare, torcătoare, că au făcut copii mulți și și-au așteptat soții acasă de la birt, câmp, armată, în ordinea aceasta și nu alta. Am rămas cu albastrul locului și am amestecat amintirea cu cimitirul german pe care l-am găsit la pasul Prislop fără nume pe crucile de lemn, semn că prin moarte pierdem numele și rîmânem doar gând.

Și ca bucuria caselor și a porților să se mai domolească, te găsești la Memorialul victimelor comunismului, în zecile de camere de închisoare transformate în muzeu, de unde afli întreaga istorie a comunismului pe ani, categorii sociale, învinuiri, condamnări.

Și dacă nu ți-e frică de înălțime la Borșa urci cu telescaunul spre Cascada Cailor pe care mi-am imaginat-o de la marginea urcării spumoasă și rece, și mai că aș fi simțit picurii pe mâini. Poate mă vindec eu de frică de înățime în viața aceasta și ce mi se pare acum mi se va întâmpla mai apoi.

Maramureșul este mai clar decât luna un loc în care să mergi măcar de câteva ori în viața aceasta. Fie că plouă, sau că te arde soarele sau că e toamnă iar și iar. Doar așa înțelegi cum e să aștepți în poartă omul și mai apoi să te faci cerdac într-o casă veche țărănească unde e răcoare și soare unul în altul.