De cand am intrat la facultate am calatorit cat probabil altii intr-o viata sau poate cat nu voi mai calatori de acum incolo. Ai mei mi-au spus ca sunt mereu pe drumuri, iar tata s-a transformat intr-un soi de taxi care isi culege copiii de la gara la ore innoptate sau treze de-a dreptul. Drumul Iasi Suceava cred ca l-a facut de 10 ori in care mi-a mutat toate lucrurile, ba ca era vacanta de facultate, ba ca plecam in Germania, ba ca ma hotarasem eu sa ma repatriez in suceava, ca in cele din urma sa-mi aduca toate lucrurile in cutii in Iasi.
Chiar si cand studiam in alta tara nu mi-am gasit locul nici acolo, asa ca fiecare weekend era o noua incercare. In prima saptamana in Germania nu am avut rabdare stiind ca ma aflu atat de aproape de Strasbourg si am plecat intr-un weekend acolo. De Craciun mi-am facut jumatate de vacanta in Londra si jumatate in Paris, si cum m-am hotarat in ultimul moment sa merg si la Paris, a trebuit din Paris sa ma intorc cu trenul in Londra si sa iau de acolo avionul spre Zurich. Intr-o saptamana eram in 3 tari, dar nici ca simtisem nelocul.
In Paris m-am vazut de una singura in Gara de Nord pentru ca prietena mea avea cursuri la facultate, asa ca m-a asteptat prietenul ei, un belgian care nu vorbea nici engleza nici spaniola, iar eu franceza o intelegeam partial si o vorbeam si mai partial. Asa ca el vorbea in franceza si eu in engleza-franceza de nici eu nu mai intelegeam. Pe aeroportul din Zurich m-am intalnit cu un polonez student si el in Germania, nu-l stiam decat dintr-o excursie la Stuttgart, dar am intrat in vorba si am facut drumul cu trenul spre Germania. Pe drum, am fost apostati de 2 politisti care ne-au cerut pasapoartele, ne-au facut un adevarat interogatoriu, au inceput sa dea telefoane, polonezul era alb la fata, eu stioam ca nu facusem nimic ilegal insa ma intrebam pe cine as suna eu in Elvetia daca ne duc la politie. Dupa 5 minute de telefoane ne-au lasta in pace. Vreo jumatate de ora nu am vorbit unul cu altul probabil din nedumerire si mai mult de spaima polonezului.
La un curs in Germania studentii aveau posibilitatea sa plece intr-o excursie de studiu in Madrid si Valencia timp de o saptamana. Mi-am dorit enorm sa merg, am scris scrisori de intentie, am vandut clatite si vin fiert in holul universitatii cu sutudentii germani sa fiu si eu selectata in echipa de studiu. Si am fost!
In mai anul trecut am hotarat intr-o noapte sa ne cumparam bilet pentru Barcelona si nici ca am stat pe ganduri. In Octombrie eram acolo.
Acum 2 zile m-am hotarat sa vad Bosforul asa ca a doua zi biletele de avion erau cumparate.
De doua zile nu fac decat sa trimit mailuri peste mailuri in Germania. Se pare ca se va intampla si asta, voi pleca si de data aceasta. Insa acum parca o fac cu inima mai stransa decat de obicei. Parca prea ma risipesc in lume, poate ca sunt inconstient in cautarea acelei acasa de care tot spun, poate ca cineva stie ca locul meu nu e in Romania, desi nu ma vad locuind de tot in alta tara.
Sunt 3 orase in care atunci cand am pasit prima data am simtit ca aici as putea ramane pentru totdeauna. Primul oras in care am simtit asta mai mult ca niciodata, si ciudat oras in care nu stiam limba, a fost Munchenul. Mi-au placut cred cel mai mult Galeriile de Arta, Stadionul, strazile pline de oameni, orasul viu. Al doilea a fost Barcelona, cu caldura aceea mediteraneeana de care nu te mai saturi. Al treilea este Londra, un oras pe care l-am vizitat de mai multe ori si a ramas acolo stiut.
Ma strange gandul ca in septembrie sa incep sa-mi pun lucrurile in cutii. Sa aleg din dulapuri ce poate sa incapa intr-un troler de 20 de kg cat mi se va permite in avion. Sa las in urma o alta casa in care am stat un an intreg, intrebandu-ma unde voi locui cand ma voi intoarce, daca ma voi intoarce.
Si cu toate ca ma strange gandul si parca m-as lega de un loc, de un om, de o casa, trimit cu incapatanare mailuri in germania pentru toate formalitatile. E posibil sa plec si sa nu am unde sta. Dar eu tot plec, si deja ma gandesc la Strasbourg si la Bruxelles unde as merge cateva zile la prietena mea. Sunt convinsa ca ce e in suflet e acasa, ca oamenii sunt in mine si nu in casele lor, ca pot sa scriu scrisori, sa sun, sa pun poze. Dar uneori rasul e altul la telefon, mainile nu se pot privi si nici privirile sa se atinga, alta e vorba pe mess si alta la o masa pana seara tarziu.
Insa cine stie unde voi ajunge daca ma voi risipi mai mult? Ma va aduna si intregi cineva pana la urma. Si atunci cand va fi, calatoria se va retrage in noi si vom pleca, din nou, unul in altul in Calatorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu