Stiam ca e eclipsa in seara aceasta, in ultima seara dintr-un an, si m-am gandit ca si acum asa a fost sa fie. De la fereastra mea nu se vedea dar eu mi-o imaginam insa nu am stiut ca poate sa fie atat de puternica, de rosie si de alba mai apoi.
Pe la 11 noaptea eram intr-un taxi in care era cat pe ce sa mor pentru ca soferul nu vazuse o semnalizare de drum in lucru, dar a evitat la secunda si am ajuns la Spiridon. Stiam exact ce vor spune la Urgenta, stiam ca e inutil, desi prietena mea era alba la fata. Insa am intrat la Urgente si era atata lume, incat m-am asezat si eu la coada de parca s-ar fi dat ceva. Cand mi-a fost randul i s-a cerut prietenei mele buletinul si mi-am dat seama ca eu as fi lasata sa mor de-a dreptul in acest oras de vreme ce nu am adresa aici si nici mutatie. Si asa cum banuiam, ne-au intrebat daca vrem sa asteptam chiar si cateva ore, de vreme ce sunt foarte multe urgente si nici nu se stie cate ambulante vor veni.
Atata saracie la un loc nu ai sa vezi nicaieri si cate fete intunecate nu numaidecat de boala si de loc, ci de spatiu in sine fara niciun sens si fara umanitate. Din pacate, spitalul romanesc este, fara doar si poate, un loc in care Omul nu are loc. Iar daca Omul se imbolnaveste va deveni subit omul-obiect care poarta o boala ca pe o haina, mai rupta , mai buna, si care are timp. In spitalul romanesc, chiar si la urgente, moartea are timp sa astepte. Pe fiecare. La coada.
Mai sus in Copou la Spitalul de Urgente am gasit niste fete tinere, probail stagiare, care ne-au spus ca nu e treaba lor, ci a celor de la Spiridon. Insa s-au aratat umane si pe mine m-au dat afara iar prietena mea s-a ales cu niste analize si o perfuzie.
De la 11 la 12 si ceva cat am asteptat pe banca am retrait un episod identic din facultate cand am venit cu prietena mea Anca la fel noaptea tarziu, cand ea a facut o criza de apendicita.
Si in asteptarea mea am vazut rand pe rand cum vine omul la urgente. Au venit 3 ambulante, la prima mi-am intors capul de teama, la a doua mai ca ma obisnuisem, iar la a treia parca eram curioasa. Ma uimeau discutiile dintre asistenti, nciidecum despre bolnav, ci despre viata lor cotidiana, intre doua bancuri dadeau jos din ambulanta omul care tocmai facuse infarct. Aici boala nu e boala. E un fapt existent intre noi. E o realitate. Numai noi, cei din afara, o facem inspaimantatoare si fara leac. O ambulanta se oprise langa banca mea si ma simteam ca langa un taxi. Prin statie se auzeau telefoanele unde anume trebuie sa ajunga, locul, boala pacientului. Omul mai vine si pe jos la urgente, un cuplu de studenti probabil; el avea mana cu cioburi de la un pahar spart, mai apoi un cuplu de vreo 40 de ani care si-a adus tatal la spital. Ea era foarte aranjata pentru 12 noaptea, dar mi-am dat seama ca si ea, ca si mine, si-a luat probabil ultimele haine cu care s-a imbracat in ziua respectiva ca sa iasa mai repede din casa spre spital.
La un moment dat s-a iesit la tigara, tigara care s-a continuat si cand venise o alta ambulanta.
Si dupa vreo 15 minute si asistenti si doctori au iesit sa vada eclipsa, si au inceput sa faca poze cu telefoanele. Pe mine nimeni nu ma intreba nimic, stateam si eu pe o banca si priveam luna. Extraordianara, fantastica, de necrezut cum i-au spus toti in timp ce-si sunau prietenii sa iasa pe balcon sa o vada.
Asa este, luna mea este preafantastica, preadenecrezut. Si pe la 12.10 incepuse sa se lumineze, inca ziceai ca in spate are agatat un bec care o lumineaza, si mai apoi incepuse sa se faca mai ceva ca un neon aprins, pe bucati, pana ce, acum cand scriu la 1 e intreaga.
Si acum cand scriu ma gandesc ca la poarta urgentelor alte ambulante vin, oamenii se imbolnavesc, au accidente, pe unii ii atinge moartea. Nu stiu cat e de bine sa constientizezi asta. Cat sa stii ca moartea exista, ca si sfarsitul, ca si luna mea din eclipsa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu