Telefonul nu mai sună

Cum poate un om să-ţi fie aproape doar la auzul vocii? De ce păstrăm legături cu oameni şi credem naivi, deosebit de naivi, dar altfel nu se poate uneori în viaţă, că vocea e mai puternică decât trupul, că-l poate suplini?

Avem cred cel puţin două telefoane fiecare, mobil, fix, rds-ul pe care nu ştiu câţi îl folosesc dar îl avem rătăcit pe undeva doar ca să-i ţinem pe cei dragi aproape. Suntem în stare uneori să ne luăm telefonul peste tot doar să nu ne nimerească vreun apel departe de telefon. Dacă ne uităm telefonul acasă credem cu desăvârşire că în acele ore ne-a sunat toată lumea, că s-au schimbat lucruri majore, că ne-au sunat din toate părţile, familia, prietenii, actualii şi foştii iubiţi, că fără noi s-au luat decizii înspăimântătoare. Evident când ajungem acasă niciun apel. Şi ne liniştim de parcă am fi trăit într-o dezorganizare totală a zilei.

Când plecăm în altă ţară primul gând este să ne activăm roamingul, să căutăm cele mai ieftine cartele de sunat acasă, să ne dăm bipuri peste bipuri să ştie toată lumea încă de când am aterizat că suntem în viaţă. Când veţi călători cu avionul să fiţi atenţi la reacţia oamenilor după ce aterizaţi: toţi, dar absolut toţi îşi vor deschide telefoanele şi jumatate de avion va începe să vorbească de parcă cele 2 ore în avion au fost jumătate de viaţă de om.

La mine în familie suntem cu toţii într-un circuit telefonic în fiecare dimineaţă, când începem să ne dăm bipuri să ştim cu toţii, oriunde am fi fiecare, că suntem în regulă. Asta se întâmplă de vreo 6 ani în fiecare dimineaţă. Mi s-a întâmplat de mii de ori să sune ocupat, de vreme ce toţi cei 5 membri ai familiei ne sunăm în acelaşi timp, să-mi mănânce creditul pentru că ne prindeam unul pe altul. Chiar şi aşa, vom continua să ne sunăm în fiecare dimineaţă, şi peste 20 de ani. Sunt convinsă de asta. Nici măcar nu ne auzim vocile. Dar bipul acela cred face mai mult decât o conversaţie. E ca o întrunire de familie la oră fixă.

Când eram mici dădeam telefoane la persoane necunoscute. Nu cred să fi existat vreun copil care să nu fi făcut asta în copilăria sa. Uneori cântam la mulţi ani sau dintr-un instrument de jucărie pe care îl aveam. Şi lumea nu închidea din prima, din a doua cu siguranţă. Nu m-am întrebat niciodată ce facturi le veneau părinţilor la telefon.

În ultimul an de facultate am lucrat într-o firmă de cercetare de piaţă şi fiecare zi de muncă era aceeaşi. Mă aşezam în faţa unui calculator, îmi puneam căştile la urechi şi sunam tot felul de companii sau persoane fizice să le aplic tot felul de chestionare. Am făcut chestionare pentru firme de produse cosmetice, pentru bănci, pentru companii telefonice. Cea mai productivă a fost eca în care am lucrat pentru AutoItalia, în care trebuia să-i sun pe şoferii care ăşi duseseră maşina la reparat să-i întreb dacă au fost mulţumiţi de servicii. Niciunul nu a refuzat să răspundă, îmi descriau detaliat defecţiunile maşinii, stăteau cele 15 minute cu mine în telefon încât am ajuns la concluzia că bărbaţii sunt clar cei mai comunicativi când vine vorba să-ţi explice o activitate de-a lor.

În viaţa de zi cu zi, ne punem sonerii personalizate, încât uneori nici noi nu ne recunoaştem telefonul când sună. Îmi place să am personalizată soneria pe anumite persoane, să ştiu când să fug la telefon sau să ştiu că-l pot lăsa să sune.

Nu există nimic care să mă întristeze mai mult decât atunci când cineva îmi închide dintr-odată telefonul ca să poată răspunde altcuiva. Nimic nu mă face să mă simt mai fără valoare sufletească pentru persoana respectivă. În astfel de momente nici nu eşti întrebat, pur şi simplu ţi se închide ca mai apoi să fii sunat şi să se continue conversaţia ca şi cum nimic nu s-ar fi rupt. Mi-am promis de nenumărate ori să nu mai răspund a doua oară, nu în aceeaşi zi. Dar nu am putut, însă în ziua când voi putea va fi o victorie lăuntrică pentru mine.
Acelaşi sentiment îl am când trimit un sms de încurajare, de mulţumire, de bucurie şi nici măcar bip nu primesc în schimb. Pentru că se presupune că eu ştiu că el a fost primit, înţeles, citit. Mă simt ca şi cum aş face din mână cuiva pe stradă, sau aş întinde mână şi celalalt m-ar privi dar ar trece pe lângă mine. Cam aşa e!!

Ne sunăm când şi când în intervale. Unii ar suna mai des dar nu pot, alţii nu o fac deşi ar putea să o facă aşa cum ceilalţi ar putea să nu răspundă şi totuşi o fac. Ne sunăm mai rar sau mai des după cât ne dorim să auzim vocea celuilalt, să-l ştim viu. Pentru că uneori nu putem citi gânduri de la depărtare. Doar de aproape şi uneori nici atunci. Şi atunci aşteptăm. Şi dacă nu suntem lângă telefon e ca şi cum am ratat o întâlnire. Şi întâlnirile în interval sunt rare, mai ceva ca eclipsele.