Să rămâi înăuntru

Poţi rămâne înăuntru doar atunci când în afară e aproape. Dar când drumul se lungeşte înăuntru rămâne în aşteptare neliniştit. Şi în amestecul de gânduri care vor să se întrupeze, să cuprindă, să învăluie, să simtă strângeri, înăuntrul e neîncăpător. Iar atunci când timpul pândeşte, te numără pe degetele de la mână, gândul se strânge şi caută în afară. Alergarea sa e doar înainte, pentru că drumul înapoi ar fi întoarcerea din locul gol în care nu s-a mai găsit. Să poţi să ai aproapele aproape în privire cuprinde doar forma trupului, de la frunte la mâini. Să-ţi întinzi mâna pe frunte te face să întrupezi în mâinile tale sufletul, să se lungească sufletul pe corpul tău până nu mai ştii ce suflet eşti. Când aproapele dinăuntrul tău nu e cuprins cu privirea cuvântul pleacă uimit în lume şi caută, spune, vesteşte. Cuvântul din preaplin nu aduce în lume înăuntrul pentru a-l pierde printre alte cuvinte, ci îl întrupează, îl sădeşte în trupul departelui aproape. Poţi să nu spui în cuvânt doar atunci când degetele desenează în palme adâncul, poţi să linişteşti cuvintele cânt poţi respira frunte, ochi. Cuvântul cel mare rămâne locuit înăuntru atunci când te arunci, când sari şi eşti prins cu toate ale tale. Doar atunci totul tace, pentru că atunci eşti în aşteptarea naşterii. Însă până acum, până atunci cuvântul caută în lume să întrupeze sufletul celuilalt în el. Să rămână înăuntru când drumurile nu se pot desena cu degete înseamnă să nu mai caute nenaşterea.