Dacă aş privi un loc, un obiect, un om şi aş vedea doar învelişul înseamnă că nu am înţeles nimic din lumea aceasta. Dacă mi s-a întâmplat un lucru şi eu l-am luat ca atare fără să mă întreb de ce mi se întâmplă iar m-a păcălit viaţa. Şi m-a păcălit pentru că m-a lăsat fără înţeles, aşa cum laşi un om în aşteptare la o întâlnire. Fără să suni să-i spui că nu mai ajungi. Aşa a făcut şi viaţa asta cu mine uneori.
Îmi place să cred că te poţi juca uneori cu viaţa, că pot să păcălesc realitatea aceasta care a fost şi bună şi rea cu mine, uneori preabună alteori preareală. Dacă nu aş avea gândul care se poate colora, întinde, duce unde şi cum vreau eu viaţa mea ar fi albă, tristă. Cel mai tare mi-e frică de plictiseală în viaţa aceasta. De zile egale, monotone, în care să nu găsesc bucurii mici de orice fel. În viaţa aceasta îţi trebuie atât de puţin să fii fericit. Să fii bucuros îţi trebuie să ţi se dea, puţin, dar să ţi se dea.
Mi-e frică de gândul să intru într-o casă în care el să stea în faţa televizorului, să se plângă de ziua grea pe care a avut-o, să-l vorbească pe unul şi pe altul, şi la sfârşit, fără să se uite la mine, să mă întrebe deosebit de casnic ce e de mâncare. Dacă zilele mele ar fi aşa una după alta, m-aş usca mai ceva ca o floare căreia uiţi să-i pui apă, despre care crezi că poate să fie înfloritoare de la sine. Nu! Oamenii au nevoie de bucurii ca să fie vii, şi trebuie să fie tot mai vii oricât de mult i-ar trage viaţa aceasta în afară.
Îmi place să port dialoguri imaginare cu cei foarte apropiaţi, şi să ducem imaginarul până când ne bufneşte râsul pe amîndoi. Însă în clipa aceea de imaginar eu pot fi oriunde vreau, în New Yorkul meu pe care îl visez şi cu ochii deschişi, pe străzile lăturalnice din oraşele mari, în camere de hotel care îmi plac la nebunie, m-aş muta într-un hotel să ştiu că voi coborî în fiecare dimineaţă la un bufet suedez şi să-mi fur pliculeţe de ceai, cuburi de unt!
În imaginarul meu oamenii au nume date de mine, şi odată ce numesc un om e ca şi cum l-aş caza la mine în suflet. Şi ajunge sufletul meu un loc în care fiecare om cu numele lui mă locuieşte, unul cu o cameră mai mică, unul cu un apartament mai mare chiar şi cu baie în cameră, altul în apartamentul nupţial şi unul singur locuind în tot ţinutul meu, la orice etaj, plimbându-se zgomos în mine, trântind uşile, arătându-mi zi de zi că traiul în sufletul meu e bun, e lung. Sunt un administrator bun atâta timp cât oamenii care mă locuiesc îşi plătesc chiria la timp în întâlniri, telefoane, scrisosi, mesaje, fiecare după cât îl lasă buzunarul. Numai unul singur poate să nu plătească nimic. El trebuie doar să fie.
Şi uite aşa viaţa mea din afară e mai simplă decât cea din interior. În afara mea doar Teodosie mă priveşte cum citesc, aşa zburlit de la ploaie cum e, aruncându-mi din când în când câte o vorbă. Îmi va fi dor de Teodosie din octombrie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu