Telefonul nu mai sună

Cum poate un om să-ţi fie aproape doar la auzul vocii? De ce păstrăm legături cu oameni şi credem naivi, deosebit de naivi, dar altfel nu se poate uneori în viaţă, că vocea e mai puternică decât trupul, că-l poate suplini?

Avem cred cel puţin două telefoane fiecare, mobil, fix, rds-ul pe care nu ştiu câţi îl folosesc dar îl avem rătăcit pe undeva doar ca să-i ţinem pe cei dragi aproape. Suntem în stare uneori să ne luăm telefonul peste tot doar să nu ne nimerească vreun apel departe de telefon. Dacă ne uităm telefonul acasă credem cu desăvârşire că în acele ore ne-a sunat toată lumea, că s-au schimbat lucruri majore, că ne-au sunat din toate părţile, familia, prietenii, actualii şi foştii iubiţi, că fără noi s-au luat decizii înspăimântătoare. Evident când ajungem acasă niciun apel. Şi ne liniştim de parcă am fi trăit într-o dezorganizare totală a zilei.

Când plecăm în altă ţară primul gând este să ne activăm roamingul, să căutăm cele mai ieftine cartele de sunat acasă, să ne dăm bipuri peste bipuri să ştie toată lumea încă de când am aterizat că suntem în viaţă. Când veţi călători cu avionul să fiţi atenţi la reacţia oamenilor după ce aterizaţi: toţi, dar absolut toţi îşi vor deschide telefoanele şi jumatate de avion va începe să vorbească de parcă cele 2 ore în avion au fost jumătate de viaţă de om.

La mine în familie suntem cu toţii într-un circuit telefonic în fiecare dimineaţă, când începem să ne dăm bipuri să ştim cu toţii, oriunde am fi fiecare, că suntem în regulă. Asta se întâmplă de vreo 6 ani în fiecare dimineaţă. Mi s-a întâmplat de mii de ori să sune ocupat, de vreme ce toţi cei 5 membri ai familiei ne sunăm în acelaşi timp, să-mi mănânce creditul pentru că ne prindeam unul pe altul. Chiar şi aşa, vom continua să ne sunăm în fiecare dimineaţă, şi peste 20 de ani. Sunt convinsă de asta. Nici măcar nu ne auzim vocile. Dar bipul acela cred face mai mult decât o conversaţie. E ca o întrunire de familie la oră fixă.

Când eram mici dădeam telefoane la persoane necunoscute. Nu cred să fi existat vreun copil care să nu fi făcut asta în copilăria sa. Uneori cântam la mulţi ani sau dintr-un instrument de jucărie pe care îl aveam. Şi lumea nu închidea din prima, din a doua cu siguranţă. Nu m-am întrebat niciodată ce facturi le veneau părinţilor la telefon.

În ultimul an de facultate am lucrat într-o firmă de cercetare de piaţă şi fiecare zi de muncă era aceeaşi. Mă aşezam în faţa unui calculator, îmi puneam căştile la urechi şi sunam tot felul de companii sau persoane fizice să le aplic tot felul de chestionare. Am făcut chestionare pentru firme de produse cosmetice, pentru bănci, pentru companii telefonice. Cea mai productivă a fost eca în care am lucrat pentru AutoItalia, în care trebuia să-i sun pe şoferii care ăşi duseseră maşina la reparat să-i întreb dacă au fost mulţumiţi de servicii. Niciunul nu a refuzat să răspundă, îmi descriau detaliat defecţiunile maşinii, stăteau cele 15 minute cu mine în telefon încât am ajuns la concluzia că bărbaţii sunt clar cei mai comunicativi când vine vorba să-ţi explice o activitate de-a lor.

În viaţa de zi cu zi, ne punem sonerii personalizate, încât uneori nici noi nu ne recunoaştem telefonul când sună. Îmi place să am personalizată soneria pe anumite persoane, să ştiu când să fug la telefon sau să ştiu că-l pot lăsa să sune.

Nu există nimic care să mă întristeze mai mult decât atunci când cineva îmi închide dintr-odată telefonul ca să poată răspunde altcuiva. Nimic nu mă face să mă simt mai fără valoare sufletească pentru persoana respectivă. În astfel de momente nici nu eşti întrebat, pur şi simplu ţi se închide ca mai apoi să fii sunat şi să se continue conversaţia ca şi cum nimic nu s-ar fi rupt. Mi-am promis de nenumărate ori să nu mai răspund a doua oară, nu în aceeaşi zi. Dar nu am putut, însă în ziua când voi putea va fi o victorie lăuntrică pentru mine.
Acelaşi sentiment îl am când trimit un sms de încurajare, de mulţumire, de bucurie şi nici măcar bip nu primesc în schimb. Pentru că se presupune că eu ştiu că el a fost primit, înţeles, citit. Mă simt ca şi cum aş face din mână cuiva pe stradă, sau aş întinde mână şi celalalt m-ar privi dar ar trece pe lângă mine. Cam aşa e!!

Ne sunăm când şi când în intervale. Unii ar suna mai des dar nu pot, alţii nu o fac deşi ar putea să o facă aşa cum ceilalţi ar putea să nu răspundă şi totuşi o fac. Ne sunăm mai rar sau mai des după cât ne dorim să auzim vocea celuilalt, să-l ştim viu. Pentru că uneori nu putem citi gânduri de la depărtare. Doar de aproape şi uneori nici atunci. Şi atunci aşteptăm. Şi dacă nu suntem lângă telefon e ca şi cum am ratat o întâlnire. Şi întâlnirile în interval sunt rare, mai ceva ca eclipsele.

Când plouă ne permitem să fim romantici

Există o serie de cupluri din filmele pe care le vedem care ne aduc într-un fel aminte de noi, de ieri sau de azi. Cupluri care, pentru că sunt într-o ficţiune, definesc puternic tumultul sufletesc pe care-l cred şi eu prezent în vieţile noastre la un moment dat. Există în vieţile noastre, aşa cum se întâmplă şi cu exemplele mele, un om care va fi înăuntrul nostru indiferent de ce turnură va lua viaţa noastră. Îl ştii acolo prezent, îl simţi, îl accepţi chiar dacă apasă şi uneori prezenţa lui sufletească nu te lasă să vezi uşa deschisă în cealaltă parte de suflet. El este. Pe el ai vrea să-l suni la o mare bucurie, pe el l-ai vrea prezent la nunta ta deşi ai rupe din tine să ştii că spui da altcuiva de faţă cu el.

Dar ca să nu mai lungim vorba, să trecem la cuvinte.

1. Primul cuplu pe care eu mi-l amintesc este cel din filmul Ally McBeal. Relaţia lui Ally cu fostul iubit din facultate, Bill, rămâne omniprezentă în vieţile celor doi chiar dacă el se căsătoreşte, iar ea se îndrăgosteşte şi reîndrăgosteşte.

2. Al doilea cuplu este cel din Totul despre sex, serial pentru care cineva m-a tot ironizat că mă uit. Dar l-am ascultat şi m-am intelectualizat aşa cum m-a vrut şi, în dezintoxicarea mea de Totul despre sex, am început să mă uit săptămânal la Anna K.

Relaţia dintre Carrie şi Big este cel mai bine definitiă prin replica pe care i-o dă ea iubitului ei de la acel moment, om pe care îl iubea extrem de mult de altfel. Atunci când el îi cere să nu-l mai vadă niciodată pe Big (de fiecare dată când Big venea în oraş o suna, iar ea nu putea să spună nu niciodată), Carrie refuză, pentru că Big, aşa cum a şi spus-o, e înăuntrul el, nu are cum să nu mai fie. Şi am înţeles-o şi aşa aş fi răspuns şi eu.

3. Sweet November. Iubirea de o lună în care ea îl ajută să înveţe să se bucure de viaţă, de apropierea oamenilor, de simplitatea vieţii. Finalul romantic, dramatic când ea îi acoperă ochii cu fularul ca el să nu o vadă plecând rămâne, şi nu e melodramatic, nu în zile ploiase ca cele de săptămâna aceasta.

4. Cuplul din Jeux d"enfants. Doi prieteni din copilărie care nu s-au mai putut desprinde toată viaţa. După ce fiecare se căsătoreşte cu altcineva, îşi promit să se vadă o dată la 10 ani. Cei 10 ani nu sunt decât aşteptarea întâlnirii. Nu cred că există vreun film care să reflecte mai bine legătura sortită dintre doi oameni.

Mai sunt si altele, fara indoiala. Mai suntem si noi.

Cum dă omul peste tine prin alţii

Astăzi eram în autobuz şi răsfoiam o carte luată de la bibliotecă în căutarea minunatei mele metaficţiuni. Şi deschideam cartea la întâmplare dar nu mi se arătau poeme în coincidenţe, ci texte în proză nu tocmai prietenoase. Şi în căutarea mea aud discuţia aprinsă între doi tineri de lângă mine. Prima dată unul dintre ei îi povesteşte celuilalt despre cartea pe care o citeşte, că ea grea, că trebuie să fii foarte citit să o înţelegi, aproape că-i spunea celuilalt că el nu ar fi în stare să o citească. Şi totuşi el se chinuie, citeşte seara cât poate de parca s-ar fi luptat cu exterminarea moliilor din apartament. Vă spun eu, asta-i treabă dificilă, am avut şi eu, m-am luptat cu ele şi ele cu mine, până a rămas doar una singură, Mol, care îmi ţine de urât când şi când.

Revenind la cei doi tineri şi schimbând subiectul ca şi ei, îi aud că încep să vorbească de o persoană cunoscută mie, nu i-au spus numele însă eu mi-am dat seama după două propoziţii. Şi mi-am închis cartea şi ascultam bucuroasă. Să auzi vorbindu-se de o persoană apropiată când aceasta e departe mai că o poţi întrupa puţin. Iar bârfa lungită despre persoanele dragi este cea mai cinstită formă de a o ţine prezentă. Şi se mirau când unul spune despre persoană comună nouă că are şi pagină de facebook acum, că ar merge să vadă ce mai face, musai cu o sticlă de vin, şi acela demisec. Şi mă bucuram şi eu în bucuria lor că-şi aduceau aşa de frumos aminte de o persoană. Unoeri îi trăim pe ceilalţi chiar şi prin oameni necunoscuţi. Eu nu-i ştiam dar i-am simţit prieteni aşa cum este şi persoana de care vorbeau. Absolut de prietenoşi.

Unde te-a dus şi te-a adus viaţa

Nu ştiu ce aţi făcut voi weekendul acesta dar eu am muncit. Am tot citit, şi am scris din nou pentru o conferinţă, şi am stat într-o conferinţă skype vreo 2 ore cu oameni împânziţi prin toată lumea şi abia spre seară am avut timp de mine şi de gândurile mele.

Şi adunându-mi gândurile le-am luat cu mine, să rămână vreodată fără mine nici că s-ar putea, mă năpădesc şi trag de mine până râd sau plâng numai să scap de ele. Astăzi m-am dat cu role o oră întreagă şi mă bucuram să văd soarele de după Mitropolie, care îmi intra in ochi de nu mai vedeam nimic în faţă. Şi dacă nu aş fi avut rolele grele în picioare m-ar fi luat vântul cu totul.

În seara aceasta Iaşul mi-a părut tăcut şi mai tăcut în afara căştilor mele cu muzică în timp ce mă dădeam cu role. Şi m+am gândit la ce m-a tot măcinat de când am avut conferinţa noastră, a celor implicaţi în proiectul vocipentruromînia cu boardul de la GRSP society, o organizatie care se ocupă tocmai de proiecte de voluntariat ca al nostru care promovează românii din afara ţării sau tocmai începerea studiilor sau a unei cariere în afara ţării. Şi în timpul conferinţei am interacţionat cu oameni care aveau tot felul de funcţii măreţe pe la multinaţionale în Munchen, Barcelona, încât mă interogam eu ce am făcut eu în toţi aceşti ani. Cum astfel de oameni au reuşit să ajungă acolo iar eu nu am nimic, decât un doctorat început care îmi va aduce o diplomă românească şi poate una germană şi nişte luni de trai în afară. În rest nimic. Ce m-a suprins la aceşti oameni era felul în care comunicau, cât de stăpâni pe ceea ce trebuiau sa transmită, câtă energie într-un proiect care e doar voluntariat.

Să fii omul potrivit la locul potrivit dar şi să munceşti mult e singura soluţie să ajungi să fii mulţumit de ce faci. Eu încă nu sunt şi cred ca va mai trece ceva vreme până să-mi găsesc locul. Dar îl voi căuta prin România sau în afară, convingându-mă tot mai mult că Iaşul mi-a fost doar un popas, însă singura posibilitate de a mă cunoaşte prin altul. Şi pentru asta nu aş fi dat niciun oraş din lume, niciun serviciu. Nimic! Pentru întâlnirea cu mine aş fi dat totul. Am dat puţin, atât cât mi s-a permis, şi am primit câte-n lună şi în soare. Cât pentru toată viaţa. Cât pentru Neculae care nu va şti pe cine va lua lângă el, un om cu sufletul înăuntru şi-n formă citită in-vers. Acesta este rostul pe care îl înţeleg momentan de ce m-am aflat un timp într-un oraş care momentan nu îmi mai dă nimic. Doar gânduri de plecare.

Oriunde mi-aş clădi casa în lumea aceasta, mi-aş sădi copacul mult dorit trăiesc în continuare in Iaşi prin mine cea care a rămas recunoscută. Într-o casă, într-un cuvânt, într-un nume.

Până una alta, a fost un apus roşiatic-moviu de-ţi umplea inima de bucurie şi gândurile se cuminţeau să asculte soarele.

Despre întâlniri şi oamenii din ele

Puţine, mărunte, pe tăcute sau vijelioase, dând buzna fără să le deschizi uşa, nepoliticos de grăbite, întâlnirile din viaţa noastră nu ne întreabă, nu ne anunţă, nu se anunţă să ştii să le aştepţi la gară, îmbrăcat frumos, să le găteşti aşa cum ai face-o doar pentru cel care te locuieşte.

Sunt întâlniri de tot felul, care te ating pe frunte, pe ochi, care îţi strâng mâna puternic încât să-ţi rămână urme, să-ţi zguduie trupul, să rămâi descoperit, cu paşii în alergare, cu cuvintele grăbite, cu tine şi fără tine în acelaşi timp.

Întâlnirile care cresc odată cu tine sunt cele mai sigure că nu vei fi lăsat în aştepare. Să crească înăuntrul tău odată cu omul pe care îl întâlneşti deschid liniştea, cuvântul simplu, pasul încet, fericirea cuminte şi traiul onest.

Întâlnirea pe care o cauţi se lasă aşteptată până nu mai vezi omul nici atunci când îl întâlneşti. Te bucuri abia târziu când realizezi că pe el îl căutai. Şi atunci reiei întâlnirea, devii altul pentru el, te preschimbi, te dăruieşti, înfloreşti până devii tu ceea ce căutai. Şi atunci te aşezi pentru că nu mai cauţi, răsufli liniştit şi trăieşti.

Întâlnirea pe care nu o cauţi, nu o aştepţi, dar o visezi când şi când atunci când crezi cu ochii închişi în Dumnezeu. Întâlnirea pe care doar puţini mai cred că ar trebui să o găsim, să ne găsim partea din noi risipită în lume care să intre în noi într-o simplă atingere de degete. Întâlnirile de acest fel nu te anunţă, nu te lasă să te pregăteşti, nu le aştepţi şi nu te aştepţi să le primeşti. Pentru că e un mare dar să te cunoşti prin alt om. Să ştii abia atunci cine eşti. Să începi din nou ce ai început să trăieşti la naştere. O întâlnire care nu ţine cont de ani, de vreme, de loc. Care te bucură şi care rupe din tine aşa întreg cum vei trăi de atunci pentru că cele două părţi din om nu rămân unul în altul în afară, doar înăuntru. Pentru că împreună şi în afară ar trăi neştiut de cugetat o bucurie mai presus de omenesc. Şi asta nu ne este permis în lumea aceasta. Doar în cea visată, gândită. Şi cele două părţi se cunosc doar să ştie locul în lume, casa, distanţa care înăuntru e apropiere.

Mai sunt aşteptările. Să stai liniştit, după ce te-ai cunoscut. Şi să-ţi fie teamă că acum te ştii şi că nu poţi să fii locuit de două persoane. Dar să ai credinţa că ţi se va da din nou. Nu preaplinul, ci plinul pe care să-l colorezi tu în preaplin, pentru că acum ştii. Să întâmpini, să crezi că bucuria absolută nu e pentru oameni, ci pentru lună sau soare. Însă pe pământ poţi construi fericiri, poţi să alergi spre chiar dacă nu sari, poţi să adormi liniştit fără să ţii treaz orele. Orele fără timp. Dar cu vreme în ele de colorat copii, călătorii, râsete, mult râs. Pentru că bătaia bucuroasa rămâne în cealaltă parte a vieţii. În cea care ţi s-a dat. Dar ai ajuns târziu.

În imaginarul meu real

Dacă aş privi un loc, un obiect, un om şi aş vedea doar învelişul înseamnă că nu am înţeles nimic din lumea aceasta. Dacă mi s-a întâmplat un lucru şi eu l-am luat ca atare fără să mă întreb de ce mi se întâmplă iar m-a păcălit viaţa. Şi m-a păcălit pentru că m-a lăsat fără înţeles, aşa cum laşi un om în aşteptare la o întâlnire. Fără să suni să-i spui că nu mai ajungi. Aşa a făcut şi viaţa asta cu mine uneori.

Îmi place să cred că te poţi juca uneori cu viaţa, că pot să păcălesc realitatea aceasta care a fost şi bună şi rea cu mine, uneori preabună alteori preareală. Dacă nu aş avea gândul care se poate colora, întinde, duce unde şi cum vreau eu viaţa mea ar fi albă, tristă. Cel mai tare mi-e frică de plictiseală în viaţa aceasta. De zile egale, monotone, în care să nu găsesc bucurii mici de orice fel. În viaţa aceasta îţi trebuie atât de puţin să fii fericit. Să fii bucuros îţi trebuie să ţi se dea, puţin, dar să ţi se dea.

Mi-e frică de gândul să intru într-o casă în care el să stea în faţa televizorului, să se plângă de ziua grea pe care a avut-o, să-l vorbească pe unul şi pe altul, şi la sfârşit, fără să se uite la mine, să mă întrebe deosebit de casnic ce e de mâncare. Dacă zilele mele ar fi aşa una după alta, m-aş usca mai ceva ca o floare căreia uiţi să-i pui apă, despre care crezi că poate să fie înfloritoare de la sine. Nu! Oamenii au nevoie de bucurii ca să fie vii, şi trebuie să fie tot mai vii oricât de mult i-ar trage viaţa aceasta în afară.

Îmi place să port dialoguri imaginare cu cei foarte apropiaţi, şi să ducem imaginarul până când ne bufneşte râsul pe amîndoi. Însă în clipa aceea de imaginar eu pot fi oriunde vreau, în New Yorkul meu pe care îl visez şi cu ochii deschişi, pe străzile lăturalnice din oraşele mari, în camere de hotel care îmi plac la nebunie, m-aş muta într-un hotel să ştiu că voi coborî în fiecare dimineaţă la un bufet suedez şi să-mi fur pliculeţe de ceai, cuburi de unt!

În imaginarul meu oamenii au nume date de mine, şi odată ce numesc un om e ca şi cum l-aş caza la mine în suflet. Şi ajunge sufletul meu un loc în care fiecare om cu numele lui mă locuieşte, unul cu o cameră mai mică, unul cu un apartament mai mare chiar şi cu baie în cameră, altul în apartamentul nupţial şi unul singur locuind în tot ţinutul meu, la orice etaj, plimbându-se zgomos în mine, trântind uşile, arătându-mi zi de zi că traiul în sufletul meu e bun, e lung. Sunt un administrator bun atâta timp cât oamenii care mă locuiesc îşi plătesc chiria la timp în întâlniri, telefoane, scrisosi, mesaje, fiecare după cât îl lasă buzunarul. Numai unul singur poate să nu plătească nimic. El trebuie doar să fie.

Şi uite aşa viaţa mea din afară e mai simplă decât cea din interior. În afara mea doar Teodosie mă priveşte cum citesc, aşa zburlit de la ploaie cum e, aruncându-mi din când în când câte o vorbă. Îmi va fi dor de Teodosie din octombrie!

Ce laşi în ţările în care călătoreşti?

Pe după-amiază împrejurarea m-a găsit astăzi lângă o fată de vreo 19-20 de ani. După tenul ei închis la culoare, aş fi zis că e indiană. Avea o inocenţă şi o frumuseţe altfel decât a europenelor. Mi-a pus o întrebare în engleză şi când a văzut că îi răspund, mai ales că i-am şi zâmbind fiindcă mi-a plăcut să-i privesc felul diferit de a fi de al meu, a prins curaj şi a început să-mi povestească. Şi tot povestindu-mi îmi părea rău de ea, şi mă supăram pe ţara asta care sigur îi va lăsa o urmă adâncă în suflet, dar nu de bucuria unei experienţe de câţiva ani, de iubiri pe care le iei cu tine oriunde ţi-ai aşeza casa. Nu, fata asta va pleca din România cu o parte lăsată aici, o parte pe care zilele acestea o va rupe din ea, şi lipsa va rupe din ea.

Nu i-am întrebat numele, însă aproape dintr-o suflare mi-a spus că este studentă la stomatologie, că îşi aşteaptă iubitul român care mersese la un magazin să-i cumpere o pungă în care să respire mai bine. Şi că a aflat că este însărcinată şi că unica soluţie, ţinând cont de ţara din care este, de situaţia de studentă de aici, este să facă avort. Chiar azi. Eu nu prea mai aveam cuvinte, ce aş fi putut să-i spun, doar că dacă este sigură că vrea să facă asta. Şi atunci apare prietenul ei, un student ca oricare altul, îmbrăcat sărăcăcios, cu o pungă în mână. Urmau să meargă împreună la cabinetul medical ca el să-i traducă doctorului. Mă uitam la el şi la ea şi erau atât de diferiţi. Şi eram supărată cumplit pe el, deşi ştiu că e vina amândurora. Însă fata asta de care eu înmi voi aminti mult timp a rămas suflând când şi când într-o pungă. Înainte să plec m-a întrebat ce studiez eu şi mi-a zâmbit. Eu aş fi îmbrăţişat-o. Şi mi-a părut rău de ea şi de ţara asta în care ea a pierdut o parte din ea.

Metapostare

Am inceput sa scriu pe blog prin 2007. Mi-am postat atunci singurele mele 10 poezii pe care le scrisesem intr-o seara pentru un concurs de creatie. Am participat cred la toate concursurile de eseuri si cele de critica literara in facultate, insa niciodata la cele de poezii. Si cum nu am castigat niciun premiu cu acele poezii, m-am hotarat sa fie prima si ultima data cand scriu poezii. Eram suparata nu pe mine, ci pe situatia in sine ca era primul concurs la care eu nu luam nimic (nici ca as fi luat in considerare ca le-am scris pe toate 10 in mai putin de o ora). Asa ca m-am suparat si pe poeziile mele pe care le-au citit doar colegele mele de camin. Ba chiar le-au considerat bune. Am inceput sa rescriu, de fapt sa ma rescriu, sa ma citesc intr-o toamna.

Am scris foarte rar in acea vreme, de obicei despre oameni si cartile lor, despre evenimente. Scriam putin fara sa-mi asum si poate de aceea eram citita si mai rar. Sau cel putin nu stiam pe nimeni care sa ma citeasca. Sa scrii pentru tine e si asta o indeletnicire profitabile sufleteste.

Scrisul a luat cu adevarat o pauza majora cat am fost in germania,, cu toate ca imi propusesem sa scriu in fiecare zi. Si chiar as fi avut ce povesti la cat de mult am calatorit. Am postat un singur articol in 5 luni in ultima zi de konstanz, pe care l-am trimis prietenilor mei romani.

De prin 2009 am inceput sa-mi asum ca sunt multi oameni, prieteni sau necunoscuti care imi acceseaza blogul. De la un timp, blogul meu a devenit constant in postari, m-am obisnuit eu sa scriu aproape in fiecare seara, despre intalniri, mici evenimente personale, ganduri care nu ma lasa in pace si mai bine le arunc intr-o postare. Despre ce e in mine, ce as vrea sa am, ce am si nu am in acelasi timp, despre zile mai mari sau mai mici.

A fost un timp cand scriam cu 2 maini, si seara urcam ce scrisesem cu o mana langa mana cealalta. A fost un timp bun. De fapt, de atunci am inceput sa scriu cu adevarat.

De cand am inceput sa scriu in iasuluniversitar, blogul meu a devenit si mai personal, pentru ca am dus acolo tot ce as fi putut scrie serios ca sa spun asa.

Pe viitor, mi-as pune mai multe poze, linkuri, trimiteri la locuri, bloguri, cantece, filme care imi plac. Dar pentru asta imi trebuie timp si nu il mai am ca atunci cand pierdeam vremea dimineata de dimineata.

Mai scriu, ma mai citesc si tot asa. Mai scriu sa ma stie altii vie, asa cum m-au facut ei. Mai scriu pentru numele din mine, pentru toate felurile mele de a fi. Ma scriu.

Cum să vezi colorat

De vreo trei zile funcţionez pe pilot automat, cum bine a spus cineva insă la vremea respectivă nu am înţeles. Zilele acestea da, şi nu că m-aş plânge de muncă, nu am făczt-o niciodată, oricum e clar ca sunt dependentă de muncă. Dacă mâine nu am măcar ceva planificat intru în panică şi îmi pun tot felul de întrebări că viaţa mea trece fără nimic concret, palpabil.

Astăzi de oboseală am văzut colorat, vedeam culorile puternice proiectate din obiectele pe care le vedeam cu o secundă înainte să-mi mut privirea.

De oboseală azi dimineaţă la 5 când mi-a sunat ceasul m-am trezot speriată, asta mi s-a mai întâmplat, şi încercam să-mi amintesc de ce m-am trezit, unde trebuie să plec. Am stat vreo 3 minute şi nu găseam în minte ce zi este, ce planuri am. M-am dumirit după ce m+am dat jos din pat şi am simţit răcoarea pe balcon. Nimic nu se compară cu aerul de 5 dimineaţa. Pentru el merită să te trezeşti, să deschizi geamul şi să te cuibăreşti înapoi cu gândurile tale. Se merită, cum îmi place să zic!

De stres că nu am avut timp de examene aşa cum aş fi vrut, azi în taxi mi-am scos cursurile şi l-am rugat pe taximetrist să închidă radioul că nu mă pot concentra. Şi mi-am şi întins cursurile pe bancheta din spate. Ce-o fi crezut despre mine...

În aceste zile am fost o prietenă deloc bună neputând să-mi fac timp pentru igno care a fost în iaşi. Am fost şi o recunosc şi voi încerca eu cumva să repar. Să fie prietenii în oraşul tău şi să nu-ţi faci timp să-i vezi e cel mai mare defect. Dar mi se răscumpără greşeala pentru că Igno se află pelista neagră a celor care nu m-au sunat de ziua mea!!!!!!!!!

Ziua mi s-a terminat însă terminând de croşetat o bucurie. Am aşteptat vreo 10 minute, am vrut să se refacă pentru că avea un semn nelalocul lui, mai că aş fi vrut a doua opinie. Însă când am avut în mână ceea ce am croşetat eu în două mâini m-au podidit gândurile mai ceva ca lacrimile.

Nu-i rău să alergi dintr-un loc în altul. Măcar nu m-a claxonat nimeni aşa cum mi se întâmplă seara când alerg pe podul spre Frumoasa. Şi cum să vezi culori fără să stai pe ele şi încă pe vârfuri?

Omul meu

Am auzit cuvantul acesta in multe contexte si de fiecare data m-a uimit semnificatia si inclinatia sufleteasca pe care o aratau oamenii.

Prima persoana la care ma gandesc de fiecare data este bunica mea. Daca venea vreun vecin sau vreun strain la noi in curte si intreba de bunicu, ea spunea: Omu meu e plecat acum, vino mai tarziu. Nu stie ea valoarea pe care o da articolul hotarat sau posesivul unui substantiv, mai ales raportat la o persoana apropiata. Insa pentru ea omu e ceea ce nu mai gasesti astazi in semnificatie, ci numai la tara, dar satul acela vechi in care numai batranii au mai ramas sa vorbeasca in pilde. Iar omu acesta pentru bunica era fiinta, centrul curtii ei. Daca bunica ar fi avut mobil sigur in agenda bunicul ar fi trecut Omu meu. Dar bunica nu are si nu stie saraca ca omu ei este inceputul lumii ei, centrul bun sau rau cum o fi fost in acesti multi ani.

La o masa de cursanti doctoranzi cineva ne spune ca a auzit pe cineva zicand: Pe strada trecea un om si o femeie. Noi am ras atunci dar eu m-am gandit la felul in care a gandit cel care a spus inteleapta vorba, la discriminare ca doar sunt femeie, dar nu m-am revoltat si am venit si eu cu o maxima la fel de inteleapta. Imi spusese si mie cineva ca vazuse pe usa cuiva scris Popescu si nevasta-sa. Am ras si atunci si m-am trezit eu sa le tin teoria mea de cat de mult reneg eu cuvintele nevasta-mea , barbata-miu si ca m-ar intrista enorm sa stiu ca sotul meu vorbeste asa despre mine. Si langa mine, o colega de doctorat foarte linistita, femeia care are o timiditate si o finete din nastere, spune: Dar eu spun mereu de sotul meu Barbata-miu, dar nu conceptualizez niciodata ce spun. Daca si o fiinta ca ea foloseste vorba asta, ca pentru mine cuvant nu e, atunci poate nu e asa de trist sa tot aud vorbindu-se asa.

In cele din urma, oamenilor dragi nu le spui nici barbat, nici femeie, nici sotie sau nevasta, ci ii nasti singur prin numele pe care il dai. Si atunci tot ce e in afara moare, ca omul sa se faca nou si viu prin sunete. In nume e omul cu toate ale lui. Sa pierzi omul inseamna sa scoti din limba un cuvant pe care tu l-ai facut.Si cum sa uiti cuvantul daca poti sa iei sunet cu sunet si sa faci omul. Cand mi-am pierdut numele, cautam sunetele numelui meu sa-l refac. Si il spuneam eu in gand de teama sa nu moara. Pentru ca daca numele ar fi disparut din limba, eu cea care am fost ar fi cazut ca un cuvant.

Să rămâi înăuntru

Poţi rămâne înăuntru doar atunci când în afară e aproape. Dar când drumul se lungeşte înăuntru rămâne în aşteptare neliniştit. Şi în amestecul de gânduri care vor să se întrupeze, să cuprindă, să învăluie, să simtă strângeri, înăuntrul e neîncăpător. Iar atunci când timpul pândeşte, te numără pe degetele de la mână, gândul se strânge şi caută în afară. Alergarea sa e doar înainte, pentru că drumul înapoi ar fi întoarcerea din locul gol în care nu s-a mai găsit. Să poţi să ai aproapele aproape în privire cuprinde doar forma trupului, de la frunte la mâini. Să-ţi întinzi mâna pe frunte te face să întrupezi în mâinile tale sufletul, să se lungească sufletul pe corpul tău până nu mai ştii ce suflet eşti. Când aproapele dinăuntrul tău nu e cuprins cu privirea cuvântul pleacă uimit în lume şi caută, spune, vesteşte. Cuvântul din preaplin nu aduce în lume înăuntrul pentru a-l pierde printre alte cuvinte, ci îl întrupează, îl sădeşte în trupul departelui aproape. Poţi să nu spui în cuvânt doar atunci când degetele desenează în palme adâncul, poţi să linişteşti cuvintele cânt poţi respira frunte, ochi. Cuvântul cel mare rămâne locuit înăuntru atunci când te arunci, când sari şi eşti prins cu toate ale tale. Doar atunci totul tace, pentru că atunci eşti în aşteptarea naşterii. Însă până acum, până atunci cuvântul caută în lume să întrupeze sufletul celuilalt în el. Să rămână înăuntru când drumurile nu se pot desena cu degete înseamnă să nu mai caute nenaşterea.

Eclipsa de luna intre 2 spitale

Stiam ca e eclipsa in seara aceasta, in ultima seara dintr-un an, si m-am gandit ca si acum asa a fost sa fie. De la fereastra mea nu se vedea dar eu mi-o imaginam insa nu am stiut ca poate sa fie atat de puternica, de rosie si de alba mai apoi.
Pe la 11 noaptea eram intr-un taxi in care era cat pe ce sa mor pentru ca soferul nu vazuse o semnalizare de drum in lucru, dar a evitat la secunda si am ajuns la Spiridon. Stiam exact ce vor spune la Urgenta, stiam ca e inutil, desi prietena mea era alba la fata. Insa am intrat la Urgente si era atata lume, incat m-am asezat si eu la coada de parca s-ar fi dat ceva. Cand mi-a fost randul i s-a cerut prietenei mele buletinul si mi-am dat seama ca eu as fi lasata sa mor de-a dreptul in acest oras de vreme ce nu am adresa aici si nici mutatie. Si asa cum banuiam, ne-au intrebat daca vrem sa asteptam chiar si cateva ore, de vreme ce sunt foarte multe urgente si nici nu se stie cate ambulante vor veni.
Atata saracie la un loc nu ai sa vezi nicaieri si cate fete intunecate nu numaidecat de boala si de loc, ci de spatiu in sine fara niciun sens si fara umanitate. Din pacate, spitalul romanesc este, fara doar si poate, un loc in care Omul nu are loc. Iar daca Omul se imbolnaveste va deveni subit omul-obiect care poarta o boala ca pe o haina, mai rupta , mai buna, si care are timp. In spitalul romanesc, chiar si la urgente, moartea are timp sa astepte. Pe fiecare. La coada.

Mai sus in Copou la Spitalul de Urgente am gasit niste fete tinere, probail stagiare, care ne-au spus ca nu e treaba lor, ci a celor de la Spiridon. Insa s-au aratat umane si pe mine m-au dat afara iar prietena mea s-a ales cu niste analize si o perfuzie.
De la 11 la 12 si ceva cat am asteptat pe banca am retrait un episod identic din facultate cand am venit cu prietena mea Anca la fel noaptea tarziu, cand ea a facut o criza de apendicita.
Si in asteptarea mea am vazut rand pe rand cum vine omul la urgente. Au venit 3 ambulante, la prima mi-am intors capul de teama, la a doua mai ca ma obisnuisem, iar la a treia parca eram curioasa. Ma uimeau discutiile dintre asistenti, nciidecum despre bolnav, ci despre viata lor cotidiana, intre doua bancuri dadeau jos din ambulanta omul care tocmai facuse infarct. Aici boala nu e boala. E un fapt existent intre noi. E o realitate. Numai noi, cei din afara, o facem inspaimantatoare si fara leac. O ambulanta se oprise langa banca mea si ma simteam ca langa un taxi. Prin statie se auzeau telefoanele unde anume trebuie sa ajunga, locul, boala pacientului. Omul mai vine si pe jos la urgente, un cuplu de studenti probabil; el avea mana cu cioburi de la un pahar spart, mai apoi un cuplu de vreo 40 de ani care si-a adus tatal la spital. Ea era foarte aranjata pentru 12 noaptea, dar mi-am dat seama ca si ea, ca si mine, si-a luat probabil ultimele haine cu care s-a imbracat in ziua respectiva ca sa iasa mai repede din casa spre spital.
La un moment dat s-a iesit la tigara, tigara care s-a continuat si cand venise o alta ambulanta.
Si dupa vreo 15 minute si asistenti si doctori au iesit sa vada eclipsa, si au inceput sa faca poze cu telefoanele. Pe mine nimeni nu ma intreba nimic, stateam si eu pe o banca si priveam luna. Extraordianara, fantastica, de necrezut cum i-au spus toti in timp ce-si sunau prietenii sa iasa pe balcon sa o vada.
Asa este, luna mea este preafantastica, preadenecrezut. Si pe la 12.10 incepuse sa se lumineze, inca ziceai ca in spate are agatat un bec care o lumineaza, si mai apoi incepuse sa se faca mai ceva ca un neon aprins, pe bucati, pana ce, acum cand scriu la 1 e intreaga.

Si acum cand scriu ma gandesc ca la poarta urgentelor alte ambulante vin, oamenii se imbolnavesc, au accidente, pe unii ii atinge moartea. Nu stiu cat e de bine sa constientizezi asta. Cat sa stii ca moartea exista, ca si sfarsitul, ca si luna mea din eclipsa.

Cum fu la Kung fu Panda 2

Dupa o zi de invatat si de munca, la 21.30 ne-am lungit pe un scaun la cinema, cu ochelari 3D de nu mai vedeam sa mananc micul-dejun, pranzul si cina la un loc cum fac eu de obicei, cu 3 ape la pret de una daca am fi fost cinstiti sa le luam din interior si nu de jos din gima.
Ce-mi place la animatii: ironia replicilor, de la simplitatea lor si a animalutelor care le spun la ceea ce vor sa spuna, simplitatea actiunii si rasuflul pe care il ai de la cele intelectuale si grele din timpul zieli, personajul central care desi pare cel mai neindemanatec om din lume, tocmai prin naivitate si noroc le rezolva pe toate, personajul din spate-inteleptul cu replicile cele mai ascutite dar care o pateste pana la urma, personajul-mascarici de obicei slab, caraghios, dar care aduce uneori replicile unde trebuie.
In Kung-Fu Panda 2, Ursul innebunit dupa mancare, pe care nu l-ai vedea niciodata stand in nemiscarea acelei paci interioare chinezesti iti destinde simturile prin bunatatea fata de tatal sau, gansacul, bucatar de exceptie, tatal taiteilor de pe pamant, care scrie sloganuri sa-si promoveze localul, prin prietenia pe care o arata colegilor sai de calatorie, prin naivitatea cu care isi imita maestrul. Luptele cu paunul se transforma in scene de circ in care ursul rotunjor merge pe sarme, se invarte, te ameteste de-a dreptul, si pana la urma reuseste sa-i doboare pe toti, din greseala, se intelege. Intalnirea finala dintre Panda si tatal-gansac care face un nou slogan din reusita fiului sau care salveaza China, imaginea lui Panda junior parasit intr-un mod ocrotitor de parinti fac din comedie o mini drama a apropierii de familie si a invataturii ca doar gasindu-ti pacea interioara poti invinge.
Va recomand Kung Fu Panda intr-o seara linistita, intr-o dupa-amiaza de duminica, intr-o zi cu ploaie sau cu prea mult soare. Noi ne-am odihnit, am ras, ne-am regasit unii pe altii in film, ne-am adunat intr-un cuvant.

Zile de toamna in vara

Cu geamul deschis astazi mi-au zgribulit picioarele goale pe parchet. Dar imi placea sa le simt inghetate de mai aveam putin si nu le mai miscam.
Se facuse in camera mea inchisa ermetic din sera gradina si racoarea imi intra in piele.
Cu nasul in cursurile mele priveam din cand in cand un nume si simteam omul aproape. Cat poate sa insemne apropierea dintre oameni daca uneori iti este indeajuns sa-i vezi numele scris undeva si sa-l simti aproape, viu. Cat e de tarziu uneori si ce inseamna sa simti timpul apasandu-te, sa culegi ce a mai ramas.
Mi-as fi lungit pasii astazi pe drumuri noi, undeva la munte sau la tara. Dar m-am lungit pe gand si am crezut.
In fata mea cele doua drumuri stau lipite de suflet intr-o casa in care imi voi lasa o parte din mine in septembrie. As lua masa la care se ridica orgoliul meu.
Trebuie sa cred ca numele sa nasca omul.
Am invatat atat de mult pe de rost, am invatat totul de la frunte la maini. Insa cand sa spun tot ce stiu totul se amesteca si ma nelinisteste.
Vreau sa ajung intr-un loc in care sa fie devreme. Sa fac eu sa rasara soarele din mine. Si sa-mi pun luna in orice parte de zi, in orice colt de casa. E dreptul meu.

Despre prietenie

Prietenul este fara sa-l vezi, fara sa-l cauti.

Prietenul stie sa fie ironic, sarcastic, stie pana unde poate duce gluma.

Prietenul iti stie cuvintele inainte de a le spune.

Prietenul isi pierde numele odata ce l-ai recunoscut si traieste mai departe in numele dat de tine.

Prietenul sta pana dimineata cu tine de vorba, chiar daca ati stat toata ziua impreuna.

Prietenul este informal, este neconventional.

Prietenul este mai mult ras decat cuvant.

Prietenul poate sa fie departe, intr-un loc fara telefon, fara net, dar el este totusi atat de prezent.

Prietenul este mai familie uneori.

Prietenul este inauntrul bucuriei tale, este prezent sa te bucuri de bucuriile tale.

Prietenul asculta, tace, da sfaturi, cearta, dar nu alunga, nu paraseste, nu intoarce privirea, cuvantul, spatele, nu te lasa de unul singur in lume.

Prietenul te calatoreste, calatoreste cu tine, te tine de mana, sare.

Prietenul stie sa priveasca un apus, un film, o fotografie, un ceas.

Prietenul canta, te lasa sa pleci cand alta cale nu e, te asteapta sa revii.

Prietenul nu cerceteaza, nu se indoieste.

Din prietenie nu iesi la fel, ci nou, tot mai nou, mai plin, mai inalt, mai lung, mai soare, mai cuvant in tacere.

Poti sa-i numeri pe degete, pe siruri, pe nopti sau zile, prietenii poarta acelasi numar la apropiere.

Intre unul si altul nu e drum, nu e strada, nici spatiu, nici punct. Nu e nimic si totusi e caldura, uneori eclipsa, uneori noapte cu luna.

Prietenii absoluti sunt la un cantec unul de altul.

Cand ploua fara gand fara cuvant

Mi-a placut intotdeauna ploaia dar atunci cand ma prinde in casa. Nu cred sa simt mai mult decat atunci senzatia de protectie, ca sunt intr-un loc ferit, la adapost. E un sentiment pe care il simti doar intr-o strangere.
Vara cand stateam la bunici asociam ploaia cu zi fara munca, destul de plictisitoare, in care bunica isi gasea treburi prin casa, iar bunicul dadea drumul la radio si se barbierea. Eu ma adanceam in patul cu arcurile care imi intrau in spate si citeam. Imi placea linistea asta, si mai ales sa aud cum se zbate ploaia pe acoperis. Imi placea mult asta.
Acum imi place sa ma uit la filme, de orice fel. Sa mananc ceva bun si sa nu ma mai gandesc la nimic, si la nimeni.
Imi plac pozele cu oameni si umbrele, ba nu demult am vazut intr-un film o imagine cu 2 indragostiti de dupa umbrele in fata unui far. Cand ajung pe malul Bosforului peste o luna am zis ca imi voi face si eu una. Cel mai mult imi plac umbrelele cu buline. Am si una mare cu pisici pe care am primit-o cadou.
Cand ploua parca nu ar mai exista nimeni pe lume. Doar eu. Eu sub o patura calda. Fara gand fara cuvant.

Sa te risipesti ca sa te aduni

De cand am intrat la facultate am calatorit cat probabil altii intr-o viata sau poate cat nu voi mai calatori de acum incolo. Ai mei mi-au spus ca sunt mereu pe drumuri, iar tata s-a transformat intr-un soi de taxi care isi culege copiii de la gara la ore innoptate sau treze de-a dreptul. Drumul Iasi Suceava cred ca l-a facut de 10 ori in care mi-a mutat toate lucrurile, ba ca era vacanta de facultate, ba ca plecam in Germania, ba ca ma hotarasem eu sa ma repatriez in suceava, ca in cele din urma sa-mi aduca toate lucrurile in cutii in Iasi.

Chiar si cand studiam in alta tara nu mi-am gasit locul nici acolo, asa ca fiecare weekend era o noua incercare. In prima saptamana in Germania nu am avut rabdare stiind ca ma aflu atat de aproape de Strasbourg si am plecat intr-un weekend acolo. De Craciun mi-am facut jumatate de vacanta in Londra si jumatate in Paris, si cum m-am hotarat in ultimul moment sa merg si la Paris, a trebuit din Paris sa ma intorc cu trenul in Londra si sa iau de acolo avionul spre Zurich. Intr-o saptamana eram in 3 tari, dar nici ca simtisem nelocul.

In Paris m-am vazut de una singura in Gara de Nord pentru ca prietena mea avea cursuri la facultate, asa ca m-a asteptat prietenul ei, un belgian care nu vorbea nici engleza nici spaniola, iar eu franceza o intelegeam partial si o vorbeam si mai partial. Asa ca el vorbea in franceza si eu in engleza-franceza de nici eu nu mai intelegeam. Pe aeroportul din Zurich m-am intalnit cu un polonez student si el in Germania, nu-l stiam decat dintr-o excursie la Stuttgart, dar am intrat in vorba si am facut drumul cu trenul spre Germania. Pe drum, am fost apostati de 2 politisti care ne-au cerut pasapoartele, ne-au facut un adevarat interogatoriu, au inceput sa dea telefoane, polonezul era alb la fata, eu stioam ca nu facusem nimic ilegal insa ma intrebam pe cine as suna eu in Elvetia daca ne duc la politie. Dupa 5 minute de telefoane ne-au lasta in pace. Vreo jumatate de ora nu am vorbit unul cu altul probabil din nedumerire si mai mult de spaima polonezului.

La un curs in Germania studentii aveau posibilitatea sa plece intr-o excursie de studiu in Madrid si Valencia timp de o saptamana. Mi-am dorit enorm sa merg, am scris scrisori de intentie, am vandut clatite si vin fiert in holul universitatii cu sutudentii germani sa fiu si eu selectata in echipa de studiu. Si am fost!

In mai anul trecut am hotarat intr-o noapte sa ne cumparam bilet pentru Barcelona si nici ca am stat pe ganduri. In Octombrie eram acolo.

Acum 2 zile m-am hotarat sa vad Bosforul asa ca a doua zi biletele de avion erau cumparate.

De doua zile nu fac decat sa trimit mailuri peste mailuri in Germania. Se pare ca se va intampla si asta, voi pleca si de data aceasta. Insa acum parca o fac cu inima mai stransa decat de obicei. Parca prea ma risipesc in lume, poate ca sunt inconstient in cautarea acelei acasa de care tot spun, poate ca cineva stie ca locul meu nu e in Romania, desi nu ma vad locuind de tot in alta tara.

Sunt 3 orase in care atunci cand am pasit prima data am simtit ca aici as putea ramane pentru totdeauna. Primul oras in care am simtit asta mai mult ca niciodata, si ciudat oras in care nu stiam limba, a fost Munchenul. Mi-au placut cred cel mai mult Galeriile de Arta, Stadionul, strazile pline de oameni, orasul viu. Al doilea a fost Barcelona, cu caldura aceea mediteraneeana de care nu te mai saturi. Al treilea este Londra, un oras pe care l-am vizitat de mai multe ori si a ramas acolo stiut.

Ma strange gandul ca in septembrie sa incep sa-mi pun lucrurile in cutii. Sa aleg din dulapuri ce poate sa incapa intr-un troler de 20 de kg cat mi se va permite in avion. Sa las in urma o alta casa in care am stat un an intreg, intrebandu-ma unde voi locui cand ma voi intoarce, daca ma voi intoarce.

Si cu toate ca ma strange gandul si parca m-as lega de un loc, de un om, de o casa, trimit cu incapatanare mailuri in germania pentru toate formalitatile. E posibil sa plec si sa nu am unde sta. Dar eu tot plec, si deja ma gandesc la Strasbourg si la Bruxelles unde as merge cateva zile la prietena mea. Sunt convinsa ca ce e in suflet e acasa, ca oamenii sunt in mine si nu in casele lor, ca pot sa scriu scrisori, sa sun, sa pun poze. Dar uneori rasul e altul la telefon, mainile nu se pot privi si nici privirile sa se atinga, alta e vorba pe mess si alta la o masa pana seara tarziu.


Insa cine stie unde voi ajunge daca ma voi risipi mai mult? Ma va aduna si intregi cineva pana la urma. Si atunci cand va fi, calatoria se va retrage in noi si vom pleca, din nou, unul in altul in Calatorie.

Meraba

Stau cu geamul larg deschis. Din cand in cand parca ar da racoarea peste mine. Atunci imi ridic fruntea din carte si e ca si cum cineva te-ar obloji. In stanga un colt de luna atarna de cer. Din spate se aude melodia pe care o ascult de vreo 2 ore doar sa nu o mai aud si sa citesc. Se simt tot felul de voci afara, si din cand in cand cate un caine. Teodosie isi zburleste frunzele si mai ca nu se vede.Dar eu stiu ca e acolo.Mananc cirese ai citesc hermeneutica. Nu se potrivesc nicicum, dar se accepta. Cireasa pe cireasa si pagina pe-o cireasa.Picioarele mele se intind desculte sub birou si daca nu ar fi racoarea de afara m-as topi. Desi stau in pijamalele mele de vara care mai mult nu sunt decat sunt. Mi-as infunda piciorele in pamant umed. Azi dimineata spre autobuz niste muncitori taiau iarba si imi mirosea a bunici cumplit, a caruta, a scartait de poarta, a umbra de nuc din mijlocul curtii, a caine, a soptit la masa in curte.
Dau pagina, mai beau apa, mai mananc o cireasa, mai trag de coltul de luna. E doar 11 si oameni suntem, asa ca mai ca as sta in pat cu anna karenina. Evet!

Unde sa te cauti cand nu esti nicaieri?

Intre pas si popas drumul meu nu s-a oprit prea mult. Intr-un loc fiind mi-am desenat sau mi s-au desenat peretii in drumuri lungi din care sa nu poti gasi drumul inapoi. In fata unei usi de care nici macar clanta nu se tine te simti strain ca omul de la tara care isi scoate palaria pe drum in fata oricarui calator, chiar daca nu-l stie. Popasul intr-o casa care ai vrea sa-ti fie loc de tihna, in care visele sa ti se lege noaptea pe frunte devine nelinistit. Picioarele cautandu-se sub o masa sunt in asteptarea unei nenasteri. Pe o harta fara colturi viata e rotunda si plina iar pasul e simplu. Sa alegi punctul in care sa zbori e simplu si libertatea cautata devine linistitoare si mai ca e obisnuinta. Sa te arunci cand si cand face din drum pas, din prindere acasa iar clipa franta intre oase cutremura lumea, rostul si planul. peste cateva luni imi voi intinde privirea pe intinderea unui lac pe care il stiu aproape pe de rost. Imi voi ghemui gandul in aburul cetii de seara si voi spune ce am invatat un an pe de rost. Voi repeta iar si iar pana voi intrupa totul. Peste cateva luni cuvintele mele vor lua forme curioase in tot felul de limbi, uitadu-si sensul de acasa. Dar ele raman, asa cum imi spunea cineva mic de tot: Ana, tu ai toate cuvintele!
Cand esti in cautarea lui acasa, sa te risipesti in lume pe bucati te transforma intr-un om care se cauta prima data pe sine. Sa te gasesti pe tine prin celalalt, sa te recunosti, sa stii abia atunci cine esti si ca nimic din ce ai fost nu a fost adevaratul sens ia conturul plin al lui acasa. Pe maluri de mari, de lacuri omul sta in asteptare. Da sa plece, da sa cheme, insa stie ca numai acasa nu e cautat, ci vine cu totul intr-o zi. Si intr-o zi cand strangerea va fi acasa vei putea sa incepi calatoria adevarata, planuita pentru tine.

Pe malul Bosforului

De azi intr-o fericita luna picioarele mele se vor afunda in nisipul Bosforului, cuvintele mele se vor targui pentru salvari, sandale turcesti pentru mine, saluri pentru mama, fistic pentru Igno, magneti si semne de carte pentru toti prietenii mei, vor scoate h&m din pamant pentru rachel, voi intra in moschei si voi crede si acolo pentru cel din mine, voi privi podul lung si ma voi imagina intr-un poem al unui scriitor turc descoperit de curand, imi voi afunda degetele pe ascuns in sacii mari cu mirodenii, voi manca baclavaua dulce-dulce, iaurtul sarat de care mi-a zis igno, si seara voi bea frappeul la una din zecile de cafenele, voi fuma adevarata narghilea care sa faca rotocoale mari de tot, ne vom lua fuste de cadane si ne vom imagina doar acolo ca suntem prima sotie dintr-un harem bogat, in loc de salul negru ma voi ascunde de soare, de mine sub palaria mea de plaja cu boruri mari de tot. Desculta voi sta cu fata spre mare si voi cauta si acolo intelesuri, chiar si pe alta limba. In final, cuvantul turcesc reduceri se va aseza langa rebajas, sleva, rabatte, sale, iar bosforul se va cuminti in mine si-n suveniruri.

Regatul meu pe-o intrebare

Gand la gand cu bucurie, imi place mult expresia aceasta. A lua vorba din gand si cuvantul din vorba ar fi cam acelasi lucru. Sa duci cu vorba mult si bine ar insemna sa uiti ca un cuvant dat te decade din dreptul de a nu face pasul inainte spre rostire. Dar cand gandul ramane inauntru insa la vedere pentru cine nu are defectul cel mare de a nu sti sa-l citeasca atunci nu ramane decat sa tragi de el pana se face cuvant. Vorba poate sa se faca in orice context, insa cuvant din gand necesita operatiuni cate-n luna si-n soare. Anul acesta a fost si eclipsa de soare si de luna, prin urmare am fost si gand si cuvant. Tot anul acesta am vazut luna si soarele intr-un orizont taiat incat rosul de atunci mi s-a imprimat ca cerneala pe suflet. Nu demult m-am nascut iar si iar as sta in asteptare. Daca ar fi cuvantul inaintea gandului poate ca as fi lasata sa aleg raspunsul. Dar asa mi s-a dat sa rostesc eu intrebarile, multe si pline, tacute si sfioase, intrebari-drumuri, intrebari-departari, niciodata departe, aproape intotdeauna unul in altul, raspuns peste raspuns si-n intrebare de doua ori. Sa itrebi ca sa nu te mai intrebi, sa stii care e raspunsul, sa o stie si celalalt dar sa spuna cuvantul pe dos, descusut pe margini de ata alba, raspunsuri subtiri, uneori reci, uneori si mai intrebatoare. 123 intrebari care se fac 321 raspunsuri cu aripile crescute inauntru si care zbor dinauntru inauntru.

Tenis si Zumba

Daca un oras vrea sa ma cucereasca, sa-mi duc pasii multi pe strazile lui, sa-l locuiesc asa cum numai o persoana poti sa locuiesti, pana sa nu-l mai parasesc, trebuie sa-mi ofere locuri multe-multe in care sa fac sport. Desi lumea care nu ma cunoaste foarte bine ar zice ca nu as sti sa prind o minge sau mai ca m-as rupe daca ar trebui sa alerg dupa o minge, se cam inseala. Sunt de cand ma stiu, desi uneori mai ca m-ar sti altii mai bine decat mine, un om sportiv. Daca ar trebui sa aleg intre o terasa umbroasa (chiar si cea de la Moldova Mall pe acoperis unde ieri ne-am regasit 3 prietene din copilarie) si un teren de sport nu as sta pe ganduri. Desi uneori ma intind pe gand pana ma fac un fel de cuvant. Altfel, incep sa adun tot felul de lucruri sportive, de la patine, la role, la rachete de tenis si cine stie poate intr-o iarna schiuri. De vreo 2 saptamani alerg in fiecare seara, iar daca imi mai folosesc si abonamentul la sala pe care l-am platit dar nu am gasit timp sa ajung niciodata mai ca sunt multilateralsportiva. Astazi, aproape de terenul nostru de tenis, o multime de oameni, si mari si mici, dansau tot felul de ritmuri, la doar 10 ron ora dupa cum spuneau. Am jucat si noi tenis in ritm de rumba, tango si alte dansuri pe care le incerci pe la nunti.
As mai scrie despre finul care doarme langa mine, despre Teodosie care parca asteapta ploaia, despre voci, dar mai ca adorm pe scaun, si asta nu fac decat in timpul zilei si doar in timpul unei activitati intelectuale, cum ar zice foarte intelept, in spiritu-i laudativ de te doare sufletul de atatea complimente ca nu mai stii unde sa le depozitezi, si gandul te doare si toate ale tale care se stiu asa cu defecte multe ca daca ar fi altfel nici luna si nici soare nu ne-am mai vedea.

O seara in jazz si ploaie

Sa iei cina pe o banca in parc, sa ti se urce porumbeii de-a dreptul in caserola de plastic, sa faci drumul innourat spre palat cu un prieten vechi din Cluj si sa razi la cuvintele ardelenesti pe care le spune, sa stai la o masa ascuns de ploaie rasfoind un album de arta gotica, sa discuti despre metasentimente si despre hermeneutica si fenomenologie, ca apoi sa cazi pe un scaun la un concert de jazz vreo 3 ore, si apoi sa faci drumul pana acasa pe la 11 noaptea luand a doua cina pe drum a insemnat pentru mine o zi din viata mea in alta tara. Sunt putine zilele cand simti ca traiesti in afara, ca-ti permiti sa nu te mai uiti la ceas, chiar daca mana are adunat timpul si nu vremea, si parca vezi un chip sau un ras si nu ceasul.
La concertul din seara aceasta al trupei din deschidere Opis Band te simteai foarte plin, viu cum imi place sa o spun din timpul bun cand am invatat sau m-am invatat sa fiu vie. Tineri multi, aproape numai tineri care isi apleaca urechea si la o trupa nu indeosebi tinereasca, o tanara care a acompaniat cu vocea tacuta la inceput din cauza microfonului defect, un tanar vocalist care ma ducea cu gandul la David Beckham, si mai apoi trupa de jazz. E primul concert de jazz la care merg, nu stiu sigur daca mi-ar fi placut sa fie mai mult decat a fost. Mai ca i-as fi ascultat pe fundalul unei cine prietenesti, in care amandoi imbracati frumosi, mai ca mi-as fi pus si tocuri, ne-am fi bucurat de viul pe care il oferea ritmul. Tinerilor le place jazzul si ploaia. Pe drumul meu spre casa in mirosul de curat si de umed ma simteam la mare, parca asteptam sa intru pe plaja in orice clipa. In seara aceasta am vazut primii mei tei infloriti aproape de palat.
Tot astazi mi-am cumparat o pereche de cercei in forma de felie de pepene verde, sa-mi aduc aminte cu cine am mancat prima data pepene anul acesta. Tot astazi am gasit o bucurie pe masa care mi-a adus aminte de bucuria dintr-un buzunar albastru. Am sarit astazi la un fara 5 si am incercat sa cred ca o intrebare poate sa-mi nasca o lume mai veche, sa o inteleaga. De-a dreapta mea, langa doua lumanari care nu s-au mai gasit intr-o dimineata promisa, dar care pana in octombrie vor fi aprinse si prinse de suflet, se afla lista.
Astazi pe scena de jazz mi-am auzit numele si am tresarit cand unul dintre artisti a multumit in franceza.
Cu fereastra deschisa in miez de noapte ii simt linistirea lui Teodosie si recunosc ca mi-ar fi placut sa fie un tei inflorit. Dar e umbros si verde Teodosie al meu de ai sta aproape asa cum ai sta in 1 2 3, unul in altul si noi trei din mine in unul din doi.