În Noul An să fiți mai copii

Fiți curioși, întrebați, întrebați-vă, întrebați-i pe cei de lângă voi de ce e așa și nu altfel, de ce iarna nu-i ca vara, de ce gutuile sunt galbene și nu roșii ca cireșele de mai, de ce oamenii se schimbă, de ce ce? Când nu veți mai avea nicio întrebare pentru cel lângă care stați nu înseamnă că-l știți mai bine decât oricine altcineva, ci că nu mai trezește nimic în voi, că nu e acolo să tragă de voi să-l vedeți, să-l răspundeți. Da și acesta poate fi un cuvânt...

Fiți sinceri, dar și mințiți atunci când ar fi prea rău, prea greu, spuneți tot ce simțiți pentru că dacă simțiți și nu o spuneți ce rost mai are. Vorbiți mult, fiți ironici, spuneți glume, îndreptați-vă cuvintele cu bucurie către ceilalți. Dacă veți fi mai copii nu veți ști să mințiți cu răutate,vă vor trăda râsul, mișcarea mâinilor, a picioarelor, veți spune până la urmă tot adevărul și numai adevărul.

Fiți iubitori cu animalele, numai oamenii cu adevărat buni la suflet au grijă de animale ca de oameni, luați-le cadouri, duceți-le la doctor, lăsați-le să doarmă în pat. Veți fi mai buni, mult mai buni, și mai fericiți.

Fiți colorați, colorați-vă casa cu obiecte vesele, puneți-vă fotografii în casă, desenați, pictați chiar dacă nu aveți talent, purtați haine colorate, în dungi.

Fiți prietenoși, împărțiți-vă bucuriile cu ceilalți, luați masa cu prietenii, beți cafele multe cafele așa cum fac eu de când sunt aici cu oamenii cunoscuți, nu-i părăsiți, fiți acolo când se vor întoarce, țineți-i de mână.

Fiți liniștiți dormiți ca un copil cu toată lumea după ușă și nu pe frunte, ascultați povești, poveștile altora, bucuriile sau tristețile altora.

Fiți recunoscători pentru prima zăpadă, pentru anotimpuri, pentru zile cu soare, pentru tăceri când cuvintele nu sunt de ajuns.

Fiți dezordonați în gânduri, în bucurii, în lucruri de orice fel, într-o zi se va găsi cineva să vă ordoneze sufletul.

Fiți plini de viață mergeți la patinoar, la înot, la tenis, la aerobic, alergați, dansați.

Fiți mici ca să aveți loc și timp să creșteți mari.

De ce totul trebuie să aibă o destinație?

De cele mai multe când suntem prinși în trafic uităm că traficul suntem chiar noi. Ne mișcăm unii în alții, unii de alții, ne căutăm, uneori ne uităm pentru a ne întoarce nu înapoi, ci înainte și continuăm. Fiecare știe unde trebuie să ajungă, cât de repede trebuie să măsoare pasul său și pe al celui de lângă el. Ne măsurăm mai mult din priviri uneori și mergem. Încet, mai repede, mai tăcut sau zgomotos. Pentru că toți trebuie să ajungem undeva. Dacă avem destinații firești de o zi normală de muncă știm unde să parcăm, ce autobuz să luăm, ne luăm locul și suntem pe poziții. Vacanțele nu mai sunt timp fără planuri, de stat și de făcut nimic, ci se transformă în destinații. Vrem un final până și al gândurilor, gândesc așa, mă gândesc la el, ea, ei ca să știe, îmi îndrept gândul cu intenție. Cine mai gândește pur și simplu cu fereastra închisă fără să-și dorească să ajungă dincolo? Vrem să avem o destinație în prietenii, în căsătorii, în relațiile lungi sau scurte, vrem un scop, un obiectiv pentru a ajunge la un final pe care mulți îl consideră începutul. Când ai ajuns la destinație poți începe să muncești, să stai, să asculți. Când ajungi la destinație niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Pașii pe care i-ai făcut se șterg pe măsură ce ai călcat spre. Ajuns la destinație doar suni să spui că ai ajuns, nu te bucuri, ci oftezi că ai reușit, poate tresari că nu credeai că vei ajunge. Se întreabă oare cineva dacă destinația e vreodată greșită? Dacă poate ai luat trenul greșit? Sau poate că el drumul a greșit-o, și nu tu?

Ce vă rămâne din 2011?

Imi vin aleatoriu in minte o mulțime de amintiri. Știu sigur că nu mai vreau să văd proprietari de case care să mă pună să fac curat "ca la farmacie", am să-mi aduc aminte toată viața cum eu frecam aragazul pentru că așa cum proprietara însăși spunea în timp ce stătea lângă mine și mânca din checul mamei mele, mai bine continuăm eu și colega mea cu studiul pentru că cine ne-ar vrea de neveste. Nu știu dacă ea citește bloguri, dar țin să-i spun pe această cale că eu nu am de gând să fiu nevasta nimănui în viața asta, poate doar soție și sigur omul nu mă va vrea în funcție de cât de bine dau cu aspiratorul. Și știu să dau, e activitatea mea preferată când sunt tristă.

Anul 2011 a fost anul în care Mieunilă a crescut mare și până acum poate e singurul lucru cu adevărat bun pe care l-am făcut în viața mea, să-l salvez de pe stradă și să-i ofer o viață de om. Mieunilă a învățat să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să mănânce crema de la prăjturi și mie să-mi lase blatul, să bea apă din cana pe care i-o puneam pe măsuța de lângă patul meu. În ultimul timp, am devenit doar mama de serviciu care îl chinuie făcându-i baie, cu șampon pentru volum evident, care-i taie gherutele și care-i va cumpăra din germania cele mai noi apariții din seria whiskas.

Prin iulie cel mai calm instructor auto de pe pământ mă făcea să plâng la rondul din podu roș încât clar l-am traumatizat pe viață și sigur nu va mai țipa la nicio fată chiar dacă-i oprește motorul și de 3 ori la rând cum am făcut eu.

Prin aprilie la cina tradițională în mall, persoana mea m-a cerut la căsătorie să-i fiu domnișoară de onoare. A fost foarte formal ca o adevărată cerere, eu mâncam cartofi țărănești iar ia sorbea un shake de la mcdonalds.

Am să țin minte mereu podul de la selgross din iași unde alergam în fiecare seară până la stația următoare și mă gândeam la miile de lucruri care se vor schimba pentru mine.

Fiecare an e călătoriile pe care le-am făcut, însă anul acesta am fost călătorită mai mult decât am călătorit și am avut credința că așa trebuia să fie.

În 2011 m-m întors parcă dintr-o paranteză înapoi în germania unde totul e la fel de familiar ca iașul, în cre îmi păstrez locul unde pot să fiu cu toate ale mele pe o bancă pe malul lacului. Să te întrebi, să-ți cauți rostul, restul.

Ce m-a învățat 2011? Că nimic din ce plănuiești nu rămâne în picioare în fața deciziilor de moment, a sorții, a celuilalt care decide și pentru tine, a lui a trebui, a fi mai bine, mai corect, mai. Ceea ce e prea ajunge să fie cu minus dacă nu rămâne la prea și din lipsă de timp devine mult, firesc, obișnuit. Dacă îți schimbi locul îți poți schimba norocul dar nu îți vei găsi casa, locul tău în care să vrei să-ți crești copacul, copiii și câinii. Dacă scrii despre ce trăiești nu te face să fii mai înțelept față de ce ai trăit, ci poate mai puțin singur cu gândurile tale. Puterea de a-l înțelege pe celălalt te face un bun ascultător și cu aceasta un om bun. Da, e bine să fii un om bun, e tot ce-mi doresc pentru 2012. Să fiu un om bun pentru mine și pentru ceilalți.

Voi știți să primiți cadouri?

Eu nu. Orice aș primi de ziua mea, de Crăciun eu chiar mă bucur, mare mic, consistent sau nu chiar nu a contat niciodată. Că-i de mâncat, de băut, de purtat prin casă, afară, de scris sau de citit pentru mine e o super bucurie.

Dacă ai făcut greșeala să-mi spui că deja mi-ai cumpărat un cadou, nu mă voi lăsa până ce nu te vei da bătut să-mi spui ce mi-ai cumpărat. De la un indiciu, la 2, la o întrebare, la spune-mi măcar culoarea, unde-l pot folosi, pe ce timp, încât cu siguranță regreți nu doar că mi-ai spus înainte de vreme că mi l-ai cumpărat, ci că mi l-ai cumpărat de prima dată. Dacă locuim în aceeași casă, sunt dispusă să caut peste tot, prin toate dulapurile, numai să găsesc. Nu pot să știu că am un cadou în casă pe care să nu-l găsesc.

De 3 ori m-am făcut de râs cu adevărat la poștă când am primit câte un cadou. Anul acesta am primit de Paște niște ouă de ciocolată, însă eu nu știam ce e înăuntru. Cum am primit pachetul la poștă, nu am avut evident răbdare, l-am desfăcut nu tocmai calm și toate ouăle de ciocolată erau printre piciorele celor care așteptau la poștă.

De Moș Nicolae am primit aici în germania din nou un pachet cu bomboane, și l-am desfăcut în fața administratorului care mi-a dat pachetul și eram așa de bucuroasă încât săracul credea că nu am văzut niciodată bomboane în viața mea.

Azi a venit Moș Crăciun din nou prin poștă și văzând pachetul super mare nici nu am așteptat aproape să ies din încăperea de unde mi l-am luat, și am început să râd încât sigur omul acela s-o fi gândit că sunt de-a dreptul de compătimit că stau de crăciun aici.

De ziua mea prietena mea cea mai bună mi-a dat cadoul strategic, și mi-a dat prima dată niște pănglicuțe de pus la mână care să te protejeze când joci tenis. Oricum nu conta ce mi-ar fi dat, însă mă întrebam în minutul acela cum să mă bucur și ce o fi fost în mintea ei de vreme ce eu nu aveam rachetă de tenis. Unde să le folosesc? Și m-am bucurat, m-a lăsat în bunătatea ei ironică să mă simt penibil, după care a scos de după pat și racheta de tenis.

Cât despre cadourile pe care le iau eu, mereu merg să cumpăr ceva cuiva și ajung acasă cu o bluză nouă pentru mine. Azi nu m-am putut abține și am mâncat unul din cadourile de Crăciun cumpărate.

Să tot îmi dați cadouri. E și asta o artă de a ști să primești cadouri, aș merge la un workshop, așa cum la ultimul workshop la care am fost am învățat cum să fac complimente cuiva. Așa cum nu știu ce să spun dacă e un grup de colindători la mine acasă, așa cum mi s-a întâmplat anul trecut, chiar sunt ospitalieră de felul meu, da nu știu ce să le zic decât să le plimb tava cu suc și prăjituri.

Însă e bucuros Crăciunul tare. Și cât de cald e cadoul primit azi la mine în picioare. Și moale. Așa..un pic de acasă cald.Dacă ar fi ajuns și niște cuvinte rătăcite prin germania, aș fi știut cu siguranță că Moș Crăciun te găsește oriunde ai fi.

Cum vă bucurați de Crăciun?

Cumpărați-vă un brad real de Crăciun, din care să cadă toate acele în covor și să vă chinuiți după să le luați cu aspiratorul. Nimic nu am așteptat mai mult în fiecare an în care tatăl meu mergea să cumpere bradul și niciodată nu era îndeajuns de asimetric, înalt, scund. Dar mie îmi plăcea să-l văd în sufragerie cu instalația noastră cu felinare, veche de 10 ani, dar cum nu mai găsești prin magazine. Când în casa noastră a venit bradul din Metro super asimetric, cu toate crengile egale la milimetru, mi-am zis ca mai simplu ar fi să-l lăsăm împodobit pe balcon tot anul, că așa nu se usucă.

Plimbați-vă prin toate magazinele cu decorațiuni pentru Crăciun, măcar două-trei globuri să aveți noi în fiecare an. Chiar dacă nu vreți să cumpărați nimic, sunt atâtea lucruri frumoase, de toate culorile pentru crăciun încât te umpli de spiritul crăciunul doar prin câteva ore printre ele.

Cumpărați cadouri, oricât de ieftine ar fi. Nu-i bucurie mai mare să știi că vei găsi chiar și un pachețel cât de mic cu numele tău sub brad. Faceți cadouri de mână pentru cei cu adevărați apropiați, sunt pentru mine cele mai bucuroase cadouri pe care le pot primi.

Trimiteți felicitări bunicilor, prietenilor din alte țări, oamenilor dragi care nu locuiesc în același oraș cu voi. Cât e de frumos să ai un raft plin de felicitări deschise de la cei dragi.

Faceți-vă timp pentru familie, pentru părinți și pentru bunici. Mai mult decât ați face în timpul anului, vorbiți cu ei la telefon vizitați-i, luați-le dulciuri.

Faceți fotografii lângă brad, cu câinele împodobit și el cu beteală, cu motanul cu căciulă de moș crăciun, cu cei lângă care împărțiți masa de crăciun. Când nu veți fi cu ei e așa de bine să privești și să-ți amintești.

Călătoriți, chiar și dintr-un oraș în celălalt, opriți pe marginea drumului unde copaci-s mai frumoși și pădurea mai albă.

Faceți oameni de zăpadă, bateți-vă cu zăpadă, lăsați să vă înghețe mâinile de la prea multă zăpadă.

Uitați-vă la filme multe, stați sub pături calde după-amiaza și bucurați-vă de liniște și de bine.

Mâncați cozonac, cu muuultă nucăă, cum nu găsești decât acasă, bomboane de pom din acelea tradiționale.

Îmbrățișați-vă oamenii dragi de lângă voi și râdeți mult. Mult mult așa cu hohote ca Moș Crăciun.

Femeile timpului nostru

La cursul meu de limbă germană la care suntem un amestec de națiuni cu pronunții în germană de nici măcar un german nu ne înțelege, s-a pus problema rolului femeii astăzi, în familie și nu numai. Era foarte curios să pui față în față o femeie din israel, o rusoaică, o italiancă, germanca, o englezoaică și eu.

Colega noastră din Israel are un copil de 1 an, un soț, un serviciu și o limbă străină de învățat. Din felul ei umil de a încerca să nu pară ca e doar femeie în casă pentru soțul ei, pentru că ziua ei începe cu a-i pregăti micul dejun soțului, cu grija copilului, curățenia în casă, serviciul, cumpărăturile am înțeles noi toate totul. Și pentru că și ea a înțeles că noi am înțeles a spus că și soțul ei o ajută uneori. Cu ce credeți? Se mai joacă uneori dimineața cu copilul. Probabil cât ea-i calcă hainele, îi face mâncarea poate și pachetul de serviciu și poate mai dă și o fugă la supermarket. De flori aduse de soț, de prânzuri romantice în pauza de serviciu, de călătorii neprevăzute nici prin gând să nu ne treacă. Și se pare nici soțului la care nici cu gândul să nu visezi.

Rusoaica pe care o recunoști de la zece kilometri din amestecul de argint aur tinichea pe aceeasi mână, cu vreo 3 inele, musai machiata cu verde sau albastru și cu o floare deosebită prinsă în păr pare destul de independentă. Provine dintr-o familie de părinți divorțați, cu o mamă profesor universitar care a știut că dacă fericirea nu-i în doi, poate să supraviețuiască și de una singură. Rusoaica povestește cum în fiecare dimineața mama o ducea cu metroul la școală, apoi în pauza de la universitate la cursurile de pian și de limbi străine. Că în unele cazuri ce țin de estetică nu mai punem semnul egal între cultură și eleganță în haine asta-i altă poveste.

Englezoaica face parte dintr-o familie normală occidentală, cu familie, cu vacanțe de vară împreună, cu o casă cu câine și grădină cu flori.

Italianca, din modestia cu care vorbește și cum se îmbracă și mai ales că lucrează 8 ore pe zi pentru a-și permite să se întrețină la studii în germania, se pare provine dintr-o familie de casă. Mama sa este ce în germană se cheamă hausfrau, femeie de casă mai pe românește care face și crește copii. Activitatea comună a soților este să lucreze în grădină. O fi și asta o fericire a femeii, da eu fără un serviciu tot aș muri.

Germanca, mai exact profesoara noastră, femeie de 60 de ani foarte tineresc îmbrăcată, este femeia din berlin care pentru marea ei dragoste s-a mutat în konstanz. Cum dragostea-i mai mare la distanțe și mai mari, nu a rezistat în casnicie și a ales să-și crească fata singură. Este femeia care și acum merge la petrecri să danseze, nu ratează vreun concert mare din berlin și spune că nimic nu o face mai fericită acum decât să-și trăiască viața de una singură, cu timpul ei așa cum și-l vrea.

Cât despre românca din sală, care mai bine ar scrie 100 de pagini pe zi despre tot ce vreți voi decât să gătească în bucătărie, care atunci când e de făcut curat ea ar duce tot gunoiul de pe lume numai să scape de făcut curat, care ar avea și 3 joburi numai să aibă timpul plin, care face o diferență majoră între soție și nevastă, căreia i s-a spus că așa cum văd ceilalți, ca mamă ar conta pentru ea sporturile, dansurile, artele, călătoriile pentru copii, și nu grija superprotectoare care să-i țină pe copii lângă ea, care încă mai crede în iubirile acelea din filme precum One day, Jeux de enfants, care crede până la capătul lumii că poți fi și soție, să ai și o slujbă grozavă, să ai buni, foarte buni, cei mai buni prieteni, să faci sport seara, să călătorești mult mult, să citești și reviste culturale și cosmopolitan mai ales în vacanțe, să te uiți și la Almodovar dar și la Sex and the city, să-ți imaginezi dar și să știi unde e locul în care trebuie să fii, ea e o fată normală. Ca voi, nu?

Cui să dau papucii în seara aceasta?

În seara aceasta papucii mei stau pe hol și nu așteaptă nimic; nu așteaptă la fel ca milioanele de papuci din lumea aceasta în care cineva va pune dulciuri multe după ce se va furișa de sub plapumă pe la 2 noaptea să nu-i trezească pe ceilalți. Mâine dimineață e singurul an din viața mea în care nu mă trezesc pe la 5 să văd ce am în papuci. Nu, mâine voi trece pe lângă ei fără să plec privirea și îmi voi promite că este singurul an în care ei vor fi goi. Există bucurii în viața aceasta pe care. din păcate, nu ți le poți face singur. Măcar dacă aș fi avut un motan sau un câine căruia să-i cumpăr cea mai scumpă mâncare de animale sau o jucărie nouă. Măcar aș fi pus ceva în niște papuci, pentru cineva.
Astăzi un altfel de moș mi-a trimis prin poștă bomboanele mele preferate și m-am bucurat atât de mult încât omul care mi-a înmânat pachetul a început să râdă de mine. Și-am mai primit și o prajitură rotundă cum numai la patiseriile de aici găsești. Și-am mai primit și un sms în seara aceasta și m-am întristat și bucurat în același timp, știind că lumea știe la rândul ei că în casele unde-i un singur om nu are cum să vină niciun moș, niciun crăciun adevărat.
Dar cum mă voi bucura eu la anu, și cum îmi voi întinde și papucii de iarnă și de vară și de casă. Așa făceam când eram mică, eu aveam pe hol vreo 6 perechi și cum mai credeam că moșul intră pe gaura cheii. Cum aș crede și acum...

Telenovelele pe viu in Germania

Sigur toată lumea a văzut măcar un episod din vreo telenovelă la viața lui. Și nu ne interesează în cazul acesta marele cuplu sărac-bogat, ci lumea din jur, personajele secundare din familia fetei sărace, care fac din poveste o mică comedie (cacofonia e bună aici).

Am și eu în ultimele săptămâni mici episoade telenovelistice. Să le iau pe rând. Acum o săptămână așteptam autobuzul la 10 seara în stația de la universitate. Lângă mine un sudamerican tipic, de la culoare, la haine la mișcarea scenică și replici de un scenarist de telenovelă ar sta cu carnețelul și ar nota tot. Află din grupul de germani lângă care eram că sunt din românia și atunci într-o spaniolă tipică cu o mie de cuvinte colocviale și prescurtări îmi spunea că e mândru că știe că fetele din românia știu spaniola de la telenovelele făcute de ei. Ce mai contează că unii au mai făcut și o facultate pentru asta și în plus, suntem cunoscuți tocmai în America de Sud! Mare minune...

Aseara am ieșit într-un grup de 2 spaniole și iar o sud-americană. Pot să spun că sud-americanul din stație cu sud-americanca de la masa mea puteau să facă un cuplu perfect, mai ales de la gesturi și îmbrăcăminte, tricouri dungate mai ceva de cum mă bronzez eu la mare ca o zebră, cu adidași colorați, ca să nu mai spun de coloratul natural. Stăteam aseară și mă uitam la felul în care amesteca miile de cuvinte pe secundă și felul în care își tot învârtea mâinile, gestică e prea mult spus.

Numărul trei între episoadele mele sudamericane este de data aceasta un tânăr din chile care e de ceva ani intr-o relatie cu o germancă. Ea e fata muncitoare care a avut norocul să se nască într-o supercivilizație. El s-a văzut cu norocul pe cap într-o țară în care nici nu visa să ajungă. Cel mai straniu e că ea, civilizația întruchipată, s-ar muta cu el prin america de sud fără să stea pe gânduri.

O fi exotic cred să te muți într-o țară, dar la fel de exotic e și sentimentul că nu mai ești în țara unde lumea vorbea calm cu tine, aștepta la semafor chiar și în miez de noapte.

Mă întreb eu acum: ce-i afce pe oamenii care se nasc în civilizații la care noi visăm în călătorii să viseze la viața într-o țară din america de sud?

Cât despre personajele telenovelei mele, să nu credeți că sunt fără rost pe aici : toți studiază în speranța de a rămâne prin germania într-un loc de muncă. Printr-o căsătorie cred că e mai ușoară calea, mai ales că exotismul e la mare preț într-o țară civlizată.

Ce ai în plus pentru că ești român

Nu știu câți dintre cei care locuiesc în altă țară mai ales în cele cu adevărat civilizate, de la țările nordice la germania, anglia pot face o astfel de listă. Tot ce au astfel de oameni în plus au adunat cu greutatea adaptării în alt mediu, e greu uneori să te obișnuiești și cu civilizația care-i altfel înțeleasă decât acasă (de fapt ea este parcă aici dintotdeauna și nu-i nevoie să se vorbească despre ea de vreme ce este), cu vocea celor apropiați doar la telefon, cu orașele în care ai crescut sau în care ai prieteni doar din pozele de pe facebook (eu mereu întreb dacă a nins la Iași, aici e posibil să nu am deloc zăpadă deși Alpii se văd peste lac când e senin).

Știu sigur că trăiesc niște bucurii pentru că m-am născut în România pe care poate le-aș fi trăit și în altă țară, dar nu le-aș fi conștientizat. Și așteptarea unei bucurii precum și conștientizarea ei pot uneori să fie mai mari decât bucuria în sine.

Prin urmare, iată lista mea:

1. Bucuria de a călători în orice țară ar fi. Cred că avem capacitatea să găsim în locurile noi vizitate indiferent cât de mici sunt toată frumusețea din lume pe care un englez sau un german nu le observă pentru că s-a născut între ele.

2. Nu avem nevoie de ținuturi exotice să ne petrecem vacanțele. Dacă aici lumea vorbește de nume de insule de care nu am auzit niciodată noi ne bucurăm să mergem în concediu, în luna de miere chiar și la mare dacă nu avem bani.

3. Nimeni nu cred că de Crăciun cumpără atâtea portocale ca noi; cred că 1 din 10 români ar răspunde că portocalele îi amintesc de Crăciun.

4. Avem felul nostru balcanic dar fericit în felul lui de a sărbători zilele de 1 decembrie, 1 mai, fie la grătare fie la mare sau în fața televizorului cu toate emisiunile posibile despre români rămași, plecați , întorși din țară.

5. Nu ai să vezi în altă țară prea des oameni care conduc și când pornesc la drum sau trec pe lângă o biserică să-și facă semnul crucii.

6. Suntem țara pentru care alimentele Bio nu se cumpără de pe raft, ci de la țăranii din piață, se aduc sâmbăta seara de la bunicii sau părinții de la țară.

7. Avem căminele cu cele mai multe paturi într-o cameră, aici mi se pare imposibil să existe cămine cu 2 studenți într-o cameră; acasă am fost 5 oameni care au rămas prieteni pe viață și alți câteva zeci la care îmi place să le văd pozele pe unde au studiat, unde au rămas.

8. Încă mai facem nunțile cu toate rudele posibile și vecinii de bloc, cu persoane pe care poate le vezi prima dată la nunta ta. Să nu te căsătorești la biserică e subiect de bârfă pt toată lumea, iar o căsătorie la Las Vegas e doar prin filme posibilă.

9. Am învățat limbi străine de la desene animate, și acum îmi amintesc desenele în italiană după care mureau toți copiii.

10. Atâta vreme cât în România e familia, prietenii cei mai buni care oricum sunt și ei familie România va fi întotdeauna acasă, indiferent câte case ai avea în altă parte.

Aici nu ai cum să uiți că vine Crăciunul

Sunt două case pe o străduță foarte aproape de locul în care stau aici de spui că Moș Nicolae și cu Moș Crăciun sunt vecini. Sunt casele acelea de numai prin reclamele la Coca Cola le vedeam, cu mii de beculețe în forme de brăduți și reni. Și în fața unei case este ca o căruță veche în care e un Moș Crăciun de pluș și cu multe cadouri peste el. Prin ferestrele mici poți vedea luminile din casă și în ceața de aici să vezi fumul de la case ridicându-se îți imaginezi ce-i mai bun de pe pământ: căldură, multă căldură, ceea ce eu nu mai cunosc de muult timp, sute de dulciuri, de turtă dulce în forme de omuleți mici cu nasturi în loc de ochi, un brad foarte des cu zeci de globuri aurii, un câine lungit de prea multă căldură și un motan care caută locul cel mai moale din casă. Și niște copii care stau la masă și colorează scrisori lungi moșului, și un el și o ea care știu că unul prin altul îl au pe acasă și crăciunul și ninsoarea care deocamdată nu vrea să vină și dimineața de moș nicolae pe care am așteptat-o în fiecare an indiferent de vârstă încât m-am trezit mai ceva ca un copil foarte de dimineață.

Aici prin magazine poți să-ți iei de la căni, linguri farfurii ciocolate cu crăciunul până la produse de baie cu renii lui moș crăciun pe ele. A început și nebunia din centrul fiecărui oraș german, Weihnachtsmarkt-ul cu vin fiert și produse de tot felul, majoritatea bio, și ciorapi și căciuli împletite.

Dacă vrei să uiți că vine Crăciunul, aici e ultimul loc unde ai putea să fii. Prin urmare, nu ne rămâne decât să facem liste de Crăciun. Voi ce vă doriți să vă aducă moșul?

Mai întâi ești țara și apoi omul?

Să fii într-un mediu universitar străin și să fii și bine pregătit stârnește două atitudini, cel puțin verificate aici unde sunt: fie ești compătimit pentru inteligența ta tocmai pentru că provii dintr-o țară care nu îți oferă posibilități de dezvoltare, fie ești atenționat că inteligența ta e o jugnire la adresa celorlalți.

Mi s-a întâmplat să ascult 2 întâmplări a doi studenți români Erasmus și mi-am spus că țara te urmărește indiferent de cât de bun ești sau nu, și din păcate dacă se știe că ești din România poți să fii inteligentul inteligenților că tot nu ești bine văzut.

1. O studentă română are o prezentare în timpul căreia se oprește să îi întrebe pe studenți dacă pot să explice un termen folosit de ea. Nimeni din sală nu răspunde, așa că studenta noastră le dă explicația. A doua zi primește un mail de la profesor, un mail pe care sincer doar persoanelor foarte apropiate aș avea timp să-l scriu, în care, după ce i se subliniază punctele negative și pozitive ale prezentării, i se spune cu majusculă că YOU a subminat inteligența colegilor germani prin acea întrebare. Întrebarea mea vine cum poți submina inteligența cuiva dacă încerci să-i explici o noțiune pe care dacă INTELIGENTUL nostru ar ști-o ar răspunde la întrebare, nu?

2. Un student român merge la ora de consultație de dinainte de prezentarea orală și profesorul îi spune că vorbește prea mult la curs, că are un nivel prea ridicat și că îi jugnește pe ceilalți studenți prin ceea ce știe. Întrebarea mea în această situație absurdă: unde e tactul pedagogic? Cum poți atenționa un student că e bine pregătit? De când se face în mod direct discriminarea de ordin al naționalității?

Vi s-a întâmplat în altă țară fiind, la studii, în grupuri de prieteni, în călătorii să fiți întrebați din ce țară sunteți și să răspundeți cu jumătate de gură România? Ați simțit că după ce spuneți țara nimeni nu vă întreabă mai multe despre ea? Dacă-i frumos, dacă ninge iarna sau care-i mâncarea tradițională?

Pâna azi am crezut că dacă ești foarte bine pregătit spui tare că ești din românia, pentru că tu te reprezinți pe tine ca om și nu țara ta. Dar nu e chiar așa, m-am convins, ești țara ta, mai întâi ea, cu toate minusurile, poveștile adevărate sau nu și mai apoi tu cu tot ce ești.

Apropo, a citit careva dintre voi ce au scris ziarele germane despre pictorialul Elenei Udrea? Citiți, și apoi vedeți de ce mai întâi țara apare în minte și apoi omul.

Pasul absent

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent. (O.Paler -Definitia pasului absent)

Cum miroase Crăciunul pentru voi?

La mine astăzi se simțea atât de tare încât cu greu puteai respira. Am ieșit în seara aceasta jumătate de oră și nu vedeai la 1 metru în fața ta. Bicicliștii treceau ca fantomele pe lângă tine, farurile de la mașini parcă ridicau praf enorm când tăiau ceața. Ceața noastră cea de toate zilele, de dimineața până seara, încât dacă iese soarele de două ori pe săptămână suntem norocoși. Și mă simțeam ca într-o seară de iarnă târziu tare, când zăpada e mare și albă încât nu știi dacă e ceață sau e nea. Și mirosul acela de fum când treci pe lângă case îmi amintește de lemnele arse în soba bunicilor, de căldura aceea moale din casa bunicilor care nu se compară cu nicio căldura de calorifer, centrală sau orice altceva. E căldura care se imprimă în pereți, care te domolește. Când merg la aerobic trebuie sa trec pe jos printr-o zonă cu multe case și miroase așa de frumos la 8 seara a frig și ceață și a sobă, și în curți deja au apărut brăduții, și steluțele albe pe geamuri, ursuleții peticiți în geamuri.

Și bine spunea profesoara cu care fac germana aici: vara te întinzi pe balcon cu picioarele întinse și citești carte după carte. Iarna te ascunzi sub o pătură groasă, cu o cană de ceai sau lapte, și vezi film după film.

Și dacă pe sub ușă ar intra miros de pâine caldă la cuptor, de cozonac cu muuuuuuultă nucă, de colțunași cu smântână dulce dulce, de vin fiert cu scorțișoară. Și motanul meu să-și întindă gheruțele a bine, și eu să nu văd că nu ninge ci că-i ceață, și că vinul e gata fiert in sticle in kaufland, și cozonacul e panetone și soba e un calorifer care-i mai mult de decor, măcar de ar fi fost colorat și nu alb și-ar fi avut rostul, și cartofii pe plita bunicilor sunt departe, ca și oamenii care ar fi trebuit să fie și nu sunt. Dar sunt.

Cu cheia de gât ca să nu devii homeless

Nu știu câți dintre voi când erați mici aveați cheia de la apartament pusă pe o ață și apoi prinsă la gât. Este cred cea mai bună metodă de a nu o uita, pierde, de a nu rămâne pe afară. Dacă ar fi după mine aș vrea o cheie ca în vremurile vechi, mare și de fier, să nu ai cum să nu o vezi, să-ți scape.

Am învățat niște lucruri în noaptea aceasta:
1. Dacă pleci de acasă nu te gândi că nu ți se poate întâmpla ceva imprevizibil; eu am plecat cu o haină de primăvară pe mine gândind că voi petrece doar 2 ore la cursurile de germană. Lucrurile au stat altfel, am așteptat un autobuz aproape o oră pe o vreme cu minus la 9 seara.

2. Dacă îți bate cineva la ușă uită-te pe vizoooooor că de asta există. Este a doua oară când sunt vizitată de Martorii lui Iehova. Prima dată au văzut că nu îi înțeleg în germană, și-au trimis reprezentanți care vorbesc română. Am fost cât se poate de diplomată să le spun că nu ma convertesc ca un pdf de la o oră la alta în toate religiile lumii. În cele din urmă, eram fericită că nu sunt iarăși cei care mi-au zis că trebuie să plătesc taxe că am laptop în casă. Oricum, dacă nu aș fi deschis ușa nu m-aș fi grăbit să prind autobuzul.

4. Dacă nu știi exact unde duce un autobuz nu-l lua, mai ales dacă e seară de iarnă. Așa am ajuns într-o zonă total necunoscută a orașului, lângă o linie de cale ferată care nu era cea din centru. După o oră de așteptat într-o zonă în care tresăream la fiecare far de mașină sau la trecerea trenului, am aflat zona în care sunt, un tur al orașului când nu ai casă nu strică, nu? Așa am aflat unde mai există un McDonalds, un Burger King...

5. Nu poți trăi fără telefon. În astfel de situații comunicarea prin mailuri, pe skype, pe messenger nu mai ajută. Nu își are rost replica pe cine ai suna în miez de noapte în caz de urgență. Puțini sunt cei care-și verifică mailurile mai ales cele de serviciu după 9 seara.

6. Ține minte locurile în care ai fost, unde stau oamenii cunoscuți, ia-ți repere să știi să ajungi la ei.

7. Lasă un geam deschis, cel mai sus posibil de prin casă să ai totuși o modalitate de a intra în astfel de cazuri. Mi-am lăsat o dată ușa de la balcon larg deschisă de puteai să te plimbi prin apartament cât vroiai, dar atunci bineînțeles că nu mi-am uitat cheia.

8. Pune cheia de cum intri în casă înapoi în buzunar, în geantă, și nu pe raft!!!! Mai bine poart-o la gât!!

Blogul meu vă aduce premii

Am scris anul acesta pe blog cât nu am scris în ani buni. Am scris despre filme, cărți, evenimente culturale, momente importante din viața mea (cum am ajuns să predau la o universitate străină și cum am luat carnetul de condus) și mai apoi despre lansări, oameni, câini și pisici, prieteni și prin ei toți despre mine. Și iată că am ajuns la numărul 200 în postările mele.

Uneori am scris pentru că mulți prieteni mai vechi sau mai noi mi-au spus că mă citesc dimineața la cafea, înainte de a-și începe ziua la serviciu, și m-au bucurat. Ne-am reîntâlnit mulți colegi de liceu sau de facultate prin blogul meu. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată s-au înscris pe blog, mi-au lăsat comentarii. Uneori am scris de bucurie, alteori pentru a-mi umple timpul, pentru că a ajuns mai mult decât un hobby la sfârșit de zi.

Și cum vine Crăciunul, aici e prin toate magazinele deja, și cum oamenii își dăruiesc bucurii mai mari sau mai mici, și cum eu am aflat astăzi că totuși voi avea și eu un brad de Crăciun, nu al meu, al unor români al căror apartament arată a casă de om așezat, m-am gândit să sărbătorim împreună postările blogului meu.

Și pentru că de Sărbători toți sunt acasă, se întorc acasă în afară de mine mă întreb cum poți să faci să ai acel acasă într-un loc nou. Cine îmi dă cel mai convingător, cald, verde ca bradul de Crăciun răspuns va câștiga din partea mea un pachet de ciocolată din Elveția chiar de la fabrică trimis prin poștă.

Prin urmare, ce înseamnă acasă pentru voi și cum putem aduce acasă în casa noastră?

În CV-ul vostru nu există viață personală

Aceste cuvinte mi-au rămas bine întipărite astăzi după cele 5 ore de workshop pentru doctoranzii și postdoctoranzii de aici. Unul dintre cei care ne expuneau printre altele sistemul universitar german ne-a spus simplu în stilul diplomat german că atunci când ne facem CV-ul pentru a aplica pentru o finanțare, o bursă doctorală sau postdoc să excludem orice referire la hobbyuri, timp liber. Un cercetător, un viitor profesor universitare nu are viață personală, prin urmare cei care te finanțează nu sunt interesați de ce faci tu în așa-zisul timp liber de vreme ce nu îl ai. Ce faci tu ca un simplu om care își plimbă câinele în parc, cel care stă lungit în pat cu motanul său să-i simtă lăbuțele calde și năsucul rece, căruia îi place să citească reviste, subtitrări de la seriale de orice fel, care se trezește duminica dimineață și pleacă de fiecare dată în alt loc nou. Nimic din toate acestea se pare că nu-i interesează pe cei care te-ar finanța. Nu finanțează omul din tine, ci proiectul din capul tău.
Și ascultând eu așa cuvintele venind iar și iar în mintea mea, și aflând că după doctorat în germania trebuie să faci încă 6 ani de cercetare după care să mai scrii o lucrare, și apoi să începi să-ți cauți o universitate care să te angajeze ca prof, universitate care nu poate fi cea în care ai făcut cei 6 ani, ci una total diferită, mă gândeam la motanul meu, la toate filmele pe care nu aș putea să le văd, la toate mesele cu prieteni în care scaunul meu ar fi gol, la viața normală în care weekend înseamnă sfârșit de săptămână, de ora 6 în care un om normal își termină activitatea. Și cât îmi doream să fiu la un birou atunci să fiu cu ochii pe ceas că vine vineri și voi putea să fiu omul care merge pe role, pe patine, care joacă tenis, handbal, care înoată, care râde, care pune mână lângă mână să crească flori, câini, pisoi și copii, care pune A-ul viu lângă casă. Și să las proiectele pentru cei care se leagă de viață sau în viață de niște acte, scopuri, și nu de A-ul acela fără de care nu suntem. Sau nu mai suntem.

Ce aș lua din Elveția

Dacă ar fi să-mi pot decora viața ca pe un brad de Crăciun asta aș pune din elveția:

1. Liniștea, diplomația oamenilor care cred că au civilizația în sânge, în modul în care se plimbă, în care stau la terasele de pe trotuare sau de pe străduțele mici, în felul de a se îmbrăca.

2. Terasele lor, unde pe fiecare scaun acum pe vremuri mai reci găsești fie o mică blăniță fie pături cu care te poți înveli. Pături moi și colorate de sub care poți vorbi ore întregi cu prietenii la o masă chiar și când sunt câteva grade afară.

3. Mirosul de castane coapte pe care le poți cumpăra de pe orice străduță.

4. Vitrinele înalte unde sunt sute de haine fine, pufoase, în culori calde, pastelate dar pe care nu ți le-ai putea permite cam niciodată.

5. Decorațiile de Crăciun din magazine care te fac să crezi în Moș Crăciun și te fac să-l aștepți cu sufletul la gură.

6. Magazinele de dulciuri unde ciocolata-i în toate formele și mărimile și culorile, învelită în stanionul cel mai fin și mai strălucitor, în cutiuțe și cutii cu tot felul de fundițe.

7. Câinii stăpânilor, la fiecare familie alt câine, de toate mărimile, cu blăniță fină, pieptănată, coafată, cu labuțele prietenoase și cu nasurile musai reci.

8. Opera din Zurich, clădire mare și albă, și oamenii așteptând să intre. Femeile atât de frumos îmbrăcate, clasic, elegant așa cum îmi place și mie să merg la teatru sau la filarmonica. E un fel de aristocrație a sufletului sau de a respecta arta și în alt fel.

9. Bătrânii care se bucură de o plimbare, de o înghețată, care par a/și începe acum o altfel de viață, care par a se simți răsplătiți de viață.

10.Galeriile de artă pe care le puteam vedea din spatele vitrinelor și magazinele de instrumente muzicale. Unul dintre ele are un nume atât de frumos, MusikHug.

Spune-mi câte cafele bei ca să-ți spun câți prieteni ai

În România nu mi-am asociat niciodată prietenii cu actul social în sine de a bea o cafea împreună. Cafeaua mea era făcută la ibric, băută pe fugă în timp ce-mi adunam lucrurile să-mi încep ziua. Cât am învățat vara la BCU, cafeaua era într-un pahar de plastic pe care-l beam pe la amiază în bibliotecă. Niciodată nu am împărțit-o cu cineva, nu mi-am întâlnit prietenii la o cafea. Prietenii mi i-am întâlnit serile de luni în mall pentru cina săptămânală în care ne povesteam și cele mai mici întâmplări de când nu ne-am mai văzut, alte seri în pat la un film cu semințe și ciocolată albă sau pur și simplu la o plimbare pe copou.

Aici sunt conștientă de 2 lucruri foarte importante, fără de care nu poți să te înconjori de oameni. Cine poate să trăiască fără oameni în jurul lui, fără prieteni oricât de bună e familia fericit de el. Eu nu pot. Tânjesc după întâlnirile cu ei, acele întâlniri simple în care poți vorbi despre toate nimicurile reale sau imaginare. Azi dimineață prietena mea cea mai bună mi-a lăsat mesajul: Esti bine, sanatoasa? Blanita ti-e stralucitoare? Pernutele moi? Da, prietenii știu să fie în cuvintele noastre pe care le înțelegem înainte de a le termina de spus.

Cele două lucruri de care scriam mai sus sunt: în altă țară prietenia spontană, cu oameni și ei veniți ca și tine pe un timp limitat are alt înțeles: și el și tu știți bine că vreți să vă umpleți timpul, să povestiți cuiva ziua, să luați prânzul împreună. Să nu vă simțiți ai nimănui. Să ai un om pe care să-l suni. Cum și el și tu știți asta, este de ajuns să vă faceți timp să vă vedeți de câteva ori pe săptămână.

Al doilea lucru important este că un om din est cu un om din vest înțeleg diferit ideea de petrecere de timp împreună. Întâlnirea trebuie să fie musai la un film, la prânz, la cină sau la o cafea, indiferent câte cafele ai băut înainte.

Dacă mă întâlnesc cu cineva pe hol știu sigur că mă va întreba: când bem o cafea împreună, acum, mâine, luăm prânzul și apoi ne oprim la o cafea?

A socializa în altă țară este o chestiune și de bani în cele din urmă. Omul din vest nu înțelege ideea de a-ți cântări economiile chiar și pentru o cafea.

Și uite așa eu am ajuns să am un program notat în agendă de băut cafea: luni cu o prietenă din Spania, marți sau miercuri cu prietenii mei români, joi cu prietena mea germancă, iar vinerea sigur se găsește o altă prietenă să mă acosteze pe hol.

Fără cafea însă ești de unul singur. Eu prefer să nu dorm nopțile aici de atâta cafea dar să știu că cineva mă oprește pe hol să mă întrebe cum mi-a fost ziua, chiar dacă în românia nu dormeam nopțile de bucuria de a fi lângă un prieten bun.

Micul meu Turn Babel

Biroul meu de aici are fereastra îndreptată spre lac. Înainte să vezi lacul, dai de niște alei în care lumea se plimbă germanic de liniștit. Pe biciclete, pe jos, cu copii sau fără, cu capul în nori sau cu picioarele pe pământ lumea trăiește. De oriunde ar fi. De când mă aflu aici aș spune ca am micul meu turn Babel în care mă învârt. Fiecare om tot caută ceva, că-i german, român sau israelian.

La cursul meu de limbă germana suntem 7 studenți, toți doctoranzi: 2 italieni, 1 fată din Afganistan, 1 fată din Israel, un domn din Statele Unite, 1 fată din Columbia și eu, românul. Ne înțelegem de minune, adică deloc, profesoara germancă trecută și de a doua tinerețe pe care o tot laudă în cuvinte numai de ea știută, ne aduce tot felul de texte în germană la care ne uităm în limba noastră de acasă și apoi ne facem că am înțeles.

La cursul pe care îl predau eu sunt vreo 12 germani care se chinuie să îmi vorbească în spaniolă și printre ei o sudamericană de vreo 30 de ani care mi-a spus la sfârșitul cursului că și-e reînceput viața în Germania, prin urmare face o a doua facultate.

Una dintre prietenele mele noi este din Spania, doctorandă și ea, predă cursuri de civilizație și cultură din Pais Vasco, de unde este și ea de altfel. A avut de ales între Germania, Polonia, San Francisco și alte vreo 2 țări europene. A ales Konstanzul unde ne-am întâlnit poate cu un rost. Poate altul decât să ne scriem mailuri în fiecare zi și să mâncăm împreună la amiază.

O altă prietenă germancă își face doctoratul aici, însă visează la o viață în Chile, de unde este iubitul ei, momentan doctorand și el în Germania, sau în vreo țară de la malul Mării Mediterane. A predat până acum germana în Spania și speră la o cotutelă cu America de Sud.

La orele mele de aerobic la care merg de două ori pe săptămână lumea-i foarte diversă și îți dai seama după om că nu-i de-al locului și de al limbii când întoarce capul către instructor să vadă mișcarea pe care trebuie să o facă pentru că nu înțelege cuvintele.

Vecinii mei sunt chinezi. Fie că-i dimineață sau seară vocile lor îmi acoperă capul, mintea și răbdarea. Gătesc cu ușa larg deschisă, vorbesc cu o tonalitate de zici că au cel mai mare război de pe lume și se mai uită și la filme chinezești cu un sonor firesc se pare numai și numai pentru ei.

Cât despre mine, sunt un român venit în germania să-mi fac un doctorat în spaniolă vorbind mereu limba engleză.

O sa ne fie

Voi fierbe bine ceaiul, tu o să-mi spui poveşti,/din jilţul cald şi aspru te voi privi cum creşti,/de pe pervazul verde îmi vei zîmbi uşor,/şi-o să ne fie toamnă, şi-o să ne fie dor.

iar tu vei sta pierdută, sub colbul de-amintiri,/vei ronţăi dantelă, şi nouri şi priviri/şi de atîta noapte şi-atîta infinit/vei crede că-s departe, că-s mut ori c-am murit

dar eu voi sta cuminte de dincolo de geam/gîndindu-mă la anii în care te pîndeam/iar cînd vei stinge lampa, crezînd că nu mai vin,/voi bate în fereastră cu-aroma unui crin.

(Fabian Anton)

În trecut e cel mai bine

Midnight in Paris-2011 este un film care adună o mână de actori ce aduc în vremurile noastre o mare mână de artiști ai Parisului din 1920 și mai apoi din 1890. Gil este scriitorul ratat din Statele Unite pe care îl așteaptă o căsătorie cu o femeie care preferă comoditatea și viața bună și scumpă a unei case în Malibu, și privește cu indiferență partea artistică a viitorului soț. Orice nume de artist precum Picasso, Dali nu-i trezesc femeii niciun interes, nici pornirile romantice ale unui artist căruia orașul îi place în plimbările simple în ploaie și în nopțile care îl duc în trecutul la care visează în cealaltă jumătate de viață. O mașină îl duce în miez de noapte în casa lui Gertrude Stein care îi va citi romanul, și în casa căreia se perindă oameni ai vremii precum Picasso, Hemingway, soții Fitzgerald. Dintre toți iese frumoasa Adriana, iubita lui Picasso, vânată de Hamingway, interpretată de Marion Cotillard (actrița care a interpretat-o pe Mol în Inception și pe Sophie în Jeux de enfants). Despre ea Gil va citi într-o carte pe care o va cumpăra dintr-un anticariat din timpul său real. În aceeași carte va citi despre el din timpul în care a trăit Adriana și de relația dintre ei. Doar că în vreme ce Gil trăiește bucuria împlinirii dorinței de a călători în timpul marilor scriitori ai anilor 20, Adriana visează la Belle Epoque în care ajung în același fel în care Gil ajunge în 1920. Dacă ea rămâne în timpul trecut epocii în care trăiește, Gil se va întoarce în anii 2000 unde se va despărți de logodnica sa și va rămâne în Parisul prezentului său. Nicio epocă nu-i mai reală și mai realistă decât prezentul. Însă niciuna nu-i mai plină și mai de neîmplinit decât cea în care nu ai putut să te naști.

Știi că poți să fii fără să fii

Voiam să scriu în seara aceasta despre primul meu curs aici, de cum m-am trezit super emoționată pe la 7 de parcă aș fi fost în clasa I, într-un amestec de nerăbdare și emoție. Despre cum s-a aglomerat sala cu peste 20 de studenți, eu crezând că vor fi maxim 10, dintre care până data viitoare cred că mulți se vor cerne printre cuvintele mele metaficționale pe care mulți nu le-au prea primit cu bucurie. Teoria narativă nu-i tocmai un butterbrezel cald și bun. Dar voi lăsa pe mâine asta ca și bilanțul a cât mă costă pe săptămână aici să-mi fac prieteni, cu întâlnirile după curs la cafeaua de dimineață, cu prânzul la cantină și cu o cafea în oraș în weekend. Dar vorba mea, de fapt cuvântul meu în care cred cu adevărat, Dacă nu dai nu ai!!

În schimb într-o pauză am dat astăzi de o frază pe internet care m-a pus pe gânduri și n-am știut dacă să aleg gândul bucuros sau nehotărâtul, neînțelesul. Cum am înțeles eu ce era scris s-ar reformula prin mai multe feluri care mi-au tot luat gândurile din bibliotecă. Poți, prin urmare, să fii în așteptare mult timp, să aștepți fără emoții pentru că ai credința că vei întâlni fără să cauți. Că veți da nas în nas și veți ști din prima că tu din tine ai devenit mai întâi el și mai apoi cu adevărat tu cel sau cea care așteptai să fii. Așteptarea aceasta nu-i decât forma de a ști că vei deveni tu cu adevărat. Această întâlnire poate să se întâmple în cazul în care planul scapă din vedere Cuiva doar în gândurile lor, ei știu că întâlnirea este prezentă, că ei sunt prezenți dar că nu pot trăi întâlnirea. Și atunci se bucură în gând de cei care sunt acum din faptul că au reușit să fie ce trebuiau să fie dacă s-ar fi întâlnit până la capăt.
Mai poți, în același timp bun, să ai parte de o întâlnire la care nu te așteptai, nici măcar nu visai. și întâlnirea aceasta te-a uimit atât de mult, pentru că întâlnirile reale, care schimbă, provoacă uimire reală, altfel nu sunt întâlnirile de care scriu eu aici, sunt doar intersectări dorite sau drumuri pe care ai luat-o că nu era altul mai bun, sau pentru că ți se părea drept și bun. Și în întâlnirea aceasta neașteptată ai devenit subit altul decât erai, cel real, și te miri de tine cel care ești acum. Însă rămâi în uimire când ești conștient că nu ai cerut, nici măcar nu ai fost conștient pe deplin de ce ai întâlnit și ce s-a schimbat în tine.

Oricare ar fi din cele două înțelesuri, știu sigur că poți, dacă ai gânduri bune cu tine și cu cei pe care îi întâlnești, să te bucuri pe gând. Să nu vrei să ai, ci să gândești, să nu călătorești, ci să te călătorești. Și asta o poți face o viață. Oriunde ai fi. E singurul gând care poate fi real. Restul, metamărunțisuri.

Când tăcerea nu-i un privilegiu

Sunt unele filme pe care, dacă nu le-ai văzut la cinematograf, degeaba le-ai văzut acasă. Așa e și cu The king*s speech. E un film din care îți răsună în minte, după ce ai ieșit din sală, tocmai tăcerile omului în încercarea de a rosti un cuvânt. Între ironie și a face haz de necaz filmul, cu un scenariu deosebit de simplu, nu te plictisește nicio clipă. Chiar dacă în zeci de imagini un om citește un text, face gimnastică în timp ce rostește cuvintele pentru a putea să-și controleze emoțiile. Istoria succesiunii pe tronul Marii Britanii rămâne undeva în spatele prieteniei care se creează între viitorul rege și așa-zisul doctor. Ceea ce îi spune Lionel înainte de a ține tocmai acest discurs al regelui este: Spune-i-o ca și cum i-ai spune-o unui prieten. Poate aceasta-i singura lecție pe care o putem rupe din film.

Cum vă spuneam , dacă nu l-ați văzut nu-i irosiți fundalul sonor pe o vizionare acasă. Eu l-am văzut în seara aceasta în Audimax, un fel de Aula Magna imensă, în cadrul unui fel de cinema pe care-l fac studenții, cu 2.5 euro intrarea, și cu tot felul de dulciuri și sucuri pe care ți le puteai cumpăra de la intrare.

Fimul până la capăt ne învață inversul zilelor noastre în care a tăcea, pe gândul tău sau al altuia, e poate mai greu și, până la urmă, mai bucuros, decât să știi să vorbești mult și prost, așa cum îmi mai amintește când și când un prieten.

Într-o după-amiază de duminică doi călători...

Când ziua bună nu se prea cunoaște de dimineață, mai că nu se vede, nu ți-e a aștepta soarele până pe la 4 după-amiaza cum apare de obicei.
Cu o călătorie doar de 15 minute, cu un peisaj în care dacă ar fi senin s-ar vedea Alpii, iar dacă e ceață spui că ești la capătul lumii cu adevărat, ajungi într-un orășel medieval, Meersburg.
Aici orașul liniștit urcă pe trepte până la cetate unde-i plin de lume și de magazine mici de suveniruri.
Și mai ales la tot pasul sunt mici terase cu arbori în felurite forme, cu vederea spre lac.
Terase în mijlocul viilor, unde strugurii sunt unul și unul pe crenguțe, de te întrebi de ce fiecare călător nu rupe câte unul.
Terase cu umbrele închise și scaune călduțe de lemn.
Terase sculptate în piatră, la înălțime, cu scaune odihnitoare de nuiele.
Terase la marginea grotelor săpate în piatră, cu flori de toate culorile printre ele.
Și mai ales cafenele-baruri-localuri, toate 3 în 1 unde-i cald și poți să-ți încălzești romantic mâinile la lumânări, și unde pizza-i bună și scumpă, iar cola este dublă chiar și când ceri una singură, și afli abia în nota de plată că nu-i din partea casei, ba mai mult, cu 1 euro bacșis sau ce o fi ca să nu uiți de ce-i ceață până la sfârșitul unei duminici liniștite de toamnă.

Parfumul. Istoria unei crime, 2006

Știam cartea, auzisem și de film și era pe lista celor pe care trebuia să le văd. A trebuit ca cei doi prieteni ai mei, nu credeam să am atât de puțini prieteni într-un oraș, sunt plecați și fericiți pe la Paris și Munchen. Când faci 6 ore cu trenul până la paris și vreo 3 ore cu mașina până la Munchen cum să nu pleci.

Dar să revenim la activitățile noastre. Filmul stă sub o căutare tăcută, moartă, a esenței ultime care poate să supună o lume întreagă. Dar pentru că nimeni nu atinge absolutul, poate doar în prietenie, tânărul Jean-Baptiste putea să facă lumea să se îndrăgostească, însă el nu avea capacitatea de a iubi. Cu un simț olfactiv peste limita firească, el învață că din îmbinarea a 12 esențe poate să descopere parfumul care să depășească în intensitate cele trei stadii ale unui parfum: primul stadiu pe care îl simți prima dată, al doilea stadiu, ceea ce se simte câteva ore, și mai apoi al treilea, ce rămâne imprimat câteva zile. Dar mai știa ceva Jean-Baptiste: adăugarea celei de-a 13 esențe va face din parfum esența absolută. Cele 12 arome se transformă în 12 femei pe care le omoară inconștient, tehnic, calculat, fără nicio remușcare. Pe a 13-a o regăsește în prima sa victimă de care își amintește și de la care a pornit întreaga sa obsesie și încercarea de a păstra mirosul trupului. Când parfumul este complet, când cele 13 esențe sunt îmbinate, acesta cade în conștientizarea faptului că a avea lumea prin descoperirea unei esențe nu înseamnă a avea dragostea.

Ce te învață filmul? Că fiecare lucru de pe lumea aceasta are un miros care poate să-ți trezească o mie de amintiri. Fiecare casă și mai ales fiecare om. Și cel mai greu lucru de realizat este să păstrezi imprimat în propriile simțuri acest parfum. Să-l poți inspira ca și cum obiectul sau omul s-ar afla lângă tine. Din păcate, putem inventa aparate de fotografiat, de filmat care să imprime și să păstreze chipurile ani întregi. Dar nu putem păstra în cutiuțe sau în sticluțe de esențe parfumul oamenilor.

Filmul nu e nici trist, nici pesimist. Este tăcut și real precum parfumul celor 13 esențe, fără ca 12 să trimită la un simbol religios iar 13 la un număr fatidic.

Ce lipsește într-o țară prea civilizată

Să poți să-ți iei ultimele filme de pe internet în câteva minute. Nici siteurile cu serialele online nu te salvează pentru că nu ți se deschid aici.
Să vezi melodiile, videoclipurile pe youtube, din 10 ți se deschide dacă ai noroc 1.
Să-ți reinstalezi programe pe laptop, fără licență nu se uită nimeni la tine, sau se uită prea mult și te trezești cu ditamai amenda.
Miile de minute orange, orele lungi la telefon cu prietenii. Aici doar cu bipuri și mesaje. Bine că măcar există mess și skype.
Cinema-ul cu filme subtitrate și nu dublate. E atât de trist să treci pe lângă cinema și să vezi filmele nou apărute și să nu poți merge pentru că toate filmele sunt în germană.
Învoiala românească în sensul că aduci mâine actul pe care l-ai uitat azi, numai să-ți dea legitimația. Până nu ai tot ce-i bifat acolo mai bine nu faci drumul.
Semințele la pungă, mereu când sunt în altă țară le caut la mâncarea pentru papagali sau alte zburătoare.
Prietenii de acasă. Oricâți ți-ai face aici tot parcă nu-i la fel.

Sportul ca mod de viață

Nu știu voi, dar mie îmi place să fac sport în orice anotimp. Astă vară am jucat tenis si la 8 dimineata, si la 12 noaptea in păcurari unde m-au mâncat țânțarii atunci când am luat bătaie și a trebuit să cedez locul. Mi-am cumpărat chiar și role nu demult și am apucat să-mi dau drumul cu ele de vreo 2 ori în copou sus și tot de vreo 2 ori duminica pe ștefan. Dacă nu ar fi avut limita de bagaje mi-aș fi adus aici cu siguranța patinele de iarnă pe care le-am ținut sub pat toată iarna trecută nemaigăsind timp să merg cu ele.

Acum se pare sunt în țara care trebuie. Aici toată lumea face sport, că-i 7 dimineața, 12 amiaza sau seara târziu. Îi vezi pe toți echipați chiar și pe ploaie, alergând pe pistele anume făcute. Poate că nu ar fi trebuit să rămân interzisă, perplexă și nemișcată de-a dreptul când am fost pusă față în față cu oferta lor de sporturi de la universitate, cu reduceri pentru studenți. Nu aș putea să vă fac o listă aici cu toate sporturile, voi scrie însă un articol întreg luni despre ele, să vadă lumea asta ce-nseamnă viață de student în care ai o mie de facilități să-ți menții capul limpede și prietenii aproape.

Dintre sporturile pe care nu prea le vezi în românia și nu le prea consideri sporturi sunt meditația zen, gymbrain, yoga și alte câteva forme chinezești-Tai chi chuan care îmi scapă acum. Nu sunt tocmai acesibile, un abonamnet pe 6 luni variază între 20 de euro și 50. Dacă vrei să faci ski ești dus la antreament de 2 ori pe săptămână pe o pârtie în austria sau elveția. Da, și minunile pot continua, de la aquafitness, bodyforming, masaj, aquabiking.

Ca tot omul care mai bine merge la ce știe mi-am făcut abonament la fitness care m-a costat pe 6 luni doar 18 euro plus 5 euro tichetul de înscriere pentru activități sportive la universitate. Aseară timp de vreo 40 de minute vreo 20 de oameni am făcut un fel de fitness-aerobic îndrumați de un instructor cu microfon într-o sală enormă. Cine mai putea după, putea să facă și la aparate, eu abia am putut ajunge la stația de autobuz. Dacă nu ai știut de prin septembrie că te poți înscrie la sporturi, nu mai găsești locuri nici la cele mai ieftine. Eu m-am pus pe lista de așteptare la înot, și mai că m-aș fi dus și la tenis, doar că și sănătatea costă aici, 100 de euro abonamentul.

Cam așa stau sporturile aici. Cam așa nu stau oamenii aici când au puțin timp liber. De aceea oamenii zâmbesc aici, și-s optimiști. Pentru că fac sport. Cei care fac sport știu bine ce scriu eu aici.

Cum poți să nu mai gândești, doar să te gândești

Weekendul acesta a fost mai frig ca iarna aici, dar așa rece de îți intra prin mănuși, eșarfă și căciulă tot aerul. Dar era în schimb atât de senin, încât albastrul se întindea peste tot, și pe Rin, și pe lac, și pe cer de nu mai știai dacă mergi sau înoți. Și în zare, pentru prima dată de când sunt aici, se vedeau Alpii. Eu una simțeam că sunt în filmul Heidi, fetița munților, era unul din filmele mele preferate ale copilăriei, cu bunicul acela cu barbă albă care avea grijă de nepoata sa. Și ei trăiau acolo în lumea lor mică și verde și beau lapte cald dimineața, și creșteau animale și aveau o liniște a a lor. Și am stat pe o bancă cu fața spre lac unde se vedeau Alpii un timp de nu-l mai puteai măsura. Și îți era greu să spui ceva, să gândești, poate doar să stai pe gând. De atâta frumusețe, cineva s-a reapucat de fumat iar altcineva a fumat deși nu o face de obicei. Doar eu am stat întinsă pe o bancă, în spate cu un soare liniștitor, în față cu o întindere albastră, cu lebede și rațe și mai încolo cu crestele albe albe. Și n-ai mai fi plecat așa frig cum era. Acestea sunt singurele clipe când poți fi liniștit și fericit fără un om. Oricum nici tu nu prea ești în astfel de momente. Aproape că ești bucuros dacă te întinzi pe gând și mai vezi și luna pusă pe cer rotundă de ziceai că-i desenată la comandă, musai să apară. Și cu soarele pe umeri, cu luna în privire, cu Alpii mai sus de frunte, cu albastrul la picioare la ce te mai puteai gândi?

Tomas Tranströmer, Câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură-2011

Pietrele

Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine.

Katze

Katze este un motan portocaliu care se crede cu adevărat stăpânul locurilor. Umblă tot cartierul cu mustățile pe sus, și de îi ieși în cale fără să-i vorbești fie se bagă între picioarele tale fie te apostrofează cu un mieunat nemțesc strident. Așa cum mă știu cei apropiați, sunt o adevărată generoasă când vine vorba de animale, cu stăpân sau fără. Dacă vreun motan vagabond ajunge la mine în casă, știe că frigiderul i se deschide și râuri de lapte, cașcaval, șuncă curg direct în farfurioara lui. Mai că le-aș face și o baie la domiciliu, dacă aș ști că nu își pun în activare gheruțele. Cam aceasta a fost povestea lui Mieunilă, când l-am găsit în cartier mic de tot și plin de purici. L-am luat în casă, i-am făcut baie, i-am dat să mănânce și nu i-am mai putut da drumul. Și a învățat marele Mieunilă de acum să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să deguste frișca de la prăjituri și mie să-mi lase blatul, să doarmă pe laptop unde e cald li să bea din paharul cu apă de lângă pat.

Aceeași poveste a fost și cu Mini, motanul surorii mele, pe care l-am luat de la centrele RSPCA din Anglia, pe care mi le-am dorit enorm demult să le văd. Și am căutat pe hartă și am ajuns la un astfel de centru care adună animalele fără stăpân și le dau spre adopție. Și l-am văzut pe Mini, a cărui poveste poate o voi spune eu cândva, tot procesul lui de adopție, cu inspectarea casei în care va sta de către un reprezentant al centrului, cu verificarea integrării lui după câteva luni.

Mă gândeam că poate aceasta va fi și povestea lui Katze, motanul portocaliu de care vă spuneam la început. Prin cartier umblă vorba că e foarte temperamental ba chiar că a atacat pe cineva. Astăzi l-am văzut plimbându-și coada pe lângă ușa mea și cum aici e cred mai frig decât iarna, de mi-am scos mănușile și căciula, m-am gândit la lăbuțele lui reci și l-am chemat în casă. Era a doua oară când mă vizita. De data aceasta i-am deschis frigiderul, i-am dat o mie de bunătățuri pe care un pisoi vagabond din România le-ar mânca dintr-o înghițitură. Nu a vrut să mănânce decât porumb la cutie. Și a mâncat până ce nu a mai putut, până ce s-a încălzit de tot și s-a aruncat în pat. Și cum l-aș fi lăsat să toarcă acolo cât eu mă luptam în limbi străine, însă gândul la puricii adunați din toate cotloanele nu m-a lăsat. Așa că am încercat să-l iau din pat, dar el se prinsee cu toate gheruțele. Și cu greu l-am dus la ușă, așa zgribulit cum se făcuse când l-a prins frigul de afară. Însă motanul Katze s-a întors către mine și m-a apostrofat în limba lui, dacă eram mai aproape cu siguranță mă trezeam cu o lăbuță, și jumătate de oră a mieunit la ușă, dar nu jalnic, ci a apostrofare. Și mă gândeam atunci cât de bună am putut să fiu cu acest motan, cum l-am primit în casă ca el să-și dezghețe lăbuțele de frig. Și Katze s-a simțit neîndreptățit că a fost at înapoi adevăratei lui case, din păcate a frigului de iarnă de acum.

Viata e buna cu tine

Când e dimineață tare și e cald și bine în pat, și e și mai bine cu fereastra deschisă și aerul rece care te trage afară.

Când butterbrezelul e cald și untul bun și mult și ieftin, la doar 20 de centi.

Când poți să alergi pe poteci cu pietre mici și albe de zici că sunt de râu, și pădurea e lângă tine și aerul tare și drumul întins și de un verde amestecat cu un roșu puternic.

Când pe la amiază stai pe zecile de bănci cu fața la lac albastru și mare ca o mare liniștită, și soarele e lin și muzica de undeva de peste mal ajunge până la tine.

Când oamenii te salută chiar dacă nu te cunosc de-ți aduci aminte de satul bunicilor unde toată lumea se salută dintr-o bunătate și o credință că așa e dat să fie pe lumea aceasta, să nu trecem unii pe lângă alții ca străinii.

Când ceasul arată la mână timpul bun pe care-l tot trăiești pe gând din când în când din gând în gând.

Când oamenii-s aproape departe fiind și-i găsești pe toți seara chiar și online dar tot față în față se cheamă.

Când poți să-ți imaginezi vocea și râsul până întrupezi bucurie cu bucurie și omul cu tot ce-i al lui.

Când orașul e plin de câini dar și de stăpânii lor de data aceasta, coafați, mari sau mici de-ți vine să-i strângi pe toți să le simți nasurile reci când e ceață.

Când la 1, 5 Eu cafeaua e mai mare decât tine și spuma mai ceva ca un zgărie-nori. Și-i aromată și multă.

Când de acasă primești oferte de angajare pe un post pe care chiar l-ai vrea și-ți spui că poate nu va fi așa de greu peste 2 ani să te așezi.

Când oamenii sunt buni și calzi aici și vorbesc limbi străine pe care să le înțelegi. Chiar și când vecinii chinezi se ceartă sau se alintă în limba lor de numai ei știu.

Când ai vrea și n-ai vrea să fii acolo și aici să te așezi într-o casă într-un gând.

Faceti-va timp sa ascultati

O altfel de așteptare

Dacă tot am scris, am citit și am mai trăit așteptări peste așteptări scriu despre așteptarea întristată de-a dreptul astăzi. Acum doi ani, tot aici, tot în aceeași lună, am primit un carnet cu o groaza de reduceri sau tichete gratuite. Am baut atunci cele mai negre, aburitoare, cu spuma multa si pufoasa deasupra de nu mai știai dacă dedesubt e cafeaua caldă sau rânduri de bezele dulci care-ți amestecau toate simțurile. Și am mers cu feribotul gratis până la un loc incredibil unde copacii erau tunși unul și unul ca în armată, unde florile creșteau din papuci pe post de ghiveci, unde rațe și păuni era din flori făcuți, unde fluturii ți se așezau pe umeri și se lăsau atinși pe aripi. Și cărări lungi și verzi îți linișteau picioarele care se domoleau printre trandafirii rozalii și de toate nuanțele. Și am visat că de data asta mă voi adânci și eu în nemișcare o zi întreagă la piscină, masaj și spa gratuit pentru o zi întreagă, și voi uita de limbile străine care mi se amestecă în fiecare zi și de cursuri și voi fi eu și eventual, cel mult, viața mea imaginară. Sau nimic. Și azi, la biroul unde știam că voi primi din nou mult doritul caiet, că-i voi răsfoi zecile de pagini fine și voi însemna fiecare cafenea unde m-ar fi așteptat biscuitele de miere pe marginea ceștii mele de cafea aburindă, și ceaiul în librărie, și vinul în hotel și spaul și insula si feribotul, îmi retrag mâinile pline de dezamăgirea cuvintelor Ați mai fost înregistrat o dată la noi, ați beneficiat. Și tot aburul cafelei mi-a trecut prin față și zilele mele împărțite pe cești de latte machiato si alte bunătățuri de mâncat sau de văzut s-au dus una câte una. Și am ieșit din birou înregistrată a doua oară dar fără caietul de reduceri de prima dată. Și cum aș fi stat eu în aburul piscinei în miez de iarnă când e prea ceață să-l vezi pe cel de lângă tine și prea frig să-ți ridici nasul din ceașca aburindă de cafea.

V-ați întrebat cine a stat înaintea voastră?

Poți să aduni urmă cu urmă lăsată de cineva și să-i faci trupul cu tot cu obiceiurile sale. Să cuprinzi o viață de om în câteva obiecte lăsate într-un anume fel. Cu toate că micul apartament pe care l-am găsit aici e complet gol, persoana care a locuit înainte a lăsat în urmă câteva obiecte. Numele îl știu din plăcuța de la ușă însă nu mă ajută foarte mult, nici măcar nu-mi dau seama dacă e o ea sau un el. Scrie cu portocaliu Salem S. Salem însă bănuiesc tot mai mult că este o fată. E o fată care, din lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, îmi seamănă foarte mult. Dedesubtul biroului i-am găsit cablul de la internet, pe care și l-a uitat probabil, un cablu portocaliu de-ți ia privirea. Dacă ar fi să-mi cumpăr eu un cablu l-as lua în o mie de culori să îmi înveselească apartamentul. O fi din întâmplare alegerea unui astfel de cablu, deși mi se pare greu să-l găsești de culoarea aceasta, eu una nu am văzut în niciun magazin.
În dulapul din pseudobucătărie am găsit, așa cum aș fi avut și eu într-un loc în care voi locui doar o vreme, câte un obiect din fiecare: un cuțit, o lingură, o farfurie, o tigaie. Nu știu de ce Salem le-a lăsat în dulap, mă gândesc că s-a grăbit înainte să plece, eu una le-aș fi dat prietenilor mei, de la cablu la făina pe care ea sau el a lăsat-o în dulap. Spre deosebire de mine, Salem gătea, mânca pește, pe care l-am găsit în congelator, cred că vreo două kg pe care din păcate l-am aruncat de vreme ce eu nu mănânc pește. Generoasa Salem mi-a lăsat de la detergent de vase la tot ce ține de produse de curățat în casă. Salem mi-a lăsat pe un raft un parfum mic, pe care din nou l-a uitat, și a lăsat, mai ales, curat.

Nu tiu in ce tara s-a intors Salem, dar ma gandesc uneori cand imi deschid fereastra la balcon dimineata că altcineva o deschidea poate la aceeasi oră, și rămânea nemișcată în geam respirând greu ceața și așteptând gândul, omul, timpul.

Despre bucurii

To laugh often and much;
to win the respect of intelligent people
and the affection of children;

to earn the appreciation of honest critics
and endure the betrayal of false friends;

to appreciate beauty,
to find the best in others,
to give one's self;

to leave the world a little better;
whether by a healthy child,
a garden patch or a redeemed social condition;

to have played and laughed with enthusiasm,
and sung with exultation;

to know even one life has breathed easier
because you have lived.

This is to have succeeded.

- Ralph Waldo Emerson

Voi ce fel de casă aveți?

Nu stiu ce-nseamnă pentru lumea aceasta să ai o casă. O fi locul în care te întorci seara de la serviciu, unde îți vine poșta regulat, un loc atașat de o adresă pe care o scrii în toate actele. Pentru alții o fi un loc unde sâmbăta dimineața faci regulat curat, unde ștergi geamurile la sărbătorile mari, unde îți schimbi câte ceva atunci când renunți să mergi într-o vacanță. O fi și locul în care începi să împarți camerele după copii, după rudele care te vizitează, unde nu ai voie să mănânci în altă parte decât în bucătărie, unde lucrurile trebuie să fie toate la locul lor. Ei bine, toți oamenii aceștia se pare că trăiesc mai ceva ca niște păpuși care râd sau întind mâna automat, care merg sacadat și care, dacă-i supui unui șoc emoțional, se desprind bucată cu bucată. Cine o vrea să trăiască așa, bine de ei. Sunt cei care trăiesc mult ca și casele lor de care au grijă mai mult decât de suflet sau de sufletele de lângă ei care cât nu ar da pentru o farfurie cu o prăjitură în pat și cu o bătaie bună cu apă pe hol. Unii mor de grija ordinii, ceilalți de grija ordinii celorlalți. Unii își șterg de praf tablourile prețioase, iar alții se chinuiesc să-și lipească desene din timpuri bune. Unii știu pe zile de curățenie când e timp de glume, pentru că dacă e de muncă, doamne ferește să o faci cu bucurie. Munca-i muncă și trebuie să fii mai serios ca la un examen.

Când se vor naște oamenii pentru care o casă e locul în care seara cineva îți sare de după ușă pentru că te așteaptă cu ochii pe ceas să vii, pentru care picioarele pot să fie goale pe jos pe gresia rece ca apoi să se încălzească turcește sub o pătură moale pe care tronează măsuța cu toate bunătățile comandate din lume, pentru care duminica deschizi ferestrele și taci pe gândul celuilalt în timp ce cuvintele sar înăuntru până nu le mai poți ține. Casele în care sâmbăta auzi voci unele peste altele ale prietenilor care vin să facă dezordine bucuroasă în casă cu povești, glume și tot ce ține de timpul pe care trebuie să-l împarți dacă vrei să-l ai plin. Oamenii pentru care casa-i cea a locurilor calde în care muzica umple casa, mirosul pufos de mâncare caldă te oprește locului, casa în care ziua nu-i de stat când afară-i răcoare și bine de mers liniștit cu mașina în dreapta sau în stânga de acum. Casa în care nu-i de stat, ci de râs, de visat, de crescut împreună unii pe alții câinele pe copil, pisica pe stăpân, stăpânul pe stăpână și în cele din urmă toți unul în altul. Casa cu un singur pat în care nu încap decât oamenii care nu se împart pe categorii de vârstă, grad de rudenie, zile de curățenie, sarcini de lucru, abilități de orice fel intelectuale. Oamenii care știu că oricât de departe ar fi tot într-o apropiere trăiesc.

Cât despre acasă, poți să o ai într-o mie de feluri, nu-ți trebuie numaidecât o casă. Un om doar.

Tot Toto rămâne pentru noi

Toto nu a fost un câine. Pentru cei care l-au cunoscut și l-au ciufulit și l-au tras de urechile lui crețe Toto a fost mai vesel și mai prietenos decât mulți dintre oamenii care ne înconjoară. Câinele cu blana pe bigudiuri părea să nu știe ce-nseamnă viața de câine, pentru că seară sau zi el te întâmpina la ușă cu o bucurie pe care cu greu o domoleai. Toto nu judeca omul niciodată, nu mirosea de două ori înainte de a-ți sări pe picioare. Toto a fost câinele cu inima cât un purice de pisică doar atunci când făcea câte o năzbâtie prin casă și, așa cum mi-l amintesc eu, se ascundea în spatele ușii din baie. Când vina era departe de el, inima lui creștea cât altele în ani buni. Toto a fost câinele care a capitulat în fața luptei câinești-pisicești și, înțelept din fire, a lăsat de la el locul din casă unde dunga de soare era mai caldă sau locul mai moale motanilor pe care i-a întâlnit. Toto a fost nostalgicul care a văzut viața cu ochii lui negri în fereastra unui apartament de la etajul 5. Și pentru că viața l-a răsplătit pentru generozitatea sa de câine, Toto s-a mutat la curte unde, ca orice bătrân înțelept, s-a odihnit liniștit. Toto, în cele din urmă, nu a fost, ci este undeva mai sus de etajul 5 de unde are grijă de câțiva pisoi care s-au născut prea târziu ca să-l cunoască pe Toto așa cum l-am cunoscut noi.

Cum a fost prima zi de școală a voastră?

Eu una am așteptat-o mai mult suflet decât trup. Prima și prima zi nu mi-o amintesc eu prea bine, doar ca stăteam în penultima bancă și nu prea înțelegeam eu ce se întâmplă. Recunosc, am intrat cu pile în clasa I, ai mei zbătându-se să fiu la cea mai bine cotată învățătoare din școală. Astfel că am avut colegi pe măsură, ca și fondul clasei dat în fiecare an pentru tot felul de atenții încât după fiecare ședință cu părinții ai mei veneau atât de apăsați de ziceai că sunt corigentul clasei. Și după așa patru clase am ieșit cu totii adevărate genii încă în devenire și prima zi în clasa a V-a ne-a fost pe măsură, cu un diriginte pe principiul la soare te puteai uita, da la el ba de frică. Dacă îți scăpa vreo hârtie pe lângă bancă și el o vedea erai în stare să o mănânci numai să nu te vadă că neglijezi într-un asemenea mod curățenia clasei. Și am avut profesori unul și unul în gimnaziu de am învățat cât nu au făcut-o alții în 7 vieți. Așa hărăziți de soartă și de studiu, am intrat într-o vacanță binemeritată în liceu, unde n-am știut ce-i stresul, unde aveam timp de citit toate bibliotecile din lume, unde am făcut reviste de ecologie, piese de teatru, unde ne-am vândut biletele luate de diriginte la un film românesc istoric să avem de suc la o terasă.

Prima zi de școală e mai degrabă prima zi a fiecărui an care e românesc de asemănătoare pentru fiecare. cel puțin pentru generația mea:

1. Mereu aveam o pereche de blugi noi pe care îi luam în prima zi, sau oricum o haină nouă.

2.ne găseam în curtea școlii într-un haos în care fiecare își găsea câte un subiect de conversație cât erau discursurile de început de an
3. ne luam rapid orarul care mereu ar fi putu să fie mai bun, mai lejer
4. ne întindeam apoi la vorbă la o terasă de pe lângă liceu și ne plănuiam anul. Dacă era anul majoratelor făceam liste adevărate să vedem cum ne vom sărbători
5. după-amiaza ne întâlneam doar prietenii buni și comentam cum mai arăta unul și altul dintre colegi, cât a crescut în greutate, cum s-a vopsit.
6.iar seara trăiam emoția de a ne pune ceasul să sune și să o luăm de la capăt cu trezitul dimineașa, cu răcoarea și ploaia de toamnă, cu împărțitul unei bănci și a unor pauze.

Lupta gândului cu numele

Într-adevăr, numele,/Sprijinindu-se/ca într-un toiag/de trupul meu,/s-a azvîrlit împotriva lui,/cel fără nume/cel care/este numai trup,/împotriva lui “tu”,/trupul tuturor numelor,/împotriva lui “tu”,/tatăl tuturor numelor.

Dar el/cînd se revărsau zorii/nu s-a mai gîndit la mine./M-a uitat.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis/şi i-am spus: “Eu sunt numele meu”./“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis/şi i-am răspuns:/“Tu vrei să fiu altul,/tu vrei să nu mai fiu,/tu vrei să mor/şi să nu mai fiu./Cum o să-mi schimb numele?”

Eu sunt numai numele meu./Restul e “tu”, i-am zis./El nu m-a auzit, căci el /se gîndea în altă parte.

De ce o fi spus atunci:/“te-ai luptat cu însuşi cuvîntul /şi l-ai învins!”

Să fi fost el însuşi cuvîntul?

Numele să fie însuşi cuvîntul?/… El care este numai “tu”,/tu şi tu şi tu şi tu,/cel care-mi înconjoară numele?
(N. Stănescu)

Cum mi-am petrecut sfârșitul numelui

Ziua de azi mi-a fost răcoroasă ca ploaia care m-a tras de mânecă și m-a făcut să văd că e toamnă. Mă strânge gândul că vine și că va avea alte drumuri decât cea de anul trecut care mi-a fost preaplină, bucuroasă ca o poveste nemuritoare din acele cărți vechi din care sora mea îmi citea în fiecare seară. Când ai mei mi-au cumpărat Frații Grimm, cartea cât o cărămidă, știu că mi-am dorit să mi se citească în seara aceea toate poveștile. Și așa a citit săraca sora mea în timpul cât nu recunoșteam literele cât nu a citit ea toată viața după.

Și ploaia asta m-a prins pe mine azi pe stradă în sandale și pantaloni trei sferturi, fără umbrelă și mă miram de orașul acesta al copilăriei și adolescenței mele, în care știam pe de rost drumul până la Petru cu o escală la Curcubeu să o culeg pe Anda. Cu o bancă în spatele unui bloc unde în fiecare duminică stăteam ore întregi de vorbă cu semințe și ciocolată albă. Astăzi era același oraș, același drum, dar unul tăcut care din păcate nu mă mai duce nicăieri. La Curcubeu nu mă așteaptă nimeni la semafor, ci undeva într-un cartier aproape de mine în Iași, nici măcar Maratonul, punctul de reper al casei mele nu mai există, oamenii se întâlnesc la mall și nu în spatele blocului, iar mașinile sunt multe și nu mai opresc la trecere ca mai demult. Dar eu o să opresc Toyota mea verde. O să o opresc din priviri până când o voi avea.

Și am mai avut o prezență mai ceva ca o aversă la o conferință internațională, atât de internațională încât la secțiunea mea eram 4 oameni, 3 din Iași si cineva din Oradea. Dar mi-am luat mapa, și pixul și ecusonul care îmi plac de mor la conferințe și i-am lăsat cu coctailul, îl scriu cum l-au pronunțat ei, și mi-am văzut de ploaia mea care s-a ținut după mine azi.

Și așa cu ploaia lângă mine m-a sunat atâta lume cât nu au făcut-o niciodată în toată viața mea. Până și instructorul meu auto m-a sunat sa-mi spună La mulți ani, ca să înțelegi situația. Am primit până și două cadouri ceea ce nu s-a întâmplat ever de ziua numelui. Și ziua mi-a fost caldă ca toate bunătățile pe care le mănânc de când sunt acasă, de nici nu trebuie să duc gândul sau pofta până la capăt că deja se coace în cuptor. Și patul se face singur, cafeaua miroase de cum îmi deschid ochii, perdelele de soare au grijă să țină dimineața ascunsă să dorm mai mult, cărțile din madrid si din palma de mallorca se obisnuiesc puțin câte puțin cu mine, dosarul meu de bursă pe anul 3 de doctorat aproape că e gata, iar casa mea din iași mă așteaptă cu sufletul strâns să-mi strâng lucrurile. Cărți, măsuțe de laptop, de mâncat în pat, cutii peste cutii de tot felul toate vor face drumul acasă la suceava unde mă vor aștepta până când voi veni la ele, la el.

Dar și mâine e o zi. Tot a mea, pare-mi-se!

Câți dintre voi aveți pașaport electronic?

Pentru că mi-am cam pierdut actele în Barcelona anul trecut, probabil chiar în aeroport, am rămas fără pașaport și certificat de naștere. Să rămâi fără pașaport e ca și cum ți-ar lipsi o mână dacă ești cu gândul mereu la o altă țară pe care să o vizitezi chiar în călătorie fiind. Așa că mi-am făcut anul trecut pașaportul valabil un an cu gândul că voi merge să vizitez Chișinăul, și să-mi cumpăr toate sortimentele de bomboane Bucuria de pe pământ. Nu am mai fost nici până în momentul de față, deși e la doar 2 ore de Iași, probabil voi merge când voi locui la mii de km și voi simți că voi vizita un loc exotic. Și cum anul acesta a trecut cât alții în vremuri lungite, mi-a expirat și mie pașaportul.

Am auzit despre pașaportul electronic tot felul de povești, cum că e cu cip, încât mă și vedeam cu ceva implantat sub piele așa cum în afară unele animale au să fie găsiți de stăpâni în cazul în care se pierd. Și îmi imaginam cum în magazine la casă va începe să sune alarma de cum mă apropii. Am pățit-o de două ori și e de-a dreptul unul dintre cele mai penibile momente: într-unul m-a pus să scot tot ce am din geantă și chiar îmi imaginam că poate, fără să-mi dau seama aș fi pus o cutie de gume în loc de coș în geantă, însă nu se întâmplase asta. Și mai apoi m-au pus să mă dezbrac de haină si m-au întrebat de două ori dacă nu am luat haina de la ei din magazin.

Și cu astfel de gânduri m-am dus astăzi să-mi fac pașaport, în fața mea oamenii îmbrăcați la cămașă, ca tot omul cu cap care va apărea într-un document oficial. Eu în pantaloni scurți și tricou de ziceai că merg la tenis. Și atunci mi-am dat seama că nu-i mare lucru în pașaportul acesta, tot poză îți face, tot aceleași taxe le plătești, doar că îți ia amprentele de la degetele arătător de la ambele mâini. Și iată cum poveștile despre acest miraculos pașaport valabil pe 5 ani și-au pierdut hazul de vreme ce nu devii nici animal de casă cu cip implantat, nici vreo hologramă. Ci un om care va arăta pașaportul în aeroport îmbrăcat sportiv și cu părul învolburat de la ploaia de afară. Asta-i singura diferență până la urmă, fotografia pentru care te pregătești în cazul primului pașaport obișnuit. Și că ești mai aproape în acte de vârsta ta. Eu încă îmi mai folosesc pozele din clasa a XII-a pe abonamentul de autobuz și în carnetul de doctorand. Tot eu până la urmă cu aceleași amprente. Cam da, nu?