Ce m-a învăţat 2012

La fiecare sfârşit de an mă gândesc la oamenii şi locurile care mi-au adus ceva nou, care m-au învăţat că se poate trăi şi altfel, care m-au format într-un fel sau altul. Aşa cum de altfel am crezut mereu, cu cât te înconjori de oameni de la care ai de învăţat, fie că îţi povestesc o călătorie, o carte sau un film, cu siguranţă din întâlnirea cu ei pleci mai bogat.

Anul acesta a fost generos cu mine în astfel de locuri şi oameni încât pot spune că am trăit cu folos şi că nimic nu-i întâmplător în viaţa aceasta.

Primul om la care mă gândesc din anul acesta este, tocmai, un străin, care m-a găzduit 3 zile în casa sa în ultimele mele zile de germania. Cum nu aveam unde să locuiesc până să am avionul spre România, m-am mutat în alt oraş din germania la o colegă de doctorat. Doamna la care ea locuia nu doar că m-a găzduit în casa ei cele 3 zile, dar ne-a organizat călătorii, bucurându-se ea însăşi că trăieşte o experienţă nouă cu 2 români, un sud-american aflat la o specializare în medicină în Germania şi un postdoctorand din Olanda. Pe toţi 4 ne-a tratat ca pe nişte prieteni foarte apropiaţi, deşi vârsta ei era de mult trecută de a doua tinereţe, ne-a învăţat pe scurt ce e generozitatea reală care, mie una, nu mi s-a dat niciodată să o cunosc în asemenea proporţii. În dimineaşa plecării, m-a dus la aeroportul din stuttgart, spunându-mi că sunt binevenită în casa ei oricând voi vrea să revăd Germania. Câţi dintre noi am face asta, mă întreb. Eu sigur am învăţat, în 3 zile, o lecţie de generozitate şi de ce înseamnă să fii un om bun cu adevărat, cât nu aş fi învăţat în ani întregi acasă.

Să fii un timp îndelungat departe de familie nu-i un lucru tocmai uşor uneori, chiar dacă celor de acasă li se pare extraodinar să te afli într-o ţară civilizată. Ce m-a învăţat anul acesta este că familia nu înseamnă doar legătura de sânge nicicum. Îmi voi aminti mereu duminicile care ne regăseau în konstanz, în casa andreei, care ne gătea prânzul de duminică. Eram ca o adevărată mică familie de 3 oameni care mâncau împreună în fiecare duminică, despre care nu-mi imaginez că nu voi şti de acum încolo nimic. Oameni a căror apropiere se creează nu după ani întregi de prietenie, ci după o experienţă în care oamenii cu care te regăseşti într-un loc departe de casă devin, în cel mai real sens, o familie.

Ce am mai învăţat? Că experienţele cele mai frumoase sunt cele imprevizibile, cele care la momentul respectiv ţi se par poate grele. Cele 3 zile la Viena, în care nu ne mai simţeam picioarele seara, cu alergatul prin aeroport pentru că nu găseam check-inul pentru Zurich, oboseala din zurich şi somnul pe o bancă pe malul apei în zurich, fără grija că vom fi furaţi, că ni se va întâmpla ceva. Cele 10 ore pe care le-am petrecut în aeroportul din roma din cauza întârzierii avionului sau o nuntă între prieteni la bruxelles. Dimineţile în jurul unei mese de dinaintea nunţii în care ne întrebam unde ne-a dus viaţa pe fiecare.

Toate aceste experienţe te învaţă să fii flexibil în gândire, să nu te plângi dacă trebuie să dormi într-un sac de dormit pentru că nu ai o cameră de hotel, că uneori trebuie să alergi după lucrurile pe care le doreşti în viaţă sau după avioane, că există în lumea aceasta nenumăraţi oameni de la care ai atâtea de învăţat şi atâtea locuri de văzut, încât uneori te întrebi cu adevărat care e normalitatea şi sensul acelei fraze pe care ştiu sigur că v-o amintiţi din şcoală..numai liniştea colibei tale te face fericit...

O lună în Thailanda

Primul lungmetraj al regizorului Paul Negoescu ne demonstrează că în România se pot face şi filme cu subiecte cotidiene, simple, lăsând în afară subiecte precum comunism, sistemul medical din România mult prea prezente în producţiile cinematografice.
O lună în Thailanda e un film despre şi pentru tineri. Nici acest film nu scapă realităţii româneşti, de vreme ce situaţiile, dialogurile tinerilor, experienţele pe care le povestesc într-un interval temporal foarte scurt, o noapte, par copii autentice dintr-o viaţă studenţească: experienţe ciudate Erasmus, departe de casă, trecerea dintr-un club în altul a tinerilor în noaptea de revelion, discuţiile fetelor despre zodiac şi despre relaţii, şi schimbul rapid de iubite de către protagonist.
Meritul filmului constă tocmai în comprimarea unor dialoguri şi experienţe într-un timp foarte scurt, fără a plictisi spectatorul. Fără a ieşi însă de la film cu întrebări, subiecte de discuţie, interogaţii existenţiale. Un film uşor, pentru tineri. Un film de văzut, care demonstrează că cinematografia românească e pe drumul cel bun şi că merită urmărită fiecare apariţie cinematografică.

Ei nu ne văd, dar noi îi vedem?

Săptămâna aceasta am fost la un film accesibilizat pentru nevăzători. În spatele sălii, un domn trecut de prima tinereţe era însoţit de câinele său, Cloe, câine antrenat pentru nevăzători. Mi-am adus aminte că anul trecut, când eram în germania, o doamnă se plimba printre rafturile bibliotecii cu câinele său care o ajuta să se descurce. Acolo nimeni nu întorcea privirea, nimeni nu avea mirarea mea; era firesc, normal, omul acela era ca oricare dintre noi. Indiferent de deficienţă, omul acolo nu doar că era integrat în societate, dar nimeni nu conştientiza în mod direct că îl ajută să se integreze. Nimeni nu-l privea altfel, nu-l caracteriza drept e şi el un om normal, de parcă acest normal ar fi antonimul de drept al anormalităţii. Mi-am adus aminte cu acest prilej de o colegă de facultate cu deficienţe de vedere a cărei mamă a însoţit-o zi de zi la cursuri, a scris cot la cot cu noi cursurile profesorilor, a stat cu fiica ei timp de 4 ani în cămin pentru a o ajuta să aibă o viaţă, din nou, normală. Mai mult decât ambiţia fetei, pentru că noi toţi aşa am caracterizat-o, ne-a mişcat cu adevărat mama care, la finalul celor 4 ani de facultate, ar fi putut obţine pe drept cuvânt şi ea o diplomă de absolvire.Până la urmă, a face o facultate cu deficienţe fiind este în românia un act de eroism, de curaj, de dedicaţie. Şi nu un fapt firesc, ca oricare etapă a vieţii oricăruia dintre noi. În Germania, în staţie, autobuzul se înclina tocmai ca persoanele în cărucior sau cu orice problemă să coboare singure, să li se facă firească deplasarea. La locurile de muncă sau la facultate printre colegi nu conştientizai dacă unul dintre ei este integrat, asimilat, beneficiar sau orice altă denumire care circulă în vocile celor care, măcar, îi văd pe cei care nu ne văd pe noi.

Cum scapi de dorul de ducă?

În seara aceasta am aşteptat o prietenă foarte veche de la aeroport. Am stat apoi vreo 5 ore în gară până ce trenul ei avea să plece. În jurul nostru, oamenii veneau cu tot feluri de trolere, genţi, grăbiţi, în aşteptare unei noi destinaţii.. Tânjind mă uitam la trolerele lor în care se vedea încă banda pusă la check-in-ul din aeroport. De unde veneau şi unde se opreau acei oameni? Câte mijloace de transport aveau să ia până la destinaţie? Cât vor sta într-un loc? Poţi să simţi familiare gările şi mai ales aeroporturile? Să ştii că asta te face fericit, mereu noul, mereu călătoria...
Cred că există în unii din noi un dor de ducă, o neputinţă de a sta într-un singur loc. Să tânjeşti mereu după un loc nou, după o călătorie, după un tren, după o casă nouă, goală, în care să ştii că vei sta doar un timp. Cum ajungi să-ţi vezi prietenii cei mai vechi în gări sau în aeroporturi, pe fugă, ştiind că mereu unul va rămâne pe loc şi celălalt va pleca? Cât poate dura călătoria până să-ţi găseşti locul? Cum recunşti locul în care ţi-e dat să rămâi de vreme ce, odată ce ai ajuns într-un loc, te gândeşti unde vei pleca de aici? Cât poţi să-ţi duci casa în spate asemenea unui melc? Mereu nu pe picior de plecare, ci cu gândul la o altă plecare, la un alt oraş în care, cine ştie, ceva, cineva te va opri nu să nu mai pleci, ci să nu-ţi mai doreşti ca aerul uneori aeroporturi şi gări şi limbi străine şi străini, până la urmă, în care, ciudat, niciodată nu te simţi cu adevărat străin..

Bucuriile sunt mărunte

Sunt zile şi zile, şi-n unele zile îţi ajunge o cană de cafea latte în 3 straturi, cu spumă ca de zăpadă şi aromată mai ceva ca scorţişoara. o plimbare seara pe o alee lungă, de să nu se mai termine, cu ceaţa de să nu-l mai vezi pe cel de lângă tine. să fie doar voce sau râs. mai bine râs. şi o casă călduroasă, cu covoare moi, în care să mergi desculţ şi să-ţi fie şi atunci cald. şi să fie o toropeală de sobă cu lemne, ca la bunici, când e prea cald şi prea bine. şi merele coapte cu zahăr şi tăcerile nopţilor de la sat. sau de la munte. şi prima zăpadă.

Poate să-ţi fie dor de un oraş ca de-o persoană?

Zilele acestea am văzut o poză cu prima zăpadă din Konstanz. Pentru că toată lumea pare extrem de fericită din pozele de pe facebook, până şi oraşul meu de acum câteva luni părea fericit. Mi-am adus aminte că anul trecut la konstanz prima zăpadă a fost noaptea şi m-am trezit cumplit de tristă că am ratat-o. Dar m-am bucurat să văd aleea din spatele casei mele albă, puntea de lemn de lângă Imperia aluneacoasă de la zăpada topită şi măsuţele teraselor acoperite de un strat moale de zăpadă. Şi mi-am adus aminte de duminicile la mersburg, peste lac, de turistii elvetieni luând cina la terase, acoperiţi de pături colorate şi, de fapt, de anul care nici nu ştiu cum a trecut şi cum am trecut şi eu prin el fiind acum atât de departe şi totuşi, în nostalgia care mă încearcă destul de puternic uneori, atât de aproape.

Poză-Enara Perez de Heredia

Când Isadora dansa

CAND ISADORA DANSA
de Martin Sherman, traducerea Ada Lupu
regia, coregrafia şi costumele: Răzvan Mazilu

 

 cu: Maia Morgenstern, Mihai Smarandache, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Jeanine Stavarache, Mircea Constantinescu, Vlad Logigan/ Andrei Runcanu şi Monica Petrică

 

Un pian prăfuit în mijlocul scenei pe post de cameră privată, pat conjugal, masă de festivităţi şi scenă de dans. O artistă aflată la capătul unei cariere de succes, cu un soţ poetic a căror neînţelegere se ascunde în spatele limbii prin care nu pot să comunice. O frumoasă dansatoare, Isadora în tinereţe, şi un Chopin care îi răscoleşte sufletul şi orgoliul de artistă.
O menajeră foarte bine jucată,  din alt secol şi cu o atitudine de guvernantă severă, un tânăr grec al cărui accent aduce umorul alături de costumul rozaliu al italianului şi de amestecul de limbi străine prin care nimeni nu înţelege pe nimeni. Un translator prea diplomat pentru a traduce poemele dure ale lui Serghei. Şi o Isadora pasională, dezechilibrată în gesturi şi cuvinte, mistuită de dragostea pentru artişti, dar mai ales pentru artă.
Să-ţi asculţi sufletul pentru a putea dansa e ceea ce Isadora nu mai poate face pentru că sufletul ei i s-a risipit pe diferite scene, atingând sufletul celorlalţi prin dans.
Un joc tumultuos, nu lipsit de umor, o scenografie deosebită şi un decor aproape muzical.
O piesă care vă impresionează sigur dacă încă mai credeţi în artă şi în pasiunea distrugătoare a unui artist!

 

Un spectacol de Ada Milea

Spectacol-concert dupa GELLU NAUM
muzica si adaptare de Ada Milea

Vă recomand spectacolul:
pentru că e un alt fel de teatru, un musical care surprinde ironia şi jocul din piesele lui Gellu Naum extrem de bine.
pentru că punerea în scenă a piesei (vă recomand să citiţi piesa înainte pentru a vedea jocul pe care l-a făcut Ada milea în scenă) te face atent, te interoghează şi pe alocuri te amuză: papagalul din piesa lui G. Naum e pe scenă un tânăr care cântă pe ritmuri de hip-hop şi rock şi repetă aceleaşi cuvinte, femeile din piesă au şi rolul colectiv de cor, pe acorduri care te fac să râzi sau cazi pe gânduri, sirena din piesă e o femeie cu paiete cu o voce foarte frumoasă, ca şi Robinson şi Piratul.
pentru că Ada Milea e undeva în capătul scenei, aplecată peste chitară, şi abia aspre final cântă mult aşteptatul solo.
pentru că, deşi durează o oră, e de ajuns să te prindă energia muzicii, ironia replicilor, jocul-cântec foarte bun şi o regie de admirat
pentru că exista subtitrare în engleză deasupra scenei
pentru că e Ada Milea şi merită să o vedeţi în spectacol!


PS. În faţa Teatrului Odeon, aşteptând persoana cu care mergeam să văd piesa, m-am aşezat pe o bancă şi, cum la metrou am o carte, începusem să citesc. Lângă mine se aşezase un domn, chiar foarte bine îmbrăcat, aşteptând şi el să intre  la piesă. Şi eu citind deosebit de intelectual Memoriile lui Salman Rushdie, el îşi scoate punga de seminţe şi începe să mânânce aruncând, în faţa Odeon-ului, seminţele pe jos. Cât de paradoxal este să vii la teatru bine îmbrăcat, să vrei să faci ceva cultural duminica seară şi, aşteptând să intri, să faci un şir de cozi de seminţe lângă o fată şi ea frumos îmbrăcată şi mai citind pe deasupra! Eram amândoi o glumă culturală foarte proastă! Din cauza mea, evident!

Dupa dealuri, regia Cristian Mungiu

Am citit multe articole, postări pe bloguri, unele controversate despre film, de la lungimea lui, peste 2 ore (pe care eu una nu le-am simţit, nu m-am uitat la ceas niciodată cu gândul să se termine), la imaginea pe care o are România. Cred că multă lume aşteaptă sentinţe, judecăţi ale cazului Tanacu; dacă mergeţi cu acest gând la film, nu le veţi găsi.
Ceea ce aduce atât de mult filmul După dealuri este multitudinea de întrebări pe care le lansează, pe care le-am regăsit, încât cu uşurinţă s-ar putea face alte filme plecând de la anumite secvenţe din film. Nu cred că s-a dorit o problematizare a religiei, nicidecum, a spaţiului închis al mănăstirii în care nimeni nu ştie ce se întâmplă. Ceea ce am regăsit de problematizat sunt multe alte aspecte: de la destinul copiilor care cresc în orfelinate, pe ce drum o iau când nu mai pot sta acolo, dependenţa care se creează între copiii care împărtăşesc aceeaşi soartă, la destinul celor plecaţi în afară şi la singurătatea care îi dezechilibrează.
Filmul aduce spre discuţie de fapt psihologia a două tinere care, odată ce au plecat din orfelinat, nu se mai întâlnesc în acelaşi punct, şi de aici ruptura; Alina, venită din Germania, nehotărâtă, chinuită de singurătate, însă cu ştiinţa lumii din afară; Voichiţa, fata tăcută, aparent mai înţeleaptă care înţelege neregulile lumii în care ea îşi găsise liniştea abia spre final.
Dacă filmul caută vinovaţi între măicuţe? Dacă preotul apare acoperit de o culpă deosebită? Nu cred că filmul aruncă vini, ci pune sub întrebare până unde putem trasa linia. Până unde lumea din afară, a noastră de altfel, atinge, într-un fel sau altul, cercul închis al unei mănăstiri. Experienţa şi lipsa de experienţă, credinţa sub toate formele şi, mai ales, apropierea dintre doi oameni până la imposibilitatea desprinderii.
Plusul real al filmului sunt actorii, rar să vezi atâţia oameni jucând atât de natural, de la preot la maica stareţă, la Alina sau Voichiţa. Cât despre final? Nu avea cum să fie altul, spun eu.

Despre oameni şi melci

Dacă nu l-aţi văzut încă, vi-l recomand. E o comedie nostalgică cu inserţii de telenovelă spaniolă chiar în limba spaniolă. Nu ştiu dacă se putea alege un actor mai bun decât Dorel Vişan în rolul directorului de întreprindere care nu ştie ce-i diplomaţia, omenia faţă de sute de angajaţi rămaşi fără locuri de muncă într-un orăşel în care nu se întâmplă niciodată nimic. Ştie însă franceza cât să-şi obţină câştigul vremurilor imediat postcomuniste şi înlocuieşte diplomaţia română-franceză cu târgul în clubul de noapte şi cu învoiala tipic românească. De cealaltă baricadă, tânărul muncitor crede că poate salva fabrica prin societatea Pro Familia, unde, mai ceva ca într-o dramă, află că de fapt nu este tatăl biologic al copilului său. Decor specific filmelor cu subiect autohton, din care nu lipsesc cuplul tânăr de muncitori la început de drum, apartamentele înghesuite cu carpete pe pereţi şi mileul pe televizor, şi mai ales fata tânără cu veleităţi de secretară dorită de toată lumea, peste care dă norocul prin tânărul francez care-i cântă Julio Iglesias şi, mai mult, ca un adevărat erou, salvează fabrica.
Există câteva cadre foarte frumoase în film, de la imaginea reluată a melcului pe frunza verde, la călătoria cu trenul. În rest, umor tipic muncitoresc, întâlniri romanţioase mai degrabă decât romantice şi "drumurile noastre toate" într-un film care vă relaxează şi chiar vă amuză!

11 oraşe şi 6 ţări (II)

Din decembrie, pe când prietenii din konstanz sărbătoreau noul an în mijlocul Parisului, eu eram pe un mal german privind artificiile pe malul elveţian. Nu cred că voi mai avea o asemenea noapte plină de artificii, în atâtea oraşe, pe două maluri de ţări. Ce-mi amintesc însă şi mai bine a fost dimineaţa de 1 ianuarie, pe feribot, o dimineaţă foarte clară în care Alpii se vedeau cumplit de bine, de albi şi de aproape.

Călătoriile peste lac au fost săptămânale. Despre oraşul Meersburg voi scrie un post întreg. Puţin cunoscut în România, este un oraş foarte vizitat de occidentali, pentru călătoriile pe Bodensee, pentru oraşul vechi, serile la terasele restaurantelor. Şi mai ales pentru apusuri.

O nostalgică şi veselă zi a fost o zi primăvăratecă la Ueberlingen, oraş pe malul Bodensee-ului. A fost printre primele zile când ne-am plimbat desculţi prin iarbă, când am stat întinşi printre flori, ne-am fotografiat în sute de poze ca să nu uităm de noi.

Intr-o duminica de festival ne-am aşezat pe insula Mainau, pe care am vizitat-o de vreo 4 ori. Dar niciodată atât de înflorită încât nu puteai să cuprinzi locurile de flori. Ziua noastră s-a terminat cu un concert al unei trupe din Hawaii şi mai apoi pe nişte şezlonguri pe o mini-plajă cu nisip. Dar si despre Mainau voi scrie un post diferit, merita promovat si mai ales vizitat.

Ca un ultim oraş din apropiere a fost Ravensburg-ul, oras tipic german, din care ne-a lipsit lacul, parcurile in care sa ne intindem pe iarba. Dar am vazut o nunta frumoasa pe strada, o fantana pe care am tot pomenit-o dupa si mai ales, la intoarcerea cu trenul, am stat langă o doamna plecata din romania de zeci de ani.

In luna mai am dat startul unei traditii, pe care sper eu sa o ducem in fiecare an, si anume un weekend cu surorile in Europa. De data aceasta a fost roma pentru ca eu deja imi planuisem excursia cu cateva luni inainte. Despre roma am scris un post intreg. A fost cea mai obositoare calatorie pe care am facut-o, cea mai frumoasa in multe privinte, mi-am vindecat 10 la suta frica de inaltime urcand toate cele cateva sute de scari in basilica san pietro, am fotografiat ilegal in capela sixtina, am luat cina langa Columna lui Traian, am dormit o noapte intr-o biserica sau o chilie academic de prietenesc si am fost asteptata la gara din Termini asa cum ii sta bine omului cu drumul. Si am pastrat in minte cei mai frumosi copaci, pinii, seara in trastevere, vaticanul pe la 10 seara si, bineinteles, calatorii ilegale cu autobuzul noaptea pentru ca nu mai gaseam de unde sa-mi cumpar bilet.

A urmat apoi o saptamana plina in iunie cu Bruxelles, Bruges si Viena. Plină de prieteni, de nopti in care am impartit vreo 10 oameni aceeasi casa, in care am stat noptile in jurul unei mese inaintea unei nunti in Bruxelles. In care, pana la urma, ne-am dat seama ca am crescut si am plecat care unde i-a fost mai bine sau mai cald. Sau mai aproape.

11 oraşe şi 6 ţări într-un an (I)

Dacă m-ai fi întrebat la început de octombrie trecut ce avea să urmeze anul acesta atât de plin în călătorii, ţi-aş fi răspuns că e doar un an de lucru la universitate, în bibliotecă pentru doctorat şi la cursul pe care l-am predat studenţilor de aici.

Făcând bilanţul acum în apropierea termenului de a mă muta din nou am realizat că anul meu a însemnat de fapt călătoria în 6 ţări şi 11 oraşe diferite. Cum am avut timp să ajung în toate, parcă nici mie nu-mi vine a crede. Ce îmi amintesc bine este timpul petrecut prin aeroporturi, cu întârzieri de neimaginat, peste 10 ore în Stuttgart şi vreo 6 în Roma. De 2 ori am dormit în aeroport pentru că nu am mai prins niciun tren înapoi spre konstanz şi o dată am înţeles pe pielea mea ce înseamnă taximetristul bucureştean care acceptă euro, ron , orice monedă, atâta vreme cât eşti dispus să-i plăteşti cât pentru 3 călătorii până la gara de nord.

Călătoria mea a început într-un avion Blueair care scârţia din toate închieieturile încât spuneai că se va deschide uşa în orice clipă. Însă a meritat tot anul, călătorie cu călătorie, care m-a învăţat cât alţi ani în zece ce înseamnă relaţiile sociale, interculturalitatea, traiul de unul singur în locuri în care familia devine instant oamenii care acasă îţi erau doar cunoscuţi, bucuriile simple de a te arunca în primele patiserii din oraşul vizitat, de a încerca toate cafelele posibile în fiecare oraş (nu am să uit dezamăgirea cafelei din roma servită în 5 minute, în picioare la bar, pe fugă pentru că aşa e obiceiul) şi mai ales de a te pierde pe străduţe, prin muzee şi, bineîneşeles, prin casele prietenilor care te adăpostesc (chit că sunt mai degrabă biserici decât hoteluri:=)).

În noiembrie am revăzut Zurichul după doi ani şi l-am regăsit la fel de plin de turişti, la fel de foarte bogat din care mi-au rămas două imagini clare în minte: femeile extrem de elegante aşteptând să intre la un spectacol de Operă şi, ceva mai casnic şi culinar, primul meu fondues, specialitate elveţiană.

A urmat apoi decembrie în care, ca niciodată atât de norocoasă, am câştigat la tombola organizată de universitatea Konstanz un loc într-o excursie la Strasbourg (a fost a doua oară când am ajuns la strasbourg, îl văzusem cu 2 ani înainte)care viza Parlamentul European, şi program de voie prin oraş. Ce-mi aduc aminte? Urşii imenşi pe post de decor în oraş(te simţeai cu adevărat în oraşul lui Moş Crăciun, un copil nu cred că ar mai fi plecat de acolo) şi şedinţa în plen de la Parlament la care am fost lăsaţi să asistăm (nu vă imaginaţi în câte limbi am ascultat la căşti conferinţa).

Au urmat apoi o serie de mici excursii de o zi în germania, prima dintre ele la Freiburg. Aici mi-a rămas în minte liniştea unui oraş german duminica timp de iarnă, vitrinele magazinelor, universitatea şi un parc frumos unde am poposit înainte să luăm trenul înapoi.

Au urmat călătoriile primăvăratece în oraşele de pe marginea lacului Bodensee, precum şi marile expediţii la nunţi, zile de naştere sau conferinţe în Austria, Italia şi Belgia. Dar toate acestea în episodul următor..

noduri si semne

Să fie dimineaţă de toamnă o lungă dimineaţă de toamnă. să vrem să pornim pe-un drum de sat în care praful de vară e auriu în frunze. să se audă câte un câine când şi când ca de noapte târzie. să nu ne privim şi să nu ne privească nimeni. când şi când să ne oprim pe câte-o prispă şi să ne mirăm de tăcere. unul dintre noi să înceapă o poveste despre care amândoi ştim că e a noastră. să fie răcoare sau doar unul dintre noi să fie răcoros. şi frunzele să cadă să tot cadă peste povestea ta. unul dintre noi să pună ceaiul pe plita unei case niciodată a noastră. să miroase a fum de curte şi a frig de toamnă. şi tu să ţeşi poveşti cu gutui şi eu să culeg castane şi să nu te aud să aud doar povestea ta. sau a mea. bătrânii să treacă dincolo de curtea noastră spre biserică. noi să auzim doar clopotele. şi prispa şi plita cu fum. şi cerdacul în care se aşteaptă. să culegem merele din grădina din spate tăcuţi. tu să continui povestea. a ta sau poate a mea. să numărăm casele pe care nu le vedem.să ne ştim. tu să faci un cerc de frunze acolo şi eu să deschid fereastra.

Care dintre colegii mei va închide becul în învăţământ?

Mă întreb acum la început de septembrie câţi dintre ei au mai rezistat? Câţi îşi asumă în continuare trezitul la 5 dimineaţa să prindă un autobuz spre o navetă pe care, culmea, nu şi-o permit? Ce-i face, chiar şi pe cei mai norocoşi care au prins nişte ore în oraş, la un liceu oarecare, să accepte să fie unul dintre, să facă un voluntariat acceptat la locul de muncă? Traininguri, workshopuri, călătorii de serviciu sunt doar în temele elevilor lor care din când în când, în nişte proiecte la clasă, se joacă de-a adulţii. Câţi dintre colegii mei de facultate, puţini de altfel, îşi mai asumă şi în acest an ce noi, ceilalţi, am hotărât să punem deoparte cel puţin până când ne vom demonstra că se poate şi altfel.. Câţi oare mai au puterea psihică să fie pe lângă profesori consilieri familiali, agenţi de poliţie la clasă, psihologi şi chiar părinţi ai unor elevi pentru care încurcate sunt căile ştiinţei, dar mai ales ale adolescenţei. Îi număr pe degete pe colegii mei rămaşi în sistem şi mă bucur pentru cei care au conştientizat că Facultatea de Litere îţi oferă nişte atuuri cu care poţi cîştiga un alt loc de muncă: conştiinciozitatea orelor la un birou, atenţia, creativitatea, măcar o limbă străină învăţată. Câţi dintre ei ştiu că poţi să fii şi jurnalist, şi editor de carte, şi om de publicitate într-o companie, traducător pentru o multinaţională sau pur şi simplu un funcţionar de la 9 la 6? (Discuţia evident îi elimină pe profesorii din altă generaţie, aşezaţi la colegii bune şi care vor fi, cred eu, printre ultimii foşti studenţi eminenţi care au rămas în sistem).

Câte unul dintre foştii mei colegi se pierde în fiecare an, chiar şi dintre cei mai convinşi că ei singuri pot schimba sistemul; din păcate sistemul îi schimbă pe ei în loc să şi-i asume şi să-i motiveze. Deseori îi întâlneşti pe stradă şi-i recunoşti după dezamăgirea pe care o au pentru că fiecare dintre ei ştie că putea să aibă un început mai bun. Încă un an şi atât e fraza pe care ţi-o spune orice tânăr intrat acum în sistemul de învăţământ. Însă din comoditate, din nenoroc, din lipsa puterii de a o lua de la capăt, fiecare an pentru el va fi ultimul. Am scris destul de mult despre sistemele occidentale de învăţământ, despre stututul profesorului în afară încât ceea ce se întâmplă la noi e doar un joc de-a şcoala; dacă eşti la un liceu de prestigiu eşti un norocos pentru că nu trebuie să-ţi faci griji că jocul tău sau al lor va cădea în joacă, fiindcă elevii cu aptitudini te obligă şi pe tine să le ţii pasul. Zilele acestea îmi spunea un profesor din anglia că debutanţilor li se oferă programe de integrare printre ceilalţi profesori, excursii plătite evident de şcoală pentru a cunoaşte personalul şcolii; ca debutant în România nu ţi se dau decât cele mai slabe clase din şcoală pentru a ţi se sublinia că eşti ultimul venit, cel mai tânăr şi, în consecinţă, cel mai puţin capabil (culmea, tocmai cei care vin din facultate, de sub urmele examenlor şi ale orelor petrecute în bibliotecă, au cunoştinţele care se pierd atât de uşor după câţiva ani).

În fine, ceea ce e şi mai amuzant în toată povestea noastră (pentru că într-un fel a fost o perioadă şi a mea) este că toţi rămân pentru a-şi da definitavul ca apoi să plece. E ca şi cum ai da muzica mai încet şi apoi ai închide-o de tot.

Cum să-ţi laşi laptopul singur în locuri publice

Nu ştiu cât de cunoscut este în România, însă aici tot mai des am văzut laptopuri în bibliotecă lăsate cu orele pentru că au cablu antifurt. El funcţionează ca un cablu de bicicletă, are cifru în partea introdusă în laptop şi un dispozitiv cu care îl prinzi de un corp stabil. Cam greu să fie luat din locul în care l-a lăsat stăpânul! Cât de convenabil să nu îl iei cu tine de fiecare dată când vrei să faci o pauză. Da, e pe to buy list cât de curând!

Textul ca o casă

Pentru că preocuparea mea principală după doctorat este specializarea pe copywriting, ajung să citesc tot felul de texte despre cum să scrii mai bine, în principal texte care vând bine.

Am citit astăzi unul text care merită dat mai departe pentru ideea de la care pleca, Textul ca o arhitectură. Iată câteva idei:

1.Scrie ca un arhitect!

2. Imaginează-ţi textul ca o casă.

3.Forma urmează funcţionalitatea.

4.Fără descriere, textul e ca o casă goală. Cititorii-vizitatorii nu au niciun motiv să rămână. Cu prea multă descriere însă, vizitatorii nu se pot mişca în spaţiu.

5. Obţine calitatea şi nu cantitatea.

6. Din aceleaşi materiale creează case-texte diferite!

7. Cum te simţi în casa pe care ai construit-o? Cum e înăuntrul textului tău? E confortabil?


(sursa Sarah L. Webb is the creator of S. L. Writes On Writing, which shares valuable lessons gleaned from books on the writing craft, life, and business. )

Cum rezişti o zi în bibliotecă?

În biblioteca din Konstanz cei care aleg să studieze o zi întreagă pot alege şi un loc de dormit la prânz. Acestea sunt scaunele foarte confortabile în care se doarme cu adevărat. Decât cu capul pe laptop sau pe carte, aici se doarme civilizat. Nimeni nu se uită într-un anume fel la tine dacă te întinzi. Totul e firesc. La urma urmei, devine unica modalitate de a fi productiv o zi întreagă.

Da, multumesc!

Algunos dias nos importaban solo los colores

Otros dias las fontanas se parecian a Fontana di Trevi

Algunas veces el sol estaba en el chocolate y no afuera

Otras veces comimos muy bien

Aloha, estimada!

Algunas noches fuimos alemanas!

Pero lo mejor de todo fuimos 2 little queens!

Prietenii cât viaţa unui fluture

Ele încep de obicei la gară, îţi aştepţi un prieten care te vizitează şi odată cu el alţi 2-3 prieteni ai prietenului. Toţi în căutare de oameni cu care timpul să nu treacă greu într-un loc din lume care nu e nicidecum acasă. De obicei fiecare este din altă ţară sau de pe alt continent. Limba comună rămâne mereu engleza, iar dacă unul mai ştie ceva despre ţara ta vorba se leagă mai repede ca nicicând. Oamenii care nu sunt la ei acasă fac de cele mai multe ori casă bună cu oameni asemenea lor. Şi iată cum într-o întâlnire doar de o zi în care scopul este doar să vizitezi un oraş nou, ei ajung să împartă aceeaşi farfurie cu mâncare (ceea ce în ţara ta ai face-o doar cu prietenii de o viaţă, şi nu de o zi), îşi povestesc visurile cu care au plecat din ţara lor, fac glume şi ironii (semn al oamenilor apropiaţi şi al celei mai bune forme de inteligenţă), îţi spun în două fraze care e munca lor zi de zi, râd de titluri şi formalisme pe care le-au câştigat după ani buni de studiu, se împrietenesc cu ospătarul şi el venind din altă ţară, rămân în zeci de poze şi îşi promit că se vor revedea. Dar toţi ştiu că după ce trenul porneşte, prietenia lor rămâne doar zborul, şi nu fluturele.

De citit şi de dat mai departe

“Să fii buna pentru ca să poţi fi fericita. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea,…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singura mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă" (scrisoare adresata fiicei sale)

Cum necum, ei stau aşa!

În iunie în Viena ne opream în faţa unei imagini stradale pe care am încercat să ne-o explicăm. Eu am spus din prima că trişează, că al doilea om, cel de deasupra e de fapt din ceară, că văzusem eu la Madam Tussauds cât de bine pot semăna cu realul. Lumea se uita, aştepta ca unul dintre ei să nu mai reziste. Iată imaginea.

Zilele acestea mă plimbam prin Konstanz şi ce văd? Din nou aceeaşi imagine, însă de data aceasta era doar cel de deasupra care se sprijinea într-un toiag. Iar el parcă plutea. De real o fi fost real pentru că îşi tot mişca picioarele.

Cert este că lumea credea şi nu credea, încerca să-i distragă atenţia, să-l facă să clipească. Dar nimic. Cum or fi făcând?

Sfiala celor bătrâni

Există, încă mai există, în firea bunicilor noştri (mai ales de la sat) o sfială în gesturi în anumite momente pe care nu o găseşti nicăieri. E semnul oamenilor buni la suflet pentru care cuvântul orgoliu e doar al celor de la oraş.

Îmi amintesc că acum câţiva ani, pentru un proiect de la facultate, am pus-o pe bunica să-mi povestească la reportofon cum se ţes covoarele. Trebuia să folosească regionalismele în cauză. Chiar dacă mi-a vorbit de atâtea ori despre aceste lucruri, când am apăsat butonul On şi-a îndreptat spatele ca un şcolar din primară pe care îl întrebi ce a reţinut din ce i-ai spus. Cu mâinile împreunate, cu un glas când mai jos când mai săltat când îi puneam întrebări ajutătoare bunica mi-a povestit tot ce ştia. Culmea sfielii a fost când am derulat caseta şi şi-a ascultat vocea. Mi-a spus să închis imediat, îi era a se sfii de propria voce.

Dacă e să-mi doresc cel mai mult să cunoască atunci când va fi să fie copiii mei este această sfială bătrânească. Nu are cum să nu te atingă şi să te facă un om mai bun.

Câte feluri de voluntariat faceţi?

Există multe feluri de voluntariat sau semi-voluntariat pe care le facem în fiecare zi, sub orice formă, involuntar sau voluntar.
Voluntariatul meu în sensul clasic este cel pentru vocipentruromania.ro. Dacă nu ştiţi site-ul aruncaţi o privire, veţi găsi interviuri foarte bune cu oameni şi mai buni.
Un al doilea voluntariat clasic pe care l-aş face, pe care sigur îl voi face când mă voi aşeza într-un loc, este cel într-un centru pentru animale. Şi cum perioada mea în învăţământul preuniversitar s-a încheiat înainte de a începe cu adevărat probabil că aş încuraja învăţământul în rândul claselor defavorizate şi aş da meditaţii gratis. Decât să predau la catedră gratis, măcar fac o faptă bună.

Dar care sunt celelalte feluri de voluntariat pe care le facem vrem-nu vrem?

Aţi dus vreodată gunoiul lăsat de vecini în dreptul uşii voastre fără să îi cereţi nimic în schimb, fără măcar să-l atenţionaţi că faceţi asta pentru el?

Aţi ajutat vreun vecin să se mute? Aţi dus cuiva sacoşele grele de cumpărături până la etajul 4?

Aţi făcut cuiva nou în oraş traseul de vizitat? L-aţi dus până la prima staţie de autobuz şi i-aţi explicat ce cum etc.?

Aţi căutat cote, cărţi, aţi xeroxat pentru cine în bibliotecă, la serviciu pentru că nu se pricepea să folosească xeroxul?

În orice familie sau grup de prieteni este Omul care ştie să repare, să instaleze tot ce trebuie la un calculator. Nu l-aţi sunat pe el mereu şi nu a venit fără să vă ceară nimic?

Aţi aşteptat pe cineva la gară în repetate rânduri să-l ajutaţi cu bagajele? Aţi dus pe cineva la gară, la aeroport doar ca să nu ia taxiul?

Ei bine, toate acestea sunt o formă sau alta de voluntariat. Facem fără să cerem nimic pentru că involuntar trăim un soi de bucurie simplă, am marcat astfel o zi în care am făcut ceva bun! Mare lucru după o zi să spui azi sunt mulţumit de mine, am ajutat un om!

Şi ar mai fi şi voluntariatul în unele prietenii. Când tu eşti cel care mereu dă, mereu sună, mereu întreabă, mereu scrie. Dar asta-i altă poveste şi poate e voluntariatul în care eşti cel mai bogat.

7 nume

Nu ştiu cum vă alegeţi cărţile pe care le citiţi, mai ales cei care nu sunteţi filologi. Mi se pare momentan un vis să am timp să citesc o carte pentru că îmi place titlul, sau coperta, sau ce e scris pe spatele ei chiar dacă nu e semnată de un nume cunoscut. Să o citesc pur şi simplu, fără să trebuiască să mi-o amintesc. Poate doar o frază două pe care să o dau mai departe.

Singurele cărţi pe care le citesc aşa sunt cele pe care le primesc cadou. Pe avion sau pe tren răsfoiesc cărţi de comunicare sau copywriting. Întotdeauna la pachet cu un Cosmopolitan.

Iată câteva titluri pentru care aş citi cartea fără să ştiu autorul (sau fără să-l fi ştiut, în cazul în care am citit-o deja).

1.Cartea Neliniştirii, Francisco Pesso
2.Arhipelagul insomniei, A.L.Antunes
3.Citind Lolita în Teheran,Azar Narisi.
4.Cien anos de soledad, Marquez, titlul in spaniolă, în română se pierde mult.
5.Sentimentul unui sfârşit, Julian Barnes.
6.Cartea şoaptelor, V.Vosganian.
7.O dimineaţă pierdută, G. Adameşteanu

Ar mai fi sigur dar nu mi le amintesc...

Care e titlul vostru preferat de carte?

Pentru ultima dată

În câte cazuri aţi spus hai să facem asta pentru ultima dată! În ultima zi dintr-o călătorie, în ultimele ore ale unui prieten în oraş, înainte de o mare schimbare în viaţă. Cred că suntem deosebit de norocoşi să putem conştientiza că facem ceva pentru ultima dată. În momentele cele mai importante sau mai grele nu ni se dă privilegiul acesta.

V-aţi gândit ce aţi face dacă vi s-ar da să alegeţi pentru ultima dată o activitate-un cuvânt într-un loc, cu o persoană?

Eu m-am mutat cam mult în ultimul timp şi cam în fiecare an mă aleg cu O ultimă dată. Săptămâna aceasta este declarată The last day of..În fiecare zi a săptămânii eu şi prietena mea din Spania facem un "last one" de vreme ce e posibil să nu ne mai vedem poate niciodată. Aşa că avem ultima zi de fitness împreună, ultimul prânz la universitate, ultima cafea şi tot aşa..

Cât despre călătorii, îmi amintesc bine că în ultima zi la Viena vara aceasta am vrut să vedem Dunărea şi ne-am trezit într-o margine de oraş pe la 10 seara nu tocmai prietenoasă...În ultima zi de Roma, am vrut să mănânc un tiramisu la o cofetărie cunoscută, dar lunea este închis..În ultima zi de Iaşi acum aproape un an am vrut să luăm cina noastră tradiţională de luni în mall...În ultima zi de Valencia am văzut Marea Mediterană pentru prima dată în viaţa mea.În ultima zi de Istanbul ne-am dat cu feribotul între europa şi asia...în ultima zi de barcelona am vrut să mai vedem o dată Sagrada Familia...

În ultima zi de konstanz ştiu sigur că voi vrea să văd apusul pe feribot. Dar ce se întâmplă în prima zi de după ultima zi?

Câteva din bucuriile mici

Scrisul pe blog

Revederea unor fotografii mai vechi din laptop

O cafea to go într-o zi răcoroasă

Un episod din sex and the city

Colţunaşi cu smântână

Reluarea unor pasaje din cărţile care mi-au plăcut

Pozele cu pisici

Plimbarea cu feribotul aici

Spuma de la un capuchino

O melodie pe repeat jumătate de zi

O pijama nouă

Lumina când încă nu s-a întunecat de tot

Un joc de tenis

Citirea unor mesaje mai vechi din telefon sau a unor mailuri

Dimineaţa devreme cu fereastra deschisă

Aşteptarea poştaşului

Întâlnirea cu o persoană pe care nu ai văzut-o de mult timp

Seara de dinaintea unei călătorii

Războiul şi violenţa în spatele jocului

Poate fi prezentată violenţa de orice fel sub forma aparentă a jocului? Care dintre cele două forme: cea directă sau cea implicită are un efect mai puternic asupra publicului? Putem accepta că despre lucrurile cu adevărat serioase se poate scrie paradoxal şi mai serios prin joc?

Am participat astăzi la un colocviu aici despre violenţa în America de Sud. Unul dintre profesori cerceta modalitatea în care autorii au scris despre război folosindu-se de forma şi implicaţiile jocului. O a doua teorie viza cotidianizarea unor manifestări violente tocmai pentru a brusca şi mai mult percepţia cititorului.

Eu am propus ca exemplu acestor teorii vizate de cercetătorii literaturii sud-americane 3 filme despre care ar fi foarte interesant să se discute mai pe larg: La vita e bella, El laberinto del fauno şi The Boy in stripped pyjamas. Mi s-ar părea f interesant ca un profesor universitar sau preuniversitar  într-un club de cinefili să propună spre vizionare şi discuţie cele 3 filme. Toate 3 cuprind pe larg felul în care ludicul, dublul discurs, fantezia pot fi mai puternice decât realitatea şi singurele de altfel care pot să învingă violenţa.

Ţara noastră cea de toate zilele

Nu mă mai miră nimic e fraza pe care o tot aud de săptămâni bune despre ţara noastră. Nici de plagiat, nici de alegeri, nici de jocuri politice de tot felul lumea nu mai vrea să vorbească, de auzit tot aude şi citeşte în toată presa din România. Nu am avut o săptămână internet şi mi-a fost foarte bine să călătoresc fără să mai citesc scandalurile tip can can politic de data aceasta.
Însă România e peste tot în Europa. Am călătorit în 3 ţări într-o singură săptămână şi nu mi-a lipsit limba română în nicio zi. Din păcate nu o auzeam nici în mediul universitar, nici prin muzee sau prin cafenele. Prin metrouri, tramvaie era peste tot, de toate culorile, în zeci de priviri care te scanau gata să te fure. De 3 ori am spus ca sunt din Spania când am fost întrebată de unde vin doar să nu fiu asociată cu astfel de lume. O fi nedemn să faci asta, însă nu e o strategie tocmai rea atunci când vrei să fii tratat ca un occidental şi să nu fii privit în zeci de feluri. În metroul din bruxelles s-au asezat doi români langă noi care comentau în româneşte despre felul în care eram îmbrăcate. Mi-am ţinut mâna pe troler de frică să nu mi-l fure la următoarea staţie, iar noi am tăcut sau am schimbat câteva cuvinte în spaniolă.
Din păcate aceasta-i ţara noastră şi în afară şi înăutrul ei. Prea puţin mai contează ce faci, ce studiezi, ce merite au mulţi români. Când ţi-e frică să fii furat în afară tocmai de oamenii din ţara ta nu mai ai nimic de spus. În româneşte.

2 africani 15 euro şi 1 teatru german

Dacă vrei să vezi ceva total diferit de ce-i acasă cât eşti într-o ţară străină poţi alege cu încredere o piesă de teatru, de obicei neconvenţională, oricât de simplu e subiectul sau decorul.
Chiar dacă pentru suma respectivă în România ai fi văzut o piesă cu actori mari şi subiecte complicate, complexe şi niciodată rezolvate pe scenă, poate în discuţiile de după la un ceai sau o cafea, aici de obicei ţi se întâmplă să rămâi fără întrebări tocmai pentru că piesa e simplă dar consistentă, ca un haiku.
În seara aceasta am văzut o piesă în engleză, o engleză germano-africană, cu accente de in-yer-face theatre, dar domolite, cu 2 actori pe care i-aş numi amatori prin prestaţie dar profesionişti prin pasiunea pe care o puneau în rostirea uneori prea complicată pentru ei a cuvintelor în engleză.
Tales of a migrant, titlul piesei, este de fapt subiectul concentrat al piesei jucat în mai puţin de o oră. 2 africani într-un monolog adresat aduc în faţa unor spectatori dintr-o altă civilizaţie efortul până la momente dramatice de a emigra din statele sărace ale Africii în Johannesburg. Călătoria, obţinerea vizei, goana după un loc de muncă, supravieţuirea în lumea bogaţilor dar a înşelăciunii de tot felul eşuează şi îi întoarce pe cei doi în lumea reală a africii, unde a vinde un pumn de alune e singura formă de supravieţuire.
Cu momente hazlii nu ştiu dacă întenţionate sau date de exotismul actorilor, a căror origine era mai mult decât un costum bine purtat, cu melodii ritmate care făcea germanul să-şi lase garda prea civilizată jos, piesa afro-germană în engleză a fost applaudată la propriu la scenă deschisă de publicul germano-româno-spaniol. Cred că mai mult de 3 ori, şi asta pentru că din prea multă civilizaţie nimeni nu avea curajul să se ridice primul de pe scaun şi să plece.

Despre prieteni, numai de bine

Am schimbat în ultima săptămâna vreo 4 case, în fiecare seară alt pat, alt cartier ba chiar alt oraş, încât nu m-aş fi mirat să adorm într-o casă şi să mă trezesc în alta. Ne-am pierdut cu orele în faţa unei limonade sau a unei cafele, am băut cocoţaţi pe scaune de bucătărie înalte ceaiuri scumpe, am cutreierat oraşul de nu ne mai simţeam picioarele, am stat tolăniţi pe canapele până la ore târzii, am mâncat dimineţi împreună, am fi putut scrie romane întregi la câte ne-am povestit, ne-am adus aminte întâmplări parcă din alte timpuri şi de multe ori parcă ale altor oameni, am vorbit de unul şi de altul, am călătorit prin călătoriile povestite, am făcut lista cu datele când ne vom mai vedea, ne-am promis vizite, scrisori, mesaje sau mailuri şi ne-am lăsat la fel de apropiaţi cum ne-am găsit.
Cea mai bună investiţie de pe lumea aceasta clar sunt prietenii, cea mai trainică, cea mai sigură şi cea mai cu folos. Folos în sensul bun, de câştig sută la sută fără nicio aşteptare, fără obligaţie, fără gând de întoarcere. Dacă aş da o definiţie a prieteniei ar fi atât..ea e Pur şi Simplă. Am probat zilele acestea ceea ce se spune pe cine ai suna să te adăpostească o noapte dacă nu ai avea casă, să vină în întâmpinarea ta, am găsit din prima de fiecare dată şi ne-am regăsit aşa cum ne-am cunoscut în alte timpuri. Tineri, plini de voie bună, buni unii cu alţii, nostalgici pentr că viaţa ne-a dus şi ne-a risipit în câte oraşe ale ţării sau ale lumii. Dar ne-am regăsit chiar şi aşa.
Aş scrie despre prietenii mei fără măcar să le deschid cărţile, şi aş scrie despre ele ca despre cele mai bune cărţi din lume, le-aş promova afacerea chiar dacă nici nu aş şti despre ce produse scriu, i-aş susţine public în orice situaţie socială sau politică, aş vorbi despre ei mai ceva decât despre mine. Fără să mă gândesc de două ori, fără să-mi caut cuvintele, fără să şterg sau să adaug. I-as scrie Pur şi Simplu.

călătorie

şi se făcuse fereastră cu miros de gutuie nici galbenă nici prea albastră doar gutuie. şi se făcuse soare în fereastră nici prea galben nici prea lună doar fereastră. şi se făcuse cuvânt nici prea spus nici prea deschis doar lună. şi se deschise întrebare nici prea închisă nici prea cuvânt doar albastră. şi se aşezase în fereastră nici prea cifră nici prea cub. doar târziu. târziu în dimineaţă.

Care sunt semnele că locul nou devine un fel de acasă

Când te muţi destul de des "a te aşeza" e singurul scop, e de fapt o necesitate. Chiar dacă ştii că vei rămâne doar o perioadă şi în acest loc, sunt câteva semne care îţi arată că, vrei nu vrei, începi să te aşezi.

1. Când îţi cumperi un obiect de mobilier ca să-ţi faci şederea mai confortabilă, deşi ştii că nu-l vei putea lua cu tine, mai ales dacă eşti în altă ţară.

2. Când îţi pui fotografii pe rafturi, mini-tablouri pe pereţi doar să-ţi faci casa mai colorată, mai primitoare.

3. Când ştii la ce oră vine poştaşul, eu îl văd de pe balcon cum ajunge cu bicileta lui galbenă, in fiecare zi la 10.

4. Când începi să te saluţi familiar cu administratorul clădirii în care locuieşti.

5. Când ştii din ce magazin din oraş îţi poţi cumpăra lucruri pentru casă accesibile.

6. Când ştii care e cea mai bună patiserie din oraş.

7. Când ştii care sunt serile când poţi mânca  "all you can eat" în anumite localuri.

8. Când ştii care e cel mai apropiat aeroport de tine, cum poţi ajunge cel mai avantajos.

9. Când ştii măcar 2 locuri frumoase foarte aproape de oraşul în care stai unde să-ţi petreci sfârşitul de săptămână.

10. Când îţi faci abonament la fitness, când îţi cumperi biciletă sau îţi cumperi o cartelă de telefon cu prefixul ţării în care te afli.

11. Când prietenii îşi plănuiesc vacanţe la tine.

12. Când  ţi se strică ceva în casă şi ştii unde/pe cine să suni să-ţi repare.

13. Când dintr-o călătorie într.-o ţară străină nu te întorci acasă, în România, ci în ţara unde locuieşti momentan.

14. Când a merge în vacanţă înseamnă să mergi în România, acasă, şi nu în altă ţară.

15. Când ai adunat în casă mai multe lucruri decât ar putea încăpa într-un troler şi într-o singură călătorie cu avionul.

16. Când te sună cineva şi te întreabă ce faci şi spui Bine, pe acasă...

When in Rome

Pentru că despre ce ne face fericiţi e bine să scriem după ce se aşează în noi, eu am lăsat să scriu despre călătoria mea la Roma cât să mi se aşeze bronzul. În 3 zile la Roma, chiar în luna mai, faci plaja itinerantă şi o sigură insolaţie dacă nu ai o pălărie sau ochelari de soare. Dar cum am supravieţuit anul trecut unei călătorii în iulie în Istanbul, căldura din Roma a fost mai mult decât prietenoasă.

Cu se să încep? Spun de la început că nu mi s-a modificat clasamentul oraşelor mele preferate, rămâne Barcelona în fruntea clasamentului, urmată la limită de Londra şi mai apoi Roma.
Roma a pierdut în clasament multe puncte pentru că mie mi se pare imposibil să disociezi un oraş, oricât de uimitor e prin arhitectură, de oamenii care îl locuiesc. Ei bine, chiar de pe aeroportul din Roma oamenii nu-mi mai zâmbeau ca un soare precum germanii când treceau pe lângă mine, nu spuneau mulţumesc dacă îţi mutai bagajul din calea lor. Mai mult, mi-a răsărit instant grija bagajului, grija de a nu fi furată, înşelată în serviciile pe care le ceream. Autobuzul din aeroport nu a plecat la ora fixă aşa cum sunt obişnuită în germania, ci după vreo 20 de minute, iar lumea din jurul meu nu era cea aşezată, bine îmbrăcată şi prea civilizată britanică sau germană.
Însă problema adevărată în Roma este transportul. Cu foarte puţine guri de metrou, eşti nevoit să iei autobuzul în funcţie de cât de departe îţi este hotelul sau cât de grăbit eşti să vezi anumite obiective turistice. Şi ai lua autobuzul, oricât de aglomerat este (într-una dintre călătoriile scurte cu autobuzul 2 femei nu tocmai bine îmbrăcate strigau aveţi grijă la bagaje tocmai se fură în autobuz, bănuiam o diversiune a lor ca tocmai ele să fure) însă să vrei să-ţi cumperi bilet şi nu ai de unde. Sunt foarte puţine automate de bilete, iar să-ţi cumperi mai multe să le ai e imposibil, de vreme ce biletul e valabil 75 de minute. Partea bună este că o călătorie de 75 de minute cu metrou şi autobuz e doar 1 euro (în konstanz doar o călătorie e 2.20 euro).

Dar să vă spun de ce Roma va rămâne cu siguranţă în top 5 indiferent câte oraşe voi vizita în continuare. Dacă ar trebui să răspund la întrebarea care e locul meu preferat aş spune fără ezitare cartierul Trastevere (despre vatican, colosseum, foro romano nu poţi spune că îţi plac sau nu, sunt impunătoare, uimitoare ). Însă în Trastevere, pe care am reuşit să-l văd şi ziua şi noaptea (mereu un oraş arată altfel noaptea) străduţele micuţe cu o mie de terase, cu muzică, cu oameni veseli, cu flori, cu lumini calde nu te mai lasă să pleci. Acolo am şi mâncat de altfel cel mai bun panini din călătoria mea.
Al doilea loc pentru mine ar fi Vaticanul, mai exact curtea Vaticanului de unde poţi vedea Biserica şi Basilica San Pietro. După cele peste 300 de scări urcate pentru a vedea roma de sus, din Basilică, după vreo 2 atacuri de panică şi o ieşire lipită de perete pe acoperiş cred că te vindeci, măcar 5% de fobia de înălţime. În Capela sixtină, pe care o vezi în circuitul muzeelor din vatican, toată lumea face poze ascunse deşi e interzis, e plin de lume şi de la căldura de acolo cu greu rezişti să priveşti în amănunt cupola. Oricum, e minunat să conştientizezi că te afli în Capela Sixtină.
Colosseum şi Foro Romano costă 12 euro împreună, dacă sunteţi profesori şi aveţi un act doveditor vă costă 7.5 euro, iar copiii sub 12 ani precum şi pensionarii nu plătesc nimic. Nu vă speriaţi de coada de la intrare, trece mai repede decât v-aţi aştepta. Pentru cele două rezervaţi-vă cel puţin jumătate de zi, e de stat, de văzut, de fotografiat. Foarte aproape de colosseum e Columna lui Traian, să nu o rataţi.
Urmează apoi fântânile celebre în Roma, piazza di spagna, navona etc în care merită să stai să te odihneşti. Pentru mine Roma a fost cea mai obositoare călătorie de până acum, dorint să cuprind în câteva zile cât mai mult.

Un alt aspect pozitiv în Roma este apa pe care o poţi lua din multiplele locuri din oraş, care te ajută să economiseşti fooooooarte mulţi bani. Ce mi-a mai plăcut la roma sau m-a uimit a fost felul în care îşi beau cafeaua în micile cafenele, direct la bar, fără să te aşezi şi foarte repede. Timp de stat la o cafea, la o măsuţă nu-i sau nu-i în obişnuinţa lor.

Să mai adaug suvenirurile cu pisici şi cu pinochio, copacii din oraş, pinii-după cartierul trastevere pinii urmează în clasamentul meu din Roma, clădările toate în cele din urmă, turiştii. aerul de vacanţă care e peste tot.

Pentru mine urmează nuntă la Bruxelles şi conferinţă la Viena vara aceasta (o combinaţie mai bună nici că se putea), însă nu cred că top 3 se va modifica. Aştept, tot aştept Lisabona şi Porto. Poate anul viitor.

Alpii şi pianul

Unul dintre cele mai scumpe hoteluri din Konstanz este celebru pentru că este făcut în clădirea unei foste mănăstiri. Pereţii au rămas pictaţi, coloanele şi forma ferestrelor, precum şi curtea interioară trădează locul şi rostul iniţial al hotelului.
De la masa restaurantului interior se vad lacul şi Alpii, dacă prinzi apusul este uluitoare culoarea rozalie a munţilor. În seara aceasta m-am găsit şi eu pentru o oră nu pentru că mi-aş piermite să iau cina într-un astfel de hotel, ci pentru că am avut un gutshein, adică un tichet gratuit să beau un pahar de şampanie aici. Unul din lucrurile care îmi place cel mai mult de când am venit aici este un caiet cu tot soiul de reduceri sau lucruri gratuite în cam toate mallurile, restaurantele importante din oraş, precum şi intrări la muzee, o seara la teatru şi una la operă, o vizită pe insula Mainau din apropiere-un fel de grădină botanică imensă şi o călătorie cu feribotul. Prin urmare, nou venit în oraş şi înregistrat drept cetăţean al oraşului ţi se permite să încerci cam tot ce-i bun şi frumos aici.
Revenind la seara în hotelul nostru, am fost mai mult decât norocoasă, sau poate că e ceva ce se întâmplă în fiecare seară la cină, să ascultăm un mini concert live de pian. Să stai liniştit într-o încăpere frumoasă, să vezi apusul peste Alpi de la fereastră şi să asculţi acordurile de pian e mai mult decât o sărbătoare (astăzi în Germania a fost sărbătoare naţională, toţi au avut liber, prin urmare toate magazinele închise). Lângă paharul nostru de şampanie ni s-au adus migdale trase în caramel, lângă noi o familie de elveţieni şi ei la un pahar de vin pe seară.
Acestea sunt momentele în care spun că viaţa nu e frumoasă, grea sau uşoară, ci viaţa-i bună cu tine. Şi clară ca albul Alpilor.
Bineînţeles că nu m-am putut abţine să iau o cutie de chibrituri cu sigla hotelului, mereu fac aceasta.

Iată hotelul fostă mănăstire

Ce faceţi voi înainte de o călătorie?

Eu mai nimic. Aş vrea să lucrez, wordul este deschis de azi dimineaţă şi am reuşit să scriu un paragraf. Cu un paragraf a înaintat teza mea astăzi. Am verificat de trei ori biletul meu de avion, mi-am făcut online check-inul, mi-am scos din dulap toate hainele pe care le-aş lua în cele 4 zile la Roma. Am verificat vremea din roma de încă pe atâtea ori, mi-am scos la imprimantă toate sugestiile prietenilor din ce ar trebui să vizitez cât sunt acolo. De mâncat e simplu, pizza, spagheti, lasagna, tiramisu şi îngheţată. Dacă mergeţi la Roma vă dau un sfat pe care l-am primit şi eu (când mergi într-o călătorie e bine să întrebi oamenii care au mai fost, afli multe lucruri care ţi-ar putea face călătoria mai simplă, mai frumoasă şi chiar mai ieftină). Am aflata astfel că îţi poţi cumpăra bilete online să vizitezi muzeele din Vatican precum şi Capela Sixtină. Am făcut şi eu asta, te costă cu 5 euro în plus rezervarea online. Măcar ştii foarte clar ora şi ziua când trebuie să fii acolo şi mai ales scapi de coada interminabilă de la Vatican. Pentru mine e sigur, sâmbătă la 9 dimineaţa voi fi la Vatican. Cu hotelul sunt alte emoţii, pe booking.com (site pe care vi-l recomand pentru a vă găsi cele mai ieftine hoteluri, hosteluri) hotelul în care voi sta avea recomandări bune, deşi e unul din capul listei celor mai ieftine hoteluri din roma.
E prima oară de asemenea când zbor cu germanwings, nu sunt deloc un fan al avioanelor, îmi place doar momentul când poţi mânca, scap atunci de orice grijă că sunt la o asemenea înălţime (mie mi-e frică să mă urc pe un scaun, imaginaţi-vă ce e în mintea mea într-un zbor cu avionul; de aceea ascult muzică, citesc ca să nu mă gândesc la altceva). Germanwings, spre deosebire de alte companii lowcost, te lasă în check-inul online chiar să îţi alegi locul, ceea ce e bine pe de o parte însă pe de altă parte îmi trece prin minte gândul că dacă se prăbuşeşte poate locul pe care stai te salvează (nu ştiu câţi dintre voi aţi văzut Lost, dar eu în avion mereu mă întreb cine ar putea să ne salveze în cazul unui accident). Acum mulţi ani am zburat spre Londra cu British Air. şi stewardesa a întrebat cine doreşte să facă schimb de locuri (era o familie cu 2 copii şi s epare nu aveau voie să stea toţi 4 unul lângă altul). Nici prin cap nu mi-a trecut să mă mut cu toate că eram singură şi îmi era indiferent, ci de frica schimbării locului. Persoana care a schimbat locul a primit din partea companiei o şampanie pt că i-a ajutat să rezolve situaţia.
E o stare ciudată înainte de o călătorie, un amestec de bucurie, neaşteptare, curiozitate dar şi altceva, anxietate sau un alt cuvânt pe care nu-l găsesc acum.

Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie

După o zi de muncă, zic să ne aşezăm cu laptopul în braţe, cu măsuţa de pat plină de bunătăţuri şi să ne gândim la lucruri frumoase. La oamenii apropiaţi nu-i nevoie să ne propunem să ne gândim, ei sunt cu noi, nu degeaba sunt "apropiaţi".

Începusem într-o seară, acum ceva timp, un exerciţiu de imaginaţie în care puteam să ne alegem ce clădiri doream, locuri în care am fost şi pe care le-am vrea lângă casa noastră. Fie că ne-au plăcut, fie că ne aduc aminte de un timp bun, de o persoană, fie că ne place arhitectura, sau pur şi simplu ca să nu ne fie locul goi. Pentru că noi oricum suntem plini. Plini de noi şi mai bine de alţii.

Iată exerciţiul meu:

1. Casa mea ar fi de ajuns să fie un apartament din perioada interbelică. Aş vrea să am ferestrele de la podea la tavan, fără perdele. Bineînţeles, în lumea mea imaginară vecinii nu mă pândesc, pot privi dar nu pot să mă vadă. Mi-aş dori un baldachin în mijlocul camerei iar pe pereţi câteva tablouri desenate de oamenii apropiaţi. Şi poate un Dali.
2. Pe acelaşi palier aş vrea să am adunaţi în acelaşi apartament prietenii cei mai apropiaţi, aşa ca în Friends.
3. Foarte aproape, aş vrea să am cafeneaua din Friends în care în fiecare sâmbătă dimineaţă să iau micul dejun cu prietenele cele mai apropiate, aşa ca în Sex and the city.
4. De la o fereastră a apartamentul aş vrea să văd Notre-Dame de Strasbourg (mult mai frumoasă pentru mine decât cea din Paris), iar de la cealaltă fereastră Sagrada Familia.
5. Foarte aproape aş vrea să am un parc imens precum Parcul Guell din Barcelona sau grădinile britanice de la Hamptom Court Palace.
6. Oraşul l-aş vrea plin de vegetaţie, de pomi înfloriţi, cu râu, lac şi pădure exact ca oraşul meu de acum, Konstanz. Uneori nu ştiu dacă merg la iarbă verde sau la universitate; aş scoate din peisaj vulpile care mai dorm prin faţa casei mele, sau căprioarele pe care le-am văzut în drum spre universitate chiar în faţa mea.
7. Aş vrea bineînţeles o stradă a magazinelor, din care să nu lipsească HM, Zara, Blanco, Oysho (cu preţuri de HM, doar în imaginar e posibil) şi Lefties.
8. Mi-aş dori să am un cinema doar al meu în care să fac serate cu prietenii şi să vedem pe seri filme de Oscar sau serialele noastre preferate.
9. Mi-as dori spitalul din Greys Anathomy, în care doctorii să fie evident cei din serial.
10. Aş dori în apropiere un centru de animale gen RSPCA, pe care l.am vizitat în anglia acum ceva vreme, unde să pot face voluntariat şi să scot în weekend câinii la plimbare.
11. Aş vrea şi o prognoză meteo favorabilă, evident. Să fie exact ca acum aici, o vreme răcoroasă, ca de pădure, deşi afară e soare şi vară de acum.
12. Un McDonalds peste drum şi vreo 10 patiserii germane.
13. Un magazin mic de ziare în faţa casei de unde să-mi cumpăr El pais, The Times, Dilema veche şi Cosmopolitan
14. Din apropierea casei nu ar trebui să-mi lipsească un teren mare de tenis, unul de handbal, pistă pentru role şi un patinoar. Şi un complex cu piscine cu ape termale, exact ca în Konstanz, de unde vezi Alpii când nu e ceaţă (în universul meu imaginar în Konstanz nu e niciodată ceaţă, deşi până şi-n imaginar e ceaţă aici)
15. Şi aş vrea să se vadă de la fereastra mea mereu răsăritul, iar de la o altă fereastră luna, de fapt superluna, aşa cum se va vedea weekendul acesta.

Am ratat ceva?
Micul vostru univers cum aţi vrea să arate?

Ce cuvinte luaţi tot timpul cu voi?

Am dat zilele acestea peste un articol în care mai mulţi traducători de literatură română răspundeau la întrebarea Care este cuvântul vostru preferat din limba română. Răspunsurile sunt fie neaşteptate fie curioase, având în vedere cuvintele alese şi faptul că respondenţii nu sunt de origine română. Iată răspunsurile:

Mariano Martín Rodríguez-traducător la Comisia Europeană. În afară de traducerile din literatura română, a publicat numeroase studii de literatură comparată şi română în volume şi reviste din Spania, România, Statele Unite. Cuvântul lui preferat este primejdie.

Laure Hinckel- În prezent, este una din cele mai active şi prestigioase traducătoare de literatură română din Franţa, abordând cu aceeaşi competenţă autori şi genuri diferite: Camil Petrescu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, dar şi Emil Cioran sau Andrei Pleşu.Cuvântul preferat este zorzoane.

 Anita Natascia Bernacchia este traducătoare şi interpret de conferinţă, cu un master în traducere audiovizuală (2008); în prezent trăieşte şi lucrează la Bruxelles. De câţiva ani, traduce literatură română – Nina Cassian, Cecilia Ştefănescu, Radu Aldulescu, Ştefan Bănulescu, Dan Lungu. Cuvântul preferat este oglindă.

Marina Gessner, tânără traducătoare din Croaţia, în prezent trăieşte şi lucrează la Bruxelles. A tradus poezie de Adela Greceanu şi Claudiu Komartin, a colaborat la traducerea antologiei de proză scurtă românească postrevoluţionară Nabokov la Braşov (2010).  Cuvântul preferat: veveriţă, bivoliţă.

Jan Willem Bos este traducător, lexicograf, scriitor şi editor. A abordat toate genurile - proză, poezie, teatru – şi autori la fel de diferiţi precum Mircea Eliade, Sorin Titel, Norman Manea, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Valeriu Butulescu. Cuvântul preferat:  samavolnicie, capuchehaie şi combinaţii de genul pierde-vară, zgârie-brânză, bobârnac sau cuscru. 

Am lansat şi eu întrebarea pe pagina mea de facebook şi din răspunsurile pe care le-am primit am ajuns la câteva concluzii:alegerile cuvintelor au în vedere pe de o parte sonoritatea lor, pe de altă parte valoarea sufletească pe care o asociază cuvintelor, de la o valoare de adevăr, generală la o valoare intimă, personală. Astfel că răspunsurile au fost: demnitate, fleoşc, a pipăi, pisică, redundant, dor, simplu, prieten, speranţă.

Cât despre mine, îmi plac multe cuvinte pe care le asociez de multe ori cu împrejurarea în care le-am auzit, cu persoana care le-a rostit, cu felul neobişnuit de a le rosti. Ultimul cuvânt  pe care l-am întâlnit şi mi-a plăcut foarte mult nu este românesc-sussurri, din traducerea în italiană a titlului Cartea şoaptelor de Vosganian.

Cuvântul vostru preferat care este?

D

Putem să ne locuim uneori ca pe nişte case. Felurite case: case de zi cu zi, case de weekend, case de vacanţă, case de sărbători. Case vechi ţărăneşti cu pridvor şi copaci pe margine, case noi, pe care să le construim singuri, prin cuvinte. Putem reveni câte unul, pe rând, putem alteori să ne întâmplăm doar acolo. Fără măcar să ne căutăm, fără să ne anunţăm. Fără să intrăm, rămânând în pridvor sau pridvor. Putem să mergem pe vârfuri înăuntru, alteori să mergem zgomotos şi să ne lovim unii de alţii. Putem să ne colorăm casele în gând cu albastru şi galben înăuntru. Putem să ne agăţăm luni şi sori în cuiere sau să fim chiar noi luni şi sori. Putem să ne aşezăm întrebările în ordinea gândului pe băncuţe de lemn de paltin. Putem să ne desenăm mâinile şi apoi să ne aşezăm în câte un tablou. Agăţat invers. Putem să ne trezim la orice oră pentru că tot dimineaţă ar fi. Putem uita câte unul pe rând, niciodată împreună. Putem aştepta până şi aşteptarea.

Melancholia-2011

Filmul regizat de Lars von Trier este cu siguranţă unul din lista filmelor pe care ar trebui să le vedeţi. Deşi pare că ne aflăm în locul în care nu se întâmplă nimic, cu o nuntă de început care eşuează asemenea relaţiei celor doi tineri, cu o dramă din partea a doua a unei tinere care face din Apocalipsă un fapt firesc, de acceptat ca toate dramele vieţii, Melancholia este încărcată de o stare inexplicabilă de inchietudine. Totul pare a se rezuma în secvenţa de început a păsărilor care cad din cer, a miresei şi a copilului suprinse într-o mişcare extrem de lentă şi a coloanei sonore din Wagner.
Dacă ameninţarea coliziunii cu alte planete sau cu un meteorit transforma orice film într-unul de acţiune, cu implicarea serviciilor secrete şi cu împiedicarea finală a dezastrului, în filmul lui Lars von Trier coliziunea cu planeta Melancholia este privită psihologic din 3 perspective: a soţului lui Claire, omul de ştiinţă ale cărui calcule se reduc la marja de eroare şi la sinuciderea finală; a neînţelesei Justine, care în spatele dezechilibrului psihic, este singura care priveşte moartea cu detaşare (nebunul este din nou cel care spune adevărul); şi atitudinea firească a surorii lui Justine, Claire, care trăieşte incapacitatea de a accepta sfârşitul. Totul este suprins de un dezechilibru psihic: atitudinea miresei la propria nuntă, discursul negativ al mamei la căsătoria propriei fiice, obsesia şefului pentru propria afacere. La toate acestea însă se adaugă cred elementul central al filmului şi starea pe care ne-o creează: aşteptarea. Fiecare acţiune este încetinită, fiecare om aşteaptă să se întâmple ceva, totul este redus la o încetinire care uneori te face să-ţi pierzi răbdarea, iar atunci când creză că în sfârşit se va întâmpla cazi într-o nouă aşteptare.
Scena finală a filmului, cu Justine, Claire şi copilul aşteptând sfârşitul într-o pseudo-peşteră construiă din crengi de copaci, aduce un alt înţeles al filmului: în moarte, în suferinţă, în nebunie eşti întotdeauna singur şi nimeni nu te poate salva.

Ce te faci când nu mai poţi continua?

Dacă eşti scriitor, dacă te-ai născut să scrii şi nimic mai mult, sau poate din contră, nimic mai puţin, şi ajungi să nu mai poţi scrie, fără un motiv concret, dar mereu invocând un motiv credibil doar în mintea ta, înseamnă că suferi de sindromul Bartleby (în cele din urmă, cazul s-ar putea extinde către orice pasiune care, la un moment dat în viaţă, te depăşeşte).

Cartea lui Enrique Vila-Matas, Bartleby y compania, cred că este una dintre cele mai bune şi mai documentate cărţi (chiar dacă uneori cazurile pot fi realiste dar nu reale) despre peste 80 de cazuri şi tot atâţia scriitori care suferă de acest sindrom.

Cei care nu se ratează atunci când nu mai pot scrie ajung, într-un caz fericit, să facă un alt fel de artă. Un caz curios este cel al pictorului Clement Cadou (curios şi pentru că dacă îl veţi căuta pe google nu veţi găsi decât referinţe la cartea lui Vila-Matas) care renunţă la dorinţa sa de a scrie în momentul în care părinţii îl aduc la cină pe Gombrowicz. Blocajul în faţa artistului îl transformă din viitor scriitor în pictor de mobilă. Toate autoportretele pe care le face înfăţişează mobile, iar atunci când i se cere să motiveze trecerea de la scriitură la pictură, şi încă de mobilă, acesta spune degajat: Mă simt o piesă de mobilier. Şi din câte ştiu, mobila nu ştie să scrie.

În acelaşi registru şi cu tot felul de cazuri particulare, unele amuzante, altele dramatice, cartea lui Enrique Vila -Matas merită dată mai departe, aşa cum de altfel facem cu toate cărţile pe care am vrea să le mai citim o dată. Ar trebui să se invoce mai des sau să se dezbată cazul şi sindromul Bartleby raportat şi la artiştii de astăzi, exceptând cazurile în care arta e o meserie sau pe cele în care te faci artist din cu totul alte motive decât imposibilitatea de a fi altceva.

Însă mai multe despre carte săptămâna viitoare în recenziile mele de pe BookMag.ro

Voi ce frici aveti?

Cateva din fobiile cele mai curioase

hipopotomonstrosecvipedaliofobia = frica de cuvinte lungi

dextrofobia = frica de obiecte situate in partea dreapta a corpului

eufobia = frica de a auzi vesti bune

genufobia = frica de genunchi

logizomecanofobia = frica de computere

plutofobia = frica de bogatie

venustrafobia = frica de femei frumoase

xantofobia = frica de culoarea galben sau cuvantul “galben”

xenoglosofobia = frica de limbi straine

Agyrophobia-frica de a trece strada

Clinophobia-frica de a merge la culcare

Geliophobia-frica de a ras

Kathisophobia-frica de a sta jos

Leukophobia-frica de culoarea alb

Mageirocophobia-frica de a gati

Nostophobia-teama de a te intoarce acasa

Pentheraphobia-frica de soacra

Scriptophobia-frica de a scrie in public

Syngenesophobia-frica de rude

Verbophobia-frica de cuvinte

Vestiphobia-teama de haine

Cine isi aduce aminte

De Sarbatori cred putem sa ne facem lista cu cei care intr-adevar ne vor aproape. Cei care doresc sa ne stie aproape, daca nu fizic, macar la telefon. Cei care isi impart bucuriile cu noi sunt cei pe care ii putem numi prieteni. Pe cine ati sunat zilele acestea de Paste? Cu cine ati fi vrut sa stati la masa de Paste? Pe cine ati intrebat cu cine isi petrece sarbatorile, daca e fericit sau nu? In lista aceasta cred ca puteti sa-i gasiti pe cei pe care ii veti suna si maine, si anul viitor. Nu cred in prieteniile in care oamenii nu mai stiu unii de altii pentru ca sunt prea ocupati, pentru ca sunt plecati din oras, pentru ca nu au internet sau pentru ca, pur si simplu, au avut altceva de facut. A suna pe cineva de sarbatori nu e o obligatie, un numar de pe to do list, ci e o bucurie. Uneori e o nevoie de a-l sti pe celalalt bine, de a-l auzi, de a-i povesti. Cei care nu suna, nu cauta, nu o fac pentru ca le este la fel de bine fara voi. Indiferenta sau intoarcerea privirii de la celalalt e mai greu de dus decat unele cuvinte triste. A darui unui om gandurile tale, a-i impartasi bucuriile tale face mai mult, mult mai mult, decat a te darui in totalitate. Pentru ca impartasirea bucuriei e oferirea fiintei celuilalt.

Voi de sarbatori ati sunat din obligatie sau din bucurie? Ati trimis mesaje listei intregi din telefon sau v-ati luat prietenii la rand sa le spuneti sarbatori fericite? V-ati cautat prietenii sau v-ati lasat voi cautati?